Alegeri universitare. Alte măști, aceeași scenă?!

Universitățile românești au intrat în febra alegerilor. Prin birouri se fac  și se desfac alianțe; se promit funcții contra voturi, se calculează șansele de reușită, se fabrică dosare pentru discreditarea oponenților, se fac înțelegeri cu misiți din presa scrisă sau online. Mă întristează acest spectacol, din două motive. Întâi, pentru că ar fi putut să nu aibă loc. Textul legii educației  care a fost trimis spre Parlament avea o altă variantă referitoare la stabilirea conducerii universităților. Doar Senatul urma să fie ales prin votul comunității academice, pe care o reprezenta, și care îl mandata să decidă în privința aspectelor strategice, fundamentale. Senatul universitar stabilea o comisie (un fel de search commitee), care realiza procesul de recrutare a Rectorului: căuta candidați de la orice universitate din lume, nu numai din universitatea proprie, îi evalua, apoi prezenta în fața Senatului două propuneri. Senatul examina programele celor doi candidați propuși, apoi lua decizia finală. Rectorul desemnat încheia un contract de management cu Senatul, își numea prorectorii și decanii și trecea la treabă. Se constituia astfel un executiv puternic, independent de populisme ieftine, care putea lua decizii dure de restructurare: să stopeze programele de studii neperformante, să promoveze proiectele și echipele de cercetare viabile și să-i îndepărteze pe impostori. Dacă echipa executivă era performantă, adică îndeplinea indicatorii de performanță contractuali, nimeni nu se putea atinge de ea. Logica era simplă: reforma internă a universităților era necesară, ea necesita măsuri nepopulare, iar acestea puteau fi luate doar de o echipă protejată de „mânia populară” a mediocrității din universități.
Pericolul a fost imediat simțit de către reprezentanții „sistemului”, care au reacționat furibund. Șarjele de calomnii dirijate de cuplul Andronescu-Marga, cum că astfel se încalcă autonomia universitară, apăreau pe toate canalele. Consiliul Național al Rectorilor a dat un comunicat amenințător, de un anacronism atroce. Am fost convocat la Camera Deputaților două seri la rând de către membrii coaliției de guvernământ, să explic textul, pentru ca, în final, să mi se spună că presiunile sunt prea mari și că textul nu poate fi acceptat. Așa a rezultat textul actual, care face rectorul și echipa de conducere prea dependenți de votul majorității, iar majoritatea universitară, după, cum știm, nu e reformatoare! Cum să mai reformezi majoritatea, dacă ea își dă votul și ea îți dă votul doar dacă nu-i lezezi interesele?
Al doilea motiv de tristețe se leagă de superficialitatea cu care sunt tratate alegerile universitare. În loc să fie prilej de introspecție și analiză critică, la toate nivelurile, de la cadru didactic la departament/ facultate și universitate, alegerile sunt considerate un simplu joc de putere: cine va fi șef de catedră/ decan/ rector? În locul unei probleme complexe, fundamentale, cu care trebuie să se confrunte comunitatea academică – Cum să  ne îmbunătățim activitațile? – se substituie o problemă mai simplă – Cine să ne conducă? – și se consideră că soluția la această problemă de substitut rezolvă, automat, problema reală, fundamentală.
E ca și cum jucăm prost într-un meci și, în loc să ne schimbăm felul în care performăm, ne concentrăm pe alegerea căpitanului de echipă, iar apoi ne derobăm de propria responsabilitate. El o să vină, o facă ceva, iar noi o să câștigăm, fără să schimbăm ceva în jocul nostru. Ce iluzie păguboasă și, din păcate, recurentă!
Universitățile greșesc profund dacă văd în alegeri doar o problemă de schimbare a actorilor din funcțiile de conducere. Ar trebui să considere alegerile un prilej de confruntare cu proprii demoni, de rezolvare a crizei profunde în care se află întreg sistemul universitar. Iar criza are patru fețe.

1. Criza de identitate. Universitățile noastre nu și-au realizat procesul de construcție identitară. În general, ele au preluat misiuni și strategii de la universități de prestigiu și le-au pus pe propriul site, crezând că astfel se definesc. Or, aceasta e doar o identitate declarată. Cea reală se află în practicile instituționale. Suntem ceea ce facem, nu ce declarăm. Dacă declarăm că cercetarea este esența misiunii noastre, dar cei performanți nu au salarii mai mari, nu promovează mai rapid, nu au asigurată logistica necesară, atunci cercetarea e vorbă în vânt, flatus vocis, cum ziceau scolasticii, nu semnătură identitară. Dacă ne acoperim de documente, comisii și proceduri, dar în spatele lor se vede lucrul făcut de mântuială, degeaba vorbim de „creșterea calității”. Ar trebui ca fiecare departament/ facultate/ universitate să își facă un audit al competențelor pe care le are, apoi al problemelor pe care își propune să le rezolve și să-și definească responsabil identitatea proprie: în ce domenii vrea excelența, la ce domenii (programe de studii, activități de cercetare) renunță, pentru că nu are competențele necesare și n-are șanse să le dobândească. Ar fi un bun prilej de a pune capăt schizofreniei dintre declarativ și procedural în universitățile noastre.
2. Criza de performanță. Oricum am lua lucrurile, performanțele universităților  românești sunt slabe: o spun angajatorii, o spun absolvenții, o spun clasamentele internaționale. Reacția furibundă a comunității academice la prima tentativă de clasificare a universităților și de ierarhizare a programelor de studii e simptomatică în acest sens. S-a mers până acolo încât s-au abrogat paragrafe din lege care prevedeau ierarhizarea și clasificarea iar Consiliul Național al Rectorilor a aplaudat acest lucru, considerând că prin aceste măsuri „se asigură o dezvoltare graduală” a învățământului!!! „Dați-ne autonomie, dați-ne bani, dar nu ne evaluați performanțele”, cam asta se ascunde în spatele retoricii universitare. Toate abilitățile argumentative, toată sofistica au fost puse la bătaie, pentru a contesta criteriile de evaluare, procedurile, evaluatorii, etc,  cu singurul scop de a camufla carențele de performanță ale universitaților, ale programelor de studii, ale universitarilor. Alegerile universitare oferă acum  comunității academice un context excelent de a reflecta lucid asupra performanțelor proprii și de a pune în practică măsurile necesare pentru îmbunătățirea lor. Dar aceasta se va întâmpla dacă nu ne concentrăm pe alegerea căpitanului, ci pe optimizarea jocului echipei. Dacă trecem dincolo de „carcasa lingvistică” (R. Carnap) și ne confruntăm cu „asprimea realului”. (N. Hartman)
3. Criza etică. Plagiatul la doctorat, pe care se focalizează acum atenția publică este, fără îndoială, o încălcare gravă a eticii. Sunt însă altele, cel puțin la fel de grave, pe care comunitatea academică le ignoră sistematic și deliberat . De pildă, e lipsă totală de etică să oferi studenților programe de studii care îi dezavantajează pe piața muncii, doar ca să-ți acoperi norma didactică. E lipsă totală de etică să pui în curriculumul lor ceea ce știi tu să predai, nu ceea ce le e lor necesar, ca să fie performanți după absolvire. E lipsă totală de etică să predai ceea ce tu nu faci (universitățile sunt pline de profesori de marketing care n-au făcut în viața lor o campanie de marketing, de profesori de jurnalism care n-au lucrat la vreun ziar, de profesori de psihoterapia care n-au pacienți…). Și, cât de etic e să-ți angajezi rudele în propria catedră sau în propria facultate? Din păcate, universitățile nu excelează în a produce autorități morale; caracterul nu se prea formează prin interacțiune cu foaia format A4. Ar fi un bun prilej ca măcar acum, cu alegerile, să renunțăm la ipocrizie, să ne facem o examinare critică  și să pășim pe lungul drum al resurecției morale.
4. Criza de responsabilitate publică. Când beneficiarii sociali ai prestației universitare (angajatorii, absolvenții, presa, actorii instituționali importanți) își exprimă nemulțumirile față de calitatea acesteia, universitarii se retrag în tranșeele autonomiei universitare. Prea adesea, autonomia e folosită defensiv, ca să ascundă responsabilitatea socială redusă a universităților, faptul că interesele lor prevalează asupra binelui public, pe care pretind că îl slujesc. Autonomia este invocată adesea ca să mascheze incapacitatea de a restructura programele de studii în raport cu cerințele pieței muncii sau de a oferi, prin programele de cercetare, soluții la probleme relevante cu care se confruntă societatea. Despre ce responsabilitate socială vorbim, când, pentru a-și menține cât mai mulți studenți cu taxă, universitățile fac rabat de la calitate, le dau note mari și le cultivă iluzia că știu ceea ce, de fapt, nu știu? N-ar fi rău ca, acum, odată cu alegerile, universitățile noastre să caute răspuns la o întrebare esențială: oare de ce societatea e tot mai nemulțumită de activitatea noastră?

În rezumat, cred că alegerile universitare pot fi un succes doar dacă aduc valoare adăugată în rezolvarea crizei pe care o traversează universitatea, cu dimensiunile ei identitare, de performanță, etice și de responsabilitate socială. Altfel,aceste alegeri vor fi  simple schimbări de actori, „alte măști, aceeași scenă/ Alte guri, aceeași gamă”, cum ar spune marele nostru poet.Acum, comunitatea universitară își va da masura a ceea ce este.