Se strigă pe diferite voci nevoia de oameni politici noi, de o reîmprospătare a leadershipului românesc; dar în același timp plutește o anxietate cum că asta nu se va întâmpla, că momentul va fi ratat. Plec în rândurile de față de la premisa ca o reîmprospătare e într-adevăr necesară. Voi încerca să fac un inventar al blocajelor existente, și să schițez, în măsura posibilităților, nu atât soluții cat mai ales idei legate de procesul de reformă politică.
Cred ca dificultățile pot fi structurate în trei categorii:
1. Blocaje structurale
Piața politică românească e o piață oligopolistă, cu doua partide mari (PSD și PNL) plus câteva partide mai mici care joacă rolul de “balama” (ALDE, UNPR, UDMR), iar regulile sistemului sunt făcute în asa fel încât să facă aproape imposibilă intrarea unui nou jucător pe piață.
Până de curând, una din cele mai oneroase reguli era cea care cerea 25.000 de membri în 18 județe pentru fondarea unui nou partid, un prag extrem de ridicat, nemaiîntâlnit în Europa. Această regulă a dispărut, iar astăzi se poate fonda un partid cu doar 3 membri. E o reformă necesară, dar foarte departe de a fi suficientă.
Alte blocaje țin de pragurile de acces. Pentru intrarea în parlament e nevoie de 5%; un prag ridicat și dificil de atins de un partid nou. De altfel, nici măcar partidele balama menționate mai sus nu îl pot depăși (cu excepția UDMR) și intră în parlament sub pulpana partidelor mari. UDMR-ul la rândul lui are un interes vital în a păstra pragul, întrucât populația maghiară e doar un pic mai mare de 5% – ceea ce forțează maghiarii să voteze UDMR sub presiunea riscului de nereprezentare. O eventuală scădere a pragului ar permite apariția unei alternative la UDMR, lucru nedorit. Evident, există motive bune de a păstra un anumit prag de intrare în parlament (cei ce au trăit începutul anilor 90 își aduc aminte de fărâmițarea forțelor politice), dar e probabil că un prag mai scăzut (3% sau chiar mai mic) ar fi preferabil.
Dar pragul la nivel parlamentar nu e singurul: la nivel local lucrurile stau la fel. Iar dacă la nivel național se poate argumenta ca o fărâmițare excesivă reprezintă un risc, la nivel local nu există nici o explicație bună pentru existența oricărui prag, cu excepția dorinței de monopol a partidelor mari.
In plus, sistemul e conceput ca sa elimine cu desăvârșire independenții. Un candidat independent la un consiliu local are același prag de intrare ca un partid. Această regulă, pe lângă nedreptatea evidentă, duce la situații absurde ca aceea a lui Nicușor Dan care n-a intrat în consiliul local București în 2012, deși a câștigat de 3 ori mai multe voturi decât norma de reprezentare pentru un candidat pe lista de partid.
In fine, reguli recente, în special alegerea primarilor din primul tur, au ca unic scop sa elimine complet orice competiție la adresa partidelor monopoliste. Mai multe detalii despre aceste blocaje găsiți pe pagina de Facebook: Politica fără Bariere.
2. Blocaje ce țin de mentalul colectiv
Lăsând la o parte blocajele structurale de mai sus, o a doua întrebare des vehiculata e: totuși, de ce nu apar lideri noi, competenți și nepătați, măcar într-o poziție contestatară – dacă accesul este blocat? Unde sunt liderii Pieței, de exemplu? Sau de ce oameni competenți și onești (vestiții “tehnocrați”) nu apar decât rar, în momente de criză politica, iar odată ce criza dispare, se refugiază într-o zonă a competentei tehnice și lasă din nou locul vechilor politicieni, abandonând lupta politică. De ce?
Răspunsul, după părerea mea, are doua părți:
Prima parte tine de imaginea pe care mentalul colectiv romanesc o are despre actul de reprezentare politica.
Fără îndoială că onestitatea și competența sunt ingrediente de dorit pentru orice aspirant la a intra în politică (e o discuție aici despre competența în ce anume, pentru ca există numeroase figuri politice istoric importante care n-au avut o expertiză tehnică specifică). Dar dincolo de asta, există un al treilea ingredient: dorința de a reprezenta, și știința de a dialoga cu cei pe care-i reprezinți.
La noi, ideea de a “face politică”, de a “intra în politică” are o conotație profund negativa. Este imaginea activistului PCR, corupt, tupeist și priceput la toate și la nimic. Este apoi imaginea băgăciosului cu portavoce din 1990. Este, în fine, imaginea a nenumărați ticăloși și impostori care s-au cățărat prin diferite metode în toate funcțiile politice. Victor Ponta va rămâne probabil în istorie chintesența acestui tip de politician – ajuns la doar un vot de cea mai înaltă poziție în stat.
E momentul să fac o referință la experiența personală: trăiesc de peste 15 ani în Statele Unite, sunt interesat de politică în toate aspectele ei, și poate cea mai importantă distincție fata de politica românească (și în mare măsură de cea europeană) e asta: înțelegerea ideii ca actul reprezentării politice e fundamental necesar societății, că e o chestiune nobilă.
Acum, să nu ne închipuim că politica americana nu atrage, ca peste tot, tot felul de lichele, tupeiști și corupți. Dar forța sistemului politic american, construit în mai bine de 200 de ani, este că a creat mecanismele prin care cei ce aspiră la un rol de reprezentare dialoghează și obțin încrederea cetățenilor. Pentru că în final politica este despre încredere: încrederea că cel pe care-l trimiți să te reprezinte nu te va trage pe sfoara: nu-și va însuși foloase necuvenite și nu va lua decizii contrare celor promise. Nu funcționează nicăieri 100%, dar într-o societate așezată funcționează de suficiente ori.
Piatra de temelie a sistemului politic american e town-hall-ul; întâlnirea cu cetățenii în varii forme. Orice congresman american are un orar de întâlnire cu cetățenii. Nu exista sa nu-ți răspundă la o interpelare sau la o solicitare. Răspunsul poate sa nu fie o soluționare imediată a problemei, dar ignorarea alegătorului e inacceptabilă. De la nivel de președinte de comitet de bloc (în New York unde locuiesc) pană la cele mai înalte niveluri, există aceasta cultură.
Sistemul de selecție a președintelui (acum în desfășurare) e poate cel mai fascinant; vreme de un an înainte de alegerile primare, candidații la președenție bat Iowa și New Hampshire în lung și-n lat (de ce aceste doua state e o discuție prea lunga pentru acest articol). In acest timp țin mii de întâlniri directe cu grupuri mici de alegători, în cafenele, restaurante, săli de spectacole, etc. Întâlnirile nu sunt discursuri unidirecționale, ci sesiuni interactive, cu întrebări și răspunsuri. Practic la finalul acestui proces, alegătorii au o înțelegere detaliata a candidatului și iau o decizie informată. Acesta e motivul pentru care America poate propulsa fețe noi la președinție (atât Bill Clinton cat și Obama erau practic necunoscuți la nivel național cu doar un an-doi înainte de alegeri), în timp ce Europa, ca sa nu mai vorbim de România, are sisteme politice osificate.
Dialogul continua și după alegeri. Chiar și președintele continuă sa consulte cetățenii direct. Spre exemplu, administrația Obama se angajează sa răspundă public la orice petiție care strânge 100 de mii de susținători în 30 de zile (https://petitions.whitehouse.gov/how-why/terms-participation). In plus, organizația politica a președintelui, Obama for America, trimite periodic emailuri susținătorilor ca sa ia pulsul celor mai presante subiecte.
Revenind la România; consider ca dincolo de blocajul structural, e nevoie de o schimbare de mental colectiv: sa acceptam ca dorința de a reprezenta poate fi o vocație corecta, cinstita; dar în același timp sa interogam, sa ne informam și sa încercăm sa construim relația de încredere cu cel ce ne reprezinta.
Dar chiar dacă acceptam ideea de mai sus, următoarea întrebare este despre legitimitate în reprezentare: cine anume este cel mai calificat pentru un rol de reprezentare politica?
Iar aici ne lovim de al doilea blocaj de mentalitate: atâta timp cat actul de reprezentare în sine e văzut cu suspiciune, procesul de selecție a celor competenți sa reprezinte e făcut netransparent.
Sigur, avem alegeri libere periodice. Si în teorie, o alternativa de reformare a clasei politice ar putea fi promovarea unor candidați merituoși pe structura actualelor partide. In fond, există sisteme politice cu doua partide mari (SUA, Marea Britanie), care reușesc constant să-și reîmprospăteze clasa politica.
Dar cum anume ajung oamenii pe listele de partid în România? Partidele românești (chiar și cele cu discurs “reformator”) au o abordare feudală, de la vârf spre bază, a selecției candidaților. Liderii existenți (președintele sau biroul executiv) selectează candidații după criterii netransparente și adesea neetice. E oarecum dificil chiar și să explorăm aceste criterii pentru o critică informată, dar anecdotic se știe că selecția e fie “tribală” (vezi nenumărații nași, fini, gineri și socri în politica românească), fie tranzacțională (locuri eligibile sunt cumpărate într-o tranzacție care presupune bani de campanie pentru partid contra imunitate parlamentara pentru candidat).
Ca sa avem o clasă politică responsabilă e nevoie sa depășim etapa numirilor de sus în jos și să sprijinim apariția leadershipului în mod natural, de jos în sus, la toate nivelele. Practic – și aici consider ca e cheia – nimeni nu își poate aroga un rol de lider politic decât în măsura în care intra în dialog cu cei pe care vrea sa ii reprezinte și obține un vot de încredere. Altfel, mai devreme sau mai târziu, orice construcție politică reformatoare va eșua. In fond, cum sa promovam politici meritocratice, cu lideri selectați pe criterii netransparente?
3. Timpul
Chiar presupunând ca de mâine o parte din blocajele structurale și de mentalitate s-ar reduce sau ar dispărea, rămâne problema orizontului de timp până la următoarele alegeri.
Evenimentele din ultima perioada au ridicat interesul în politica pentru multi cetățeni. Dar asta n-o sa se întâmple la nesfârșit, din motive naturale. Există perioade istorice mai tumultuoase, în care interesul în politică e mai crescut (1990 e probabil un exemplu bun), așteptările mai ridicate și cinismul fata de proces poate un pic mai scăzut. Dar genul acesta de emoție tinde sa se stingă. Asa că există inevitabil o presiune a timpului.
Presupunând că avem un alegător onest interesat de proces, care ar vrea să se informeze de oferta politica și sa dea un “credit de încredere” unei figuri noi, rămâne întrebarea unde și cum poate face acest lucru? In plus, acest alegător ipotetic trebuie sa facă asta pentru fiecare funcție pentru care va vota anul viitor: consilieri locali, primar, consiliu județean, deputat, senator. Cum ar putea acel alegător sa ajungă la informație rapid și structurat?
Din perspectiva cealaltă, cum poate un om onest, priceput și cu dorința de reprezentare să-și facă opiniile cunoscute unei plaje suficient de largi de cetățeni pentru a fi ales? Si – să nu neglijăm – sa strângă în mod cinstit și onest fondurile necesare unui asemenea demers?
Mai departe, dacă gândim această problemă la scala întregii țări, cu milioane de alegători și zeci de mii de funcții puse în joc, este evident că ne aflăm în fata unei probleme de dimensiuni semnificative.
Din rândurile de mai sus ar rezulta că probabilitatea de schimbare a clasei politice e redusă. Mentalul se schimbă greu, iar timpul e scurt. Cat privește blocajele structurale e bine să nu fim naivi: clasa politică actuală se va agăța cu disperare de toate privilegiile poziției monopoliste. In ciuda votului protest din noiembrie 2014, mai nimic nu s-a schimbat la nivel de reguli. In ciuda impactului pe care umilirea diasporei l-a avut, parlamentul actual continuă aceeași atitudine sfidătoare : votul prin corespondentă a fost amânat la nesfârșit, este prost conceput, și oricum reprezentarea diasporei este de doar 6 parlamentari (1.6% din total). Nimic nu pare să scoată clasa politica actuala din nesimțire. Nimeni nu pare să-și dea seama ca o violare continuă a cererilor de bun-simț ale Străzii poate sa ducă la evoluții imprevizibile. Pana acum protestele au fost pașnice, dar furia lor e indiscutabil tot mai mare de la an la an.
Deci e situația fără speranță?
Sunt puține motive imediate de optimism, dar o perspectivă mai largă poate fi de ajutor. Acum o generație, România ieșea dintr-unul din cele mai dure regimuri staliniste, cu o societate din multe puncte de vedere distrusă, iar câteva luni mai târziu mineriadele păreau sa anihileze și singurul drept câștigat sângeros: libertatea de a protesta. Acum 10 ani, partidul dominant (PSD) structurase practic tara într-un sistem politic sud-american, cvasi-mafiot, aparent fără speranță de ieșire. Acum un an, un individ corupt, plagiator și mincinos era la doar două săptămâni de instalarea în fotoliul de președinte, galopând vesel și imberb prin sondaje. Iar acum o lună, același individ părea lipit de scaun pană la alegeri. De fiecare dată, cumva, societatea a ripostat. Nu ușor, adesea cu costuri mari, dar busola morală a electoratului românesc a funcționat.
Există azi în societatea româneasca un nucleu de oameni care ar putea să facă politică altfel. Cu responsabilitate, transparent, dincolo de interese meschine de grup. Sunt oameni care de ani de zile urmăresc fiecare mizerie și șmecherie a clasei politice actuale, care înțeleg manipulările și trucurile, care au idee despre cum ar trebui sa arate un sistem corect și meritocratic. In plus, acești oameni au mai multa încredere unii în alții și s-au mai vindecat de virusul suspiciunii sădit în societate de Securitatea lui Ceaușescu. Sper ca oamenii de care vorbesc vor avea creativitatea și perseverența de a face o breșă în sistem.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu