Cum ne uităm la trecut, bătaie și Maria Olaru

Ce a făcut Maria Olaru publicând deja celebra autobiografie “Prețul aurului. Sinceritate incomodă” facem cu toții când ne uităm în trecut. Judecăm fapte din alte vremuri, din alte contexte, cu alți oameni, cu ochii noștri de acum și cu mintea noastră de pe urmă. De aceea trecutul e foarte des înțeles prost iar istoria poate foarte des să devină periculoasă. Aici ar putea interveni specialiștii în “uitat în trecut” care se numesc istorici și care au menirea de a ne arăta și de a ne ajuta să ne uităm corect în trecut. Din păcate pană și cei care se numesc istorici nu sunt cu adevărat asemenea specialiști.
Maria Olaru nu se uită deloc corect în trecut. Nu o acuz. Greșeala asta o întâlnim la tot pasul. Se cheamă în linii mari “decontextualizare”. Se întâmplă în câțiva pași foarte preciși: 1. Se ia o bucățică mica-mică dintr-un trecut foarte-foarte mare și complex. O intâmplare, o atitudine, un obicei, o modă, un gest este astfel brutal scos din contextual lui extraordinar de bogat. 2. Această mica-mică bucățică devenită acum singular, abstractă și fără sens (normal, lipsindu-i un context, ceva la care să se raporteze) este implantată într-un cu totul alt context, într-o altă lume și societate cu total altă mentalitate și în general cu totul diferită și în permanent shcimbare, adică în lumea noastră contemporană. 3. Acum ce se întâmplă cu bucățica noastră mica-mică, scoasă din lumea ei inițială și ajunsă într-un context nou și foarte bogat? Se întâmplă ceva normal: devine o curiozitate. Se transformă într-un obiect de uimire, de dezbateri, discuții, de admirație sau dimpotrivă de groază și repulsie. Săraca bucațică (adică gest, atitudine, modă, obiect, etc.) normal că e privită ca un animal exotic, căci oamenii deși știu de unde a venit nu-i înțeleg nici rostul nici contextual ei inițial. Așa că fac ce pot, adică judecă cu minte lor contemporană. Luați de exemplu ȋmbrăcămintea “de alta dată”, politicienii “de alta dată”, curtoazia, eroii, mentalitatea “de alta dată”, șamd.
Această schema simplă, in trei pași se poate aplica în infinite cazuri în care oamenii se uită în trecut. Dar s-o aplicăm zic la dezvăluirile din cartea Mariei Olaru. Ea ne prezintă cu sinceritate multe aspect incomode întâmplate când era gimnastă profesionistă, acum vreo 15 ani (acum are 34). Respectiv cum ea și colegele erau bătute, jignite, umilite de antrenorii Belu, Bitang, Forminte dar și de unii părinți ai fetelor. Așadar iată bucățica din trecut, care conform spuselor Mariei Olaru nu e scrisă acum ci este publicarea jurnalului ei ținut atunci, când avea 19 ani. Bucățica este cât se poate de autentică, e o parte din trecut. Este însă o parte foarte-foarte mica. Cum am zis mai sus îi lipsește contextul. Batăile și jignirile domnilor Belu și Bitang se întâmplau într-o lume care este astăzi fascinant de îndepărtată, deși au trecut doar 15 ani. Era perioadă când majoritatea părinților își băteau copiii. Când TOȚI (toți) antrenorii își altoiau mai tare sau mai ușor sportivii. Când palma era parte din viața noastră, a tuturor copiilor, stimați adulți! Mai mult, aceste metode se aplicau nu numai în estul urât al Europei dar și în America sau in alte țări din Vest. Daca nu mă credeți cercetați mai bine metodele lui Béla Károlyi, antrenorul-legendă care a creat-o pe Nadia și apoi a inventat gimnastica in America. Citiți despre cum le antrena pe americance, despre jigniri și chinuri. Despre cum America a devenit prima țară în lume in gimnastică. Nu era o lume bună, asta cu siguranță. Noi astăzi avem alte metode, gimnastele sunt încurajate nu speriate, se insistă pe construirea încrederii în sine și e o cu totul altă relație, mai bună, între antrenor și sportive. Dar atunci se gândea altfel iar bătăile și jignirile erau confirmate și reconfirmate de atitudinea noastră și de performanțele lor. Rezultatul celor întâmplate este că astăzi o avem pe Maria Olaru, campională olimpică, mondială și europeană. Este unul dintre cele mai strălucite produse ale unora dintre cele mai strălucite metode de antrenament aplicate de unii dintre cei mai străluciți oamenii din sport în jurul anilor 2000.
Noi nu ne gândim însă la toate acestea și aplicăm simplu și rece pasul 2 din schema “decontextualizării”. Bucățica mica-mică de trecut, respectiv în cazul nostru bătăile și jignirile antrenorilor, este adusă în present atât de brusc și brutal de către cartea Mariei Olaru.  Noi ce facem? Aplicăm pasul 3: Nu ne uităm la acest context. Nu întelegem că cele mai crunte bătăi le dădeau de fapt părinții gimnastelor, uităm cum era să fii sportiv de performanță. Nu ne gândim că până la urmă nici atunci bătaia nu era permisă. Era la fel de ilegală în fața legii ca și astăzi. Doar că nimănui nici măcar nu-I trecea prin cap să- zică ceva sau să-i spună cuiva că domnul Belu pălmuiește gimnastele. Îmi imaginez parcă perfect fața sictirită a unui polițist care i-ar fi zis din varful buzelor unui eventual părinte “pai nu matale ai dus-o acolo?” Totul, absolut totul în jurul domnului Belu și a doamnei Bitang încurajau aceste metode de antrenament.
Însă noi nu înțelegem asta și mergem înainte cu pasul 3. Adică privim aceste bătăi și jigniri cu mintea noastră de acum, cu universal nostru mustind de norme și reglementări UE, de drepturi și libertăți pentru toți și toate, cu definițiile noastre atât de noi despre demnitate, umilință, drepturi individuale și collective. Ne uităm și ne minunăm. Apoi ne îngrozim, ne oripilăm și iarăși ne minunăm. I-am băgat pe Belu și Bitang în muzeul minții noastre, unde sunt expuși laolaltă eroi din trecut, Mihai Viteji, daci, romani, regi, martiri, sfinți, miracole, dezastre, dinozauri, dictatori și monștrii care bat copii.