“Ordin de sus să fie exterminat”: 30 de ani de la asasinarea lui Gheorghe Ursu

Acum 30 de ani, pe 15 noiembrie 1985, Gheorghe Ursu primea de la maiorul de Securitate Marin Pîrvulescu ‒ după cele mai multe mărturii ‒ lovitura de graţie care i-a perforat intestinul subțire, în beciurile Direcției a VI-a a Securităţii din Calea Rahovei. Două zile mai tîrziu, avea să fie operat de peritonită. Era prea tîrziu, întrucît perforarea internă îi produsese deja septicemie şi imediat după operaţie avea să moară. Au trecut 30 de ani de atunci şi nici acum nu putem contempla decît o dreptate parţială în acest caz. În fapt, alături de reprimarea muncitorilor care au protestat împotriva regimului la Braşov, în 1987, uciderea dizidentului Ursu a fost unul din exemplele de represiune în stilul anilor ’50, în plină epocă “tolerantă” a “comunismului triumfător” din anii ’80.
Comemorarea morţii lui Gheorghe Ursu în jurul datei de 17 noiembrie, prin cîteva spectacole şi proiecţii de filme şi o masă rotundă la GDS, a fost relativ atipică în peisajul autohton. Sîntem destul de neobişnuiţi cu o cultură a memoriei victimelor sistemelor totalitare. Confiscaţi aproape total de tragediile prezentului, am devenit amnezici în privinţa victimelor nedreptăților din istoria noastră recentă. Statul comunist a practicat, în fapt, terorismul de stat şi e cel puţin bizar că autorii fizici şi morali ai crimelor comunismului sînt astăzi, de prea multe ori, reabilitaţi și onoraţi. Ei apar la evenimente publice şi sînt invitaţi la lansări de carte. Situaţia aceasta este la fel de grotescă ca un toast în infern schițat cu umor de scriitorul irlandez C.S.Lewis, prin care Sfredelin, un diavol fruntaș, evocă vinul pe care îl gustau cu satisfacţie “împieliţaţii” de pe urma ispitelor şi capcanelor pe care le întinseseră (cu succes) în calea diferitelor victime. Într-un limbaj mai voalat, foştii ofiţeri de la vîrful Securităţii îi onorează astăzi public pe foştii lor subalterni, “combatanţii nevăzuţi în lupta pentru păstrarea unităţii şi integrităţii” neamului, şi pe tovarășii lor de nădejde, “combatanţii indirecţi” (i.e. informatorii). În limbajul plin de culoare al lui C.S. Lewis, Sfredelin se adresa “distinselor Scîrboşenii” şi dragilor săi “Împieliţaţi şi Necuraţi”.
Uciderea lui Gheorghe Ursu în 1985 se dovedeşte tot mai mult o parte a unui plan al Securităţii, conturat încă din 1982, de a preveni eventuale acţiuni de protest ale scriitorilor. Astfel, în 1982, gl. Iulian Vlad le cerea subalternilor săi din Securitate, cu privire la scriitori și oameni de cultură, “un caracter mult mai ofensiv de cunoaştere, realizîndu-se un volum însemnat de intervenţii preventive.” Era vorba nu doar de supravegherea scriitorilor prin “tehnică operativă” (microfoane), ci şi de descoperirea unor “reţele conspirative” în cadrul acestei bresle.
Gheorghe Ursu a fost asasinat pentru că a refuzat să-şi trădeze sub tortură prietenii care l-au pus în contact cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca de la Radio ”Europa Liberă”, i-au împrumutat cărţi subversive şi au dovedit în general “concepţii duşmănoase faţă de stat şi partid”. Proiectul său (pe care l-a discutat cu prieteni scriitori) de a se da citire în plenul Congresului PCR și Marea Adunare Națională manifestelor afișate ani de zile la biroul său, decizia sa de a-și prelucra literar jurnalul și de a-l publica (după ce solicitase Securității să i-l restituie, la încheierea anchetei în stare de libertate) și, probabil, dorința de răzbunare a lui Ceaușescu însuși, după ce Ursu îl acuzase de crimă într-una din scrisorile trimise la ”Europa Liberă” (era vorba de ordinul dictatorului de oprire a lucrărilor de consolidare după cutremurul din 1977) explică, de asemenea, anxietatea Securității și a ”conducerii de partid și de stat” în privința lui. Uciderea lui Gheorghe Ursu a fost una din acele “intervenţii preventive” ale Departamentului Securităţii de Stat ordonate de gl. Iulian Vlad încă din 1982.
În cuvintele gl. Dan Voinea din intervenţia sa la masa rotundă de la GDS de pe 17 noiembrie, data cînd s-au împlinit 30 de ani de la moartea lui Gheorghe Ursu, “comportamentul torţionarilor” precum Tudor Stănică şi Marin Pîrvulescu “era dirijat”. În 2002, un martor declara în instanţă, în timpul procesului intentat lui Tudor Stănică, că şi-a dat seama că exista “ordin de sus să fie exterminat”. Cît de sus erau însă plasați autorii acestor ordine? După 30 de ani, nu se ştie încă exact, deşi unele documente arată că studierea cazului Ursu ar fi ajuns pînă la Cabinetul 2 (al Elenei Ceauşescu). Este însă imposibil că ordinele să îi fi fost transmise nemijlocit torționarului Pîrvulescu de către Elena Ceauşescu. Scara ierarhică dintre ei impunea şi implicarea altor ofiţeri din aparatul de conducere al Securităţii, dintre care unii sînt încă în viaţă şi închină toasturi în stilul personajului Sfredelin…

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro