„O stafie cutreieră Europa – stafia comunismului“. Vă mai
amintiţi? Afirmaţia face parte din Manifestul Partidului Comunist al
lui Marx şi Engels, apărut la Londra în 21 februarie 1848 – una dintre
cele mai importante scrieri politice ale tuturor timpurilor.
Aşa cum ştim, stafia a colindat lumea, oprindu-se în cele din urmă în
Răsărit, unde, schimbându-i-se înfăţişarea şi rostul, a luat, prin
contribuţia decisivă a lui Lenin şi mai ales a lui Stalin,
înspăimântătorul chip al morţii. Foametea cumplită, represiunile,
Gulagul înseamnă zeci de milioane de morţi, ca să nu mai vorbim de
suferinţele şi umilinţele îndurate de cei rămaşi în viaţă. Cum lumea-i
plină de oameni raţionali care sunt convinşi că aşa ceva nu se poate,
că numai la alţii, mai puţin evoluaţi, se întâmplă asemenea orori, s-a
făcut ce s-a făcut pentru ca stafia stalinistă să existe, cu acelaşi
chip şi cu aceleaşi obiceiuri, până în zilele noastre. Să fi fost fie şi
numai Pol Pot, şi planeta ar trebui să se înfioare când aude
vorbindu-se despre comunismul care a colindat şi mai colindă încă lumea,
cu chipul şi psihologia create de Stalin. Din nefericire, stafia nu
vrea să moară, ci aşteaptă momentul potrivit, ba mai mult, reuşeşte să
facă mereu act de prezenţă. În paranteză fie spus, îmi amintesc foarte
bine că eram într-o ţară din Occident chiar pe vremea când apăreau
primele volume din Soljeniţîn şi fusesem invitat la masă acasă la un
ministru socialist, soţia lui fiind o celebră scriitoare feministă care
polemizase cu Simone de Beauvoir pe nu mai ţin minte ce temă. Pentru a
începe într-un fel conversaţia, domnul ministru s-a interesat dacă mi-am
cumpărat ceva: aflase, cred, de la şoferul pus la dispoziţie de
Ministerul Culturii că celălalt membru al delegaţiei, colegul meu, care
din motive personale refuzase să mă însoţească, îşi cumpărase două
valize încăpătoare de pantofi. Cât ar părea de ciudat, în acea capitală
foarte culturală, refuzase orice contact, chiar şi unul epidermic, cu
arta şi cultura în general. De exemplu, la un mare muzeu de artă, unde
ne aştepta directorul, colegul meu i-a spus acestuia direct, fără
ezitare: „Pe mine nu mă interesează muzeul dumneavoastră, dar, dacă tot
sunt aici, îmi puteţi spune unde se pot mânca nişte stridii bune în
acest oraş?“ Ca şi mine, directorul n-a prea înţeles cum de era posibilă
o astfel de atitudine şi, în loc de orice alt răspuns, m-a luat de braţ
şi m-a condus prin muzeu. Mă întrebasem atunci câţi români vor mai
trebui să treacă prin acel birou pentru a şterge impresia lăsată de
colegul meu? Iar pentru că vorbele zboară, şi mai ales cele proaste,
m-am gândit că domnul ministru aştepta să-i vorbesc despre pantofi sau
despre stridii, spre dezamăgirea lui, însă, am scos din geantă volumul
întâi din Arhipelagul Gulag. „Tu vii din Est şi îţi dai banii pe o
carte ca asta, reacţionară?“ s-a revoltat el. N-am crezut nicio clipă
că vorbeşte serios, mai ales că soţia lui scrisese şi teatru, ceea ce mă
îndemna să-l suspectez de oarecari aptitudini actoriceşti. Şi, ca de
atâtea ori când nu eram sigur pe ceva, mai amânam replica întrebându-mă:
„Dar dacă…? Dar dacă e sincer?“ Spre uimirea mea, nu mi-a lăsat timp de
gândire. „Soljeniţîn este un scriitor reacţionar care spune pe faţă,
fără echivoc: Uite ce se întâmplă dacă construiţi socialismul!“ „Dar în
cartea aceasta sunt zeci de milioane de morţi, ca să nu mai vorbesc de
frică, umilinţă, disperare, foame…“, am încercat să-i răspund, însă nu
mi-a lăsat timp pentru alte explicaţii. „Asemenea fapte se pot întâmpla
numai în ţările subdezvoltate, primitive…“, m-a asigurat el şi nu l-am
mai contrazis. Aveam în minte toate numele mari ale politicii şi
civilizaţiei noastre – morţi prin închisori sau la Canal ori luptători
în munţi, care, cu arma în mână, amăgiţi că vor fi ajutaţi, apărau
totuşi demnitatea unui popor vândut de prieteni. Dar pe atunci poporul
acesta încă nu era învins. Abia acum, împotriva oricărei logici,
prostia şi incultura au repurtat o victorie decisivă. Din păcate,
indiferent la ce oră a istoriei se află lumea, noi, românii, ne
despărţim foarte greu de primul deceniu de după ultimul război, adică de
primul deceniu comunist. Agresivitatea, ura, mârlănia, frica,
delaţiunea şi minciuna nu erau excepţii, ci reguli de supravieţuire în
anii în care lupta de clasă se ascuţea tot mai mult. În anii aceia am
văzut cum se ardeau cărţi, m-am convins de performanţele şi eficienţa
delatorilor, am văzut oameni împuşcaţi la câţiva paşi de mine, oameni
înstăriţi, chiaburii, care populau închisorile, Canalul sau minele de
aur şi de cărbune pentru simplul motiv că fuseseră mai harnici decât
alţii. Ştiam cine erau cei care „au băgat spaima-n burgheji“: „Ana, Luca
şi cu Dej“, desigur, şi cui trebuia să-i fim recunoscători: „Du-te
pasăre-n zbor lin/ La fereastra lui Stalin/ Şi-i spune că noi muncim/
Planul să-l îndeplinim“. Pe atunci, dacă a apărut un tractor, Stalin l-a
făcut! S-a născut un copil? Stalin l-a făcut, cum glumise N.D. Cocea.
Activiştii erau atotputernici şi lumea trebuia să ţină seamă de
capriciile lor. Unul dintre cei mulţi care au trecut prin satul meu se
lăuda că la o masă mânâncă 25 de plăcinte şi poate bea aproape un kil şi
jumătate de ţuică, după care reuşeşte să ajungă acasă fără însoţitor.
El ştia ce trebuie şi ce nu trebuie să citeşti, cu ce nu e bine să-ţi
strici ochii. Mi-am amintit de toată atmosfera din acei ani citind de
acum celebra Lege 217: pare că a fost scrisă atunci de nişte stafii
staliniste, iar acestea, bizar, au găsit nişte călăuze credibile care să
le bage pe poarta din dos în cetate. Legea este nu numai
anticonstituţională, ci de o mare perfidie, căci în spatele vorbelor
se ascund doritorii unei viziuni unice, ca în deceniul evocat, asupra
culturii şi istoriei românilor. Marile noastre valori trecute printr-un
umilitor filtru politic, ceea ce înseamnă automat cenzură, poliţie
politică, liste cu cărţi interzise, cărţi cu celebrele croşete etc. Cu
alte cuvinte, să ne iubim marile valori numai cu aprobare, numai în
limitele unor sentinţe date de vreun institut specializat în a întreţine
ura? De ce este nevoie de un nou război cu morţii din închisorile
comuniste sau cu luptătorii din munţi? De câte ori pedepseşti post
mortem pe cineva pentru aceeaşi faptă? Căci nu trebuie decât să fii
onest pentru a ajunge la concluzia că nici o etnie, mare sau mică,
puternică sau slabă nu are dreptul să ridice prima biblica piatră.
Niciuna nu este fără de cusur şi fără de pată. Şi nici o convingere nu
poate fi impusă prin legi, ordine, ordonanţe, ci numai şi numai prin
dialog şi cunoaştere. Cei tineri nu îşi pot imagina ce a însemnat
cenzura şi dictatura unor analfabeţi şi nici nu au cum să simtă aerul de
grotă ce însoţeşte o asemenea lege. Mai ales la noi, unde ignoranţa şi
lenea intelectuală sunt la loc de cinste. Şi unde, imensa majoritate a
intelectualilor nu dau semne că ar vrea ceva, că ar dori să impună vreo
idee, vreun proiect în folosul ţării. O singură lozincă poate fi citită
pe buzele tuturor: „Să ni se dea!“. Am citit lista domnului Alexandru
Florian, adică a Institutului Elie Wiesel, şi după cum se poate observa,
incriminaţii – Eliade, Cioran, Vulcănescu, Crainic şi câţi vor mai fi
fiind – le-ar face faţă cu uşurinţă tuturor cenzorilor şi teroriştilor
culturali. Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Eminescu, denigratorii
nu sunt, în ultimă instanţă, decât nişte lustruitori de socluri sau
nişte porumbei a căror „operă“ o spală ploaia sau cei ce întreţin
curăţenia oraşului. Autorii legii pomenite nu au nici o autoritate
intelectuală sau morală. Nu există. Şi atunci, de ce îi plăteşte
Guvernul? Pentru a stârni ura împotriva comunităţii evreieşti, o
comunitate mică şi unanim respectată, la ale cărei sărbători sau
festivităţi, toţi, indiferent pe ce poziţie socială ne-am afla, ne
simţim onoraţi să participăm? N-aş spune că nu m-au întristat profund
textele citite în ultimele zile. Institutul Wiesel egal un „gestapo
evreiesc“. Ca să nu mai vorbim de numele unor torţionari sau al celor
care ne-au adus comunismul „pe şenilele tancurilor sovietice“. Cam asta e
tot ce a produs această lege, dincolo de marea gafă cu poetul şi eroul
martir Ion Şiugariu, gafă care, printre altele, a dovedit că Ministerul
de Externe este foarte departe de cultură şi că diplomaţii săi de la
Bratislava, Steluţa Arhire şi Radu Coantă, nu sunt potriviţi nici măcar
să măture frunzele din curtea Ambasadei. Altfel, duşmanul nostru cel mai
statornic este, deocamdată, prostia. Nu trebuie reinventaţi alţi
duşmani, nici legionari, nici comunişti. Şi legionarii şi comuniştii
aparţin istoriei şi trebuie să rămână în istorie. În sfârşit, şi ei
merită o judecată dreaptă. Iar dacă nu facem nici un efort pentru a ne
cunoaşte propria noastră istorie, ne-o vor preda alţii şi s-a văzut ce a
ieşit din strădaniile unui Roller şi ceea ce începe să se vadă din
strădaniile noilor internaţionalişti-globalişti. În fine, în afară de
năravuri, avem ceva şi din Evul Mediu: vrăjitoarele, care, se vede, nu
şomează, dimpotrivă. În Transilvania, au fost arse pe rug vreo 500
până când Maria Tereza a curmat osteneala Inchiziţiei. O lege împotriva
Inchiziţiei sau a vrăjitoarelor ar fi la fel de îndreptăţită ca şi
aceasta contra legionarilor. Şi n-am nici o îndoială că s-ar găsi trei
oameni cu suflet bun care să o treacă prin filtrele intelectuale ale
Parlamentului. De fapt, sunt sigur că s-ar putea apela pentru acest
oficiu tot la cei trei: Antonescu, Gerea, Scutaru…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu