Eunuci, sadici şi hoţi de interes naţional

Am lipsit un timp din ţară şi pot depune mărturie că, dincolo de hotarele scumpei noastre patrii, există o lume care, în ciuda ameninţărilor şi pericolelor ştiute sau numai bănuite, reuşeşte să trăiască normal, adică să nu excludă spiritul din preocupările sale. Şi nici viitorul.
Iară noi, noi epigonii, vorba poetului, trăim numărând turnătorii – de altfel cel mai rentabil sport naţional –, hoţii, marii hoţi, hoţii de interes naţional, în speranţa că într-o bună zi mascaţii ni-l vor prezenta şi pe şeful acestora, care trebuie judecat după legi, şi  nu după obiceiul locului de a-i trata pe unii preşedinţi. Mai demult, în anii copilăriei şi ai adolescenţei mele, Securitatea aresta numai la miez de noapte, iar zvonul, ecoul acestor arestări erau la fel de eficiente ca şi cele produse astăzi de televiziuni. Acum, procurorii îşi fac datoria la orice oră din zi şi din noapte şi tot în urma unor turnătorii, ridicându-şi victimele de oriunde s-ar afla: în pat, pe stradă, la locul de muncă sau fie şi de la cârciumă conform ultimelor indicaţii regizorale. Dacă acestora le mai adăugăm gâlceava permanentă şi ambiţia de a dobândi nişte scaune prin orice mijloace, politica fiind cea mai rapidă şi eficientă metodă de îmbogăţire, avem imaginea clară a ideii de normalitate în înţelesul clasei conducătoare. În ciuda frontierelor deschise şi a posibilităţilor de comunicare şi informare, trăim asemenea soldaţilor japonezi, uitaţi prin cine ştie ce insule şi  care n-au aflat că războiul s-a sfârşit, că altele sunt ritmurile istoriei. Din păcate, de un sfert de secol se joacă aceeaşi  piesă tâmpită a alegerilor şi a distrugerii. Totul se vinde, totul se cumpără într-un spaţiu în care nu se respectă nimic. A dispărut industria, s-au înstrăinat finanţele, au fost fugăriţi din ţară peste trei milioane de oameni – toată forţa calificată a ţării –, acum, dispar pământul şi pădurile, iar când este nevoie de vreo diversiune, de acoperit vreo ruşine, scoatem de sub tejghea două dosare, „Cine a tras în noi?…“ şi „Mineriadele“,  care arată lumii chipul nostru cel mai primitiv. Şi mai avem mari luptători cu comunismul pe care, pe vremea când acesta exista, nu i-a vãzut nimeni. Din păcate, nişte cacealmişti avizaţi despre cât sunt de „muieţi posmagii“ naţiei s-au impus punând în circulaţie nişte formule care sunt luate în serios şi astăzi. A fi comunist, în viziunea actualilor propagandişti, este ca şi cum ai fi fost ţărănist sau liberal pe timpul comunismului. Se ştie, există multe legi, dar nimeni nu ţine seama de ele, în afară de Parlament, care le face şi desface neîncetat în funcţie de decibelii celor care se împiedică în ele. Oricum, Constituţia  este cea mai necitită carte. Şi aş zice că este firesc, atâta vreme cât moaştele, vrăjitoarele şi agheasma ocupă locurile cele mai privilegiate în preocupările mulţimilor. Deci, nu tocmai întâmplător, conducem detaşat la analfabeţi, abandon şcolar, mortalitate infantilă. Cu şase violuri pe zi nu avem cum pierde locul prim într-un clasament european.
Dar nu despre acestea doream să vorbesc, ci despre durerea cumplită de a le purta cu tine oriunde te-ai afla. România este o obsesie care nu te poate lăsa indiferent, o ţară  cu foarte puţini bărbaţi –  mă gândesc şi la cei ce luptă în Afganistan –  şi foarte mulţi eunuci, papagali şi maimuţoi, o ţară care nu se lasă iubită şi nici cunoscută aşa cum ar trebui, mai cu seamă că nu se face absolut nimic pentru asta. Cum să afle alţii ce mari valori avem, din moment ce ieşim pe piaţă cu  procurorii, slugile, hoţii şi fetele de consum? Dacă ne păstrăm obiceiurile dobândite şi pe câţiva dintre liderii de acum, n-ar fi exclus să devenim direct europeni înainte de a fi ajuns să fim cu adevărat români, adică să dispărem pur şi simplu sau, mai corect, să ne stingem asemenea strămoşilor noştri daci după înfrângerea lui Decebal. Limba nu ne mai poate ţine împreună,  pentru că a devenit un fel de grădină  invadată de buruieni, cum ar fi spus antipsihiatrul D. Laing, iar valorile ni le prezintă, îndeobşte   moartea, şi numai preţ de o zi. Atunci aflăm abia ce am avut şi ce am pierdut. Altfel, toţi se tem de toţi şi, desigur, toţi aceşti toţi de procurori iar aceştia de ei înşişi şi de alţi denunţători mai abili. O societate paranoizată şi paranoizantă care s-a predat fără luptă. Scrii sau taci, nu se întâmplă nimic, nu te aude nimeni, deşi toţi au certitudinea că sunt ascultaţi. Scriu cum scriu de peste o jumătate de secol, merg împotriva curentului tot de pe atunci şi nu fără consecinţe grave. Scriu, aşadar, să-mi dovedesc mie însumi că am luptat şi eu la… Salamina. Şi nu oricum. De aceea, nu a avut cum să-mi scape dramaticele transformări în rău ale oamenilor şi, fireşte, ale ţării. Celebra omenie românească face parte din amintirile celor de vârsta mea iar accentele sadice devin tot mai vizibile. Am urmărit cazul doctorului Oprescu şi mi-am dat seama că cianura l-ar rezolva, dar ar fi prea rapid şi prea puţin spectaculos. Sigur, nu-l cunosc personal, nu cred să fi schimbat vreodată   cu el măcar un salut, dar nu pot uita  că a adus la performanţă două mari spitale, că l-am văzut alături de Corneliu Coposu pe care l-a însoţit la clinicile din Germania,  şi a fost alături de el până în ultimele lui clipe. De asemenea, l-a însoţit la Paris, tot ca medic, şi pe domnul preşedinte Ion Iliescu, a operat mii de alţi  cunoscuţi şi necunoscuţi, dar pentru ca unii dintre cei ce-l „deţin“ să-şi  arate până la capăt sentimentele, omul nici nu trebuie omorât, ci doar pus în situaţia de a nu-şi putea stăpâni diabetul în condiţii de stres. Deocamdată nu există nicio sentinţă judecătorească, dar ei, îngrijitorii de toate felurile, i-au dat-o demult, se vede, şi nu le rămâne decât să-şi îmbunătăţească informaţia; şi, se ştie, au la dispoziţie mii de studii despre sadism, ca şi experienţa celor ce au lăsat urme adânci în istoria torturii, chiar inovatori şi deschizători de drumuri. Este la îndemâna oricui să observe că frica, suverană, s-a insinuat în toate. Chiar şi primul-ministru a mărturisit că îi este frică, deşi ar sta în puterile sale să se elibereze de ea. Are mijloace şi, lucru foarte important, ar fi mulţi care i-ar sta alături. Cei interesaţi de psihologie, dar nu numai ei, nu pot să nu observe că s-a produs o schimbare brutală în sufletul  acestui popor, şi nu în bine. Ura la superlativ, agresivitatea, refuzul spiritului, violurile, crimele de orice fel, alcoolismul şi lenea au devenit tot mai vizibile. Absenţa milei, a compasiunii, speranţa într-o salvare din afară se adaugă celor pomenite pentru a întregi un  portret jalnic. Şi neimplicarea. Oare nu auzim la tot pasul „Numai în România se poate întâmpla aşa ceva!“? Doar alţii sunt de vină. După cum se vede, răsare ceea ce s-a semănat cu consecvenţă mai ales în ultimul deceniu. Pot, aşadar, să ne elibereze analfabeţii de alţi analfabeţi? Slugile de mentalitatea de slugă? Putem, oare, învăţa bunele maniere de la uriaşa mitocănime naţională sau demnitatea şi onoarea de la servitorii autodeclaraţi? Mă urmăreşte o secvenţă, un moment în care mi-a fost imposibil să-mi stăpânesc ruşinea şi repulsia. Este vorba de o întâlnire la Berlin a liderilor U.E., nu ştiu cu ce prilej şi nici nu are vreo importanţă. Cum era şi firesc, aceştia erau aşteptaţi de Doamna Merkel. Nu-mi amintesc ordinea în care intrau, dar unii beneficiau de o prietenească strângere de mână, alţii de o îmbrăţişare, oricum, era o atmosferă foarte caldă, o întâlnire a unor oameni care se cunoşteau şi aveau ce să-şi spună în acel scurt răstimp, în prezenţa puternicului şi influentului lider german. Când i-a venit rândul preşedintelui nostru de atunci, dl Traian Băsescu, am văzut ceea ce nu cred să se mai fi petrecut vreodată nici măcar în Uganda pe vremea lui Idi Amin: a ales să nu treacă prin faţa Doamnei Merkel, ci prin spatele ei, după care şi-a continuat drumul, mulţumit de sine. Acest gest merita  să fie aşezat alături de „Iarna nu-i ca vara“ şi „Şcoala românească produce tâmpiţi“ pentru a întregi atât  portretul celui ce a îngropat ţara în sărăcie şi ruşine, cât şi portretul laşităţii şi „demnităţii“ noastre. Pentru că fără sprijinul nostru direct, dictatura sa ar fi fost imposibilă. Nu cred că în acel moment meritam altceva. Nu ne găseam la prima dictatură şi pentru că în linii generale toate seamănă între ele, ar fi trebuit să o recunoaştem din timp. Dar explicaţii există suficiente. Lecţia cea mai grea, asumarea libertăţii, se învaţă, dar cine să o predea? Hoţii şi slugile slugilor? După un sfert de veac încă nu se înţelege că puterea se câştigă prin vot, şi nu cu ajutorul procurorilor sau cu alte mijloace din acest arsenal. Repetat obsesiv de Doamna Alina Cincicuvinte: „Guvern nelegitim Victor Ponta demisia“ nici aceste dorinţe n-ar duce-o la câştig, doar arestarea întregului Partid Social Democrat ceea ce, în zilele noastre, nu pare o mare fantezie. Ceilalţi, dreapta fostă stânga vehementă, cu banii plasaţi în bănci din străinătate sau investiţi în locuinţe de dimensiunile unor transatlantice vor şi ei mai multă siguranţă.  Căci tocmai asta le lipseşte, altfel n-ar susţine cu atâta vigoare să fie servită cea mai reîncălzită supă, Mineriada, în care, din nefericire,  au fost omorâţi patru oameni. Sigur, orice astfel de moarte rămâne impardonabilă, dar până nu vor fi elucidate circumstanţele şi nu vor fi identificaţi toţi responsabilii, nu cred că acuzaţia de „infracţiuni împotriva umanităţii“, care i se aduce preşedintelui Ion Iliescu, este corectă. Atunci, pentru morţii în urma  închiderii celor peste 60 de  spitale, pentru bătrânii uitaţi în diverse azile, pentru bolnavii de cancer privaţi de medicamente, pentru sutele de mii de copii abandonaţi, cine răspunde? Cine este de vină şi cum pot fi numite asemenea crime? Se străduiesc unii să convingă lumea că, târându-l prin procese pe dl Ion Iliescu, luptă cu comunismul. Nimic mai fals. Dl Iliescu a fost poate singurul disident adevărat! O ţară întreagă ştia că i s-a opus direct, pe faţă, lui Ceauşescu. Ceea ce a greşit sau dacă a greşit nu discut acum. Deocamdată vreau să spun în ce minciună continuăm să trăim şi cât de nepregătiţi suntem în dialogul cu cacealmiştii postrevoluţionari.
În fine, este momentul să recunosc  sincer că fac parte dintre cei mulţi care au crezut că Punct şi de la capăt este chiar Punct şi de la capăt. Iar cuvântarea de la învestitură a domnului preşedinte Iohannis mi-a întărit această speranţă. Acum, însă, după aproape un an de la acel moment, mi-e tot mai limpede că între Băsescu şi Iohannis nu-i decât o virgulă. O virgulă şi nimic mai mult. Se păstrează  idiosincraziile, ba chiar şi mofturile băsiste cu demisia lui Ponta etc. Cu oamenii aleşi pentru a „moderniza“ România, adică a consolida o dictatură şi a acoperi nişte mari hoţii, nu se poate face şi democraţie. Dar oare se vrea asta? Mi se pare aberant să trăim în plin băsism, cu Băsescu zburdând pe toate frecvenţele, de parcă ar fi căzut din ciclul „comici vestiţi ai micului ecran“, în vreme ce ţara există mai mult  pe hartă decât în realitate. Preşedintele Iohannis trebuie să observe disoluţia autorităţii, dar şi faptul că ceea ce ne oferă ca viitoare guvenare nu  este ceea ce ar pune ţara pe o orbită mai bună. Deocamdată se pune problema existenţei noastre, iar fără foarte multă educaţie nu putem spera la un loc mai bun sub soare. Pentru a exista cu adevărat trebuie să vedem cum s-a realizat cel mai important moment al istoriei noastre, Marea Unire, şi în ce au crezut artizanii ei. Au început cu cartea şi au avut o încredere uriaşă în forţa şi în destinul naţiei lor. Noi ar trebui să începem prin a ne întreba: de ce lipsim din propria istorie? Cum de ne-am ticăloşit atât?