Cu câteva săptămâni în urmă eram la Timişoara, la conferinţa dedicată diasporei, unde Preşedintele şi trei miniştri ne-au vorbit, la unison, de “România Educată”. Iată o iniţiativă bună, mi-am zis, într-o ţară în care analfabetismul efectiv e în continuă creştere, iar cel funcţional tinde să devină normă. Revenirea la o şcoală adevărată, regândirea programelor, trecerea de la mult şi prost la puţin, dar temeinic, învăţarea progresivă, în acord cu dezvoltarea psiho-somatică a copilului, regăsirea în marea cultură şi redescoperiarea bucuriei cunoaşterii nu pot avea ca efect decât formarea unor cetăţeni oneşti şi a unor buni profesionişti. Poate părea straniu că ne-am trezit la această realitate după un sfert de veac de rătăcirie (printre curricule, indicatori, “performanţe”, salarii de merit şi “comisii naţionale”), dar – cum spune (trist-)înţeleptul nostru proverb: mai bine mai târziu decât niciodată. Vocea trăgănată a Preşedintelui, care rostea aproape silabisind: “România educată”, părea a da greutate acestei sintagme şi a o investi cu autoritatea unei hotărâri în care cea mai înaltă autoritate a statului ne cheamă să ne regăsim cu toţii. A trecut abia o lună şi ceva de atunci şi, iată, aflu cu suprindere – la locul de muncă – cum că “România Educată” a devenit caducă. Acum se poartă “România internşipată”; educaţia – vedem cu toţii cum e; studenţii noştri vor practică, dacă se poate numai practică şi direct pe contract, iar Universitatea e datoare să urmeze trendul şi “să se adapteze la realitate”. Cursuri? Mai puţine şi, pe cât posibil, de după-amiază; un soi de seral la care vine cine vrea şi dacă vrea (de pildă cei plecaţi la lucru in străinătate nu mai vor nimic altceva decât diploma). În rest practică, internship, voluntariat, activităţi comunitare. Studentul nu trebuie să se stea în Universitate, de la cursuri nu mai are ce învăţa – căci teoria e inutilă în lumea de azi – iar biblioteca arată ca un cimitir cu un miros greu. Viaţa palpită pe stradă, în firme (ba chiar mai mult în cafenele şi cluburi – aş fi tentat să spun) – acolo trebuie să fie studentul, acolo sunt adevăratele oportunităţi ale prezentului, acolo e viitorul. Şi profesorii? Potrivit Ministerului, aceştia fac cercetare; deocamdată o publică prin Anale şi în cărţi tipărite din banii proiectelor, dar n-ar fi exclus ca într-o zi Ministerul să stabilească faptul că nu se mai acceptă în universităţi oameni care nu lucrează efectiv în “economia reală” şi că singurul nostru indice de performanţă vor fi brevetele de invenţie puse în practică de mari companii. (Nu pot să nu mă gândesc la perspectiva prietenilor teologi, atunci când li va stabili norma de inovaţie în domeniu şi de “adecvare la cerinţele lumii de azi”!)
Poate că dacă aş fi auzit lucrurile acestea spuse de studenţi, sau de vreun patron de modă nouă aş fi zâmbit şi i-aş fi răspuns că, sigur, adaptarea la cerinţele pieţei e foarte utilă, dar cum piaţa e într-o continuă mişcare, menirea universităţii e aceea de a produce oameni care au deopotrivă un nucleu de cunoştinţe temeinice şi capacitatea de-a lectura (pe baza acestor cunoştinţe) contextul de aşa manieră încât să se poată adecva, eficient, oricărui cadru domenial. Însă, lucru straniu, cele de mai sus erau spuse de colegi de-ai mei! Ce poţi să spui atunci când un universitar declară că a trecut vremea teoriei şi că studenţii învaţă mai mult într-un internship decât la un curs?! Că e vorba de o mauvaise conscience care tinde să vireze în haine de soi! Altminteri, cum poate un profesor (universitar – deci care şi-a ales domeniul şi materiile) să declare că lucrurile pe care le predă sunt literă moartă şi inutilă celor din faţa sa? M-aş opri o clipă asupra acestui lucru. Cu ceva vreme în urmă mă aflam într-un restaurant românesc împreună cu un distins profesor american (de origine română). După studiul meniului, profesorul a întrebat chelnerul ce ne recomandă şi acesta din urmă a început prin a ne atrage atenţia că un produs din listă nu e proaspăt, că altul e făcut pe bază de legume congelate etc. După ce ne-am fixat asupra comenzii şi chelnerul a plecat, profesorul mi-a spus: “Aşa ceva n-o să vezi niciodată în America! Cum poate un angajat să spună că ceva din oferta firmei lui nu e vandabil? În mod normal el ar fi trebuit să laude totul, lăsându-mă pe mine să aleg.” Or dacă noi, profesorii, declarăm că teoria pe care o predăm e inutilă şi dacă, dincolo de asemenea declaraţii, ne comportăm ca şi cum ar fi realmente inutilă, atunci ce poate să (mai) înţeleagă un student? Normal ar fi ca fiecare dintre noi să-şi apere domeniul de specializare, să-l actualizeze – şi să-l reconfigureze – an de an pe măsura lecturilor, a meditaţiei şi a dialogului cu cei din faţa lui pentru a putea transmite fiecărei noi generaţii impresia faptului că acela e lucrul cel mai important din lume, cel căruia merită să-i dedici întreaga viaţă. Poate am început să uităm ceva esenţial: primul lucru pe care noi îl transmitem elevilor/studenţilor nu sunt cunoştinţele, ci pasiunea născută din credinţa în valoarea muncii noastre. Tocmai această pasiune – juvenilă, ca orice pasiune – îl menţine pe cercetător veşnic tânăr şi-l apropie de studenţii săi. Când ea se ofileşte, cursul devine sec şi impersonal, o aglomerare de nume şi date ce se cer debitate mecanic, iar profesorul capătă aerul caricatural al unui conţopist de provincie. Dacă noi credem că lucrurile cu adevărat importante se decid altundeva decât în domeniul nostru de studiu, atunci nu ne rămân decât trei variante: să ne ducem acolo unde se face ceea ce merită a fi făcut (în afaceri, de pildă) şi să ne realizăm în aria respectivă; să amestecăm lucrurile jucând cartea domeniului rentabil în universitate şi a titlului academic în zona de câştig (în acelaşi timp “şi – şi”, dar şi “nici – nici”; un fel de “cel mai bun afacerist dintre profesori şi cel mai bun profesor dintre afacerişti”) şi, în al treilea rând, să ne adâncim tot mai mult în conştiinţa unei ratări destinale (am pierdut trenul cel bun). Ultimele două soluţii costă, ambele, universitatea şi studentul. Un om angajat în afacerea lui – mai ales dacă aceasta e una de succes – îşi va ţine orele fără prea mare interes, venind (şi uitându-se) de departe la lumea străină a amfiteatrelor şi va fi tentat să vadă în studenţi doar nişte clienţi cărora le livrează exact acea marfă pe care ei o pot cumpăra. Sigur, omul acesta poartă cu el magia celeilalte lumi, din care se coboară ocazional pentru a vorbi tinerilor neştiutori. Mult mai trist e cazul celui care şi-a pierdut pasiunea, dar nu (mai) are unde să se ducă. Pentru el orele ajung o corvoadă, cititul ceva obositor, se simte apăsat de obligaţia debitării unor lucruri care nu-i mai spun nimic, vede peste tot aceeaşi ratare şi nu mai cunoaşte altă eliberare decât faptul de-a se răzbuna pe toţi ceilalţi (începând cu studenţii, căci ei sunt cei mai slabi). Îşi va îndeplini formal îndatoririle şi va fi tentat să creadă că totul se reduce doar la corespondenţa formală a obligaţiilor cu rubricile diverselor tabele. În rest, “se va învârti” “să prindă” şi el ceva, câteva fărâmituri de la masa celor mari, o comisie, o tribună, ceva, orice care să-i alimenteze – fie cât de puţin – iluzia că e cineva, că mai contează, că beneficiază de “respectul” celor pe care el însuşi îi priveşte cu frică şi dispreţ. Tot ce rămâne, în absenţa pasiunii, e solemnitatea unei decreptitudini trăită cu o luciditate paroxistică. Asta, evident, dacă omul îşi mai aduce aminte cine a fost odată. Dar, din fericire, în lumea noastră mulţi beneficiază de darul uitării.
Să explice doar piederea pasiunii faţă de opţiunile tinereţii această mitologie a “lumii reale” care nu are nevoie de teorii? Căci nu e doar un act de renunţare la iluziile începuturilor din partea profesorului ce spune aceste lucruri, ci şi unul de atracţie faţă de “cealaltă lume”, pe care studenţii, cu vitalitatea vârstei lor, o întrupează nonşalant. Nu poţi să nu-ţi reprimi senzaţia de a vedea nişte oameni maturi zăbovind în faţa oglinzii şi îmbrăcându-se cât mai trendy pentru a fi primiţi şi integraţi în lumea veselă şi dinamică a celor tineri. Pare că idealul profesorului a devenit faptul de a fi cool, “de gaşcă” (sau “de comitet”), iar cea mai bună formă a predării (atunci când nu se împotmoleşte în grafice şi power-point-uri) ar fi discuţia relaxată, la o bere (sau pe Facebook), despre oportunităţile zilei de azi. Ideea că există o distanţă între profesor şi student a devenit – în aceste vremuri egalitare – una profund reacţionară. În şcoala clasică, profesorul era cel care dădea tonul; nu pentru că era mai în vârstă, ci pentru că era cel care cunoştea direcţia în care studenţii urmau să se formeze. Distanţă dintre profesor şi studenţi le amintea acestora din urmă nu (atât) că profesorul e altfel decât ei, cât că ei înşişi sunt chemaţi să fie, la finele studiilor, altfel decât la începutul lor. De aceea singura colocvialitate îngăduită era aceea de la banchetul ce marca finele anilor universitari. Acum pare că trend-ul s-a inversat: studentul trăieşte în “lumea reală”, el fixează norma universităţii şi spune ce şi cum e de făcut. Şi, mai înainte de toate, studentul nu vrea “teorie”. Vrea practică? Nu sunt aşa de sigur. Dacă-l pui să facă ceva, pur şi simplu ca să deprindă lucrul respectiv, se plictiseşte de el la fel de repede ca de teorie. Cred că mai curând (la fel ca şi profesorul) vrea nişte cash, acum şi în mână. De altminteri modelele lui sunt nişte puşti (sau puştoaice) de la el din sat, sau dintre blocuri, cam de aceeaşi vârstă, care – adesea fără a se mai complica cu Bacalaureatul – au luat calea Angliei, a Germaniei, a Franţei, a Spaniei, nu e clar ce-au făcut acolo (meseria nu se pune pe Facebook) şi apar vara cu maşini ultimul răcnet, cu bani de apartament, iar atunci când nu apar postează poze cu ei la Ibiza şi la Chamonix. La 18 ani fiecare se vrea independent, la casa lui (căci nu-i place ca, atunci când îi vine prietena sau prietenul să stea într-o cameră şi să audă, din cealaltă, tusea – cu subînţeles – a părinţilor), câştigând mai mult decât adulţii (că să vadă ei!), dacă se poate, luându-le locul pretutindeni (pentru a înlocui “generaţia expirată”) şi ajungând “şef”. Şi toate astea rapid, de azi pe mâine. Mă tem că asta vor cei mai mulţi tineri, nu neapărat pentru că aşa e lumea de azi, ci pentru că tinerii dintotdeauna şi-au dorit totul dintr-o dată. A le vorbi de răbdare, de muncă şi de studiu, revine pur şi simplu la a vorbi în gol. Lor le trebuie bani, distracţie şi feeling maxim, nu predici răsuflate (au parte de din astea acasă, şi încă de mai multe ori pe zi).
Acum, poate facultatea să le dea ceea ce-şi doresc? Răspunsul e simplu: nu. Cine vine în facultate, vine să înveţe şi, mai apoi, pe baza cunoştinţelor obţinute (şi certificate) să înceapă o carieră al cărui câştig, real, se vede mai târziu. Faptul de a învăţa nu-ţi aduce bani pe loc (ca-n acele familii în care părinţii îşi plătesc copiii ca să citească o carte). Cred că acest lucru trebuie să li se pună clar studenţilor. Cine vrea să câştige acum, se poate angaja. Poate că în străinătate e şi mai avantajos: un spălător de tejghele din Germania ia o mie de euro în palmă din prima lună. Şi nu trebuie decât să spele tejghele – fapt pentru care, într-adevăr, nici un fel de studii nu-i sunt necesare. (Eu, după 12 ani de studii şi 17 de activitate, câştig exact jumătate din ce câştigă spălătorul de tejghele din Germania. Cine vrea poate considera că aceasta e o dovadă manifestă a inutilităţii studiilor în România.) Ceea ce vreau să spun e faptul că dacă tânărul îşi doreşte să câştige, acest lucru e posibil (în ţară şi, mai ales, în afara ei) şi obţinerea acestui câştig se poate realiza foarte bine şi fără studii universitare. Atunci de ce vin oamenii aceştia în universitate? Răspunsurile pe care eu le-am primit cel mai adesea de la studenţi (dar vă rog să ţineţi cont de faptul că eu predau la o universitate de provincie şi la o secţie umanistă cu multe nume) se referă, în principal, la două lucruri: pe de-o parte la faptul că, la 18 ani, proaspeţii absolvenţi de liceu nu prea au nici o altă perspectivă de angajare decât munca necalificată şi brută, pe de alta că, în România, e bine “să te asiguri” cu o diplomă universitară; chiar dacă acum nu ştii la ce e bună, se poate ca o modificare legislativă sau o şansă aleatorie să te avantajeze ca posesor al ei. Sunt foarte puţini cei care vin din convingere şi din pasiune în universitate; cei mai mulţi sunt împinşi aici de lipsa unei perspective de a face altceva, mai lucrativ, în “realitatea concretă”. Încă ceva: atunci când ajung în facultate, pentru majoritatea studenţilor, toate cunoştinţele lor se reduc la câteva comentarii sterile învăţate pentru Bacalaureat: “basmul cult”, “’Ion’ al lui Rebreanu”, “Unirea ţărilor române sub Mihai Viteazul” etc. (Ca o paranteză: nici unul din anul I n-a ştiut să-mi spună în ce secol a trăit Mihai Viteazul. Nici unuia nu i-a dat prin cap că a fost contemporan cu Elisabeta I-a şi cu Henric al IV-lea.) Aceste cunoştinţe – învăţate mecanic, pe de rost, într-o clasă a XII în care (la fel ca şi-ntr-a VIII-a) nu se mai fac alte materii – nu le sunt folositoare decât strict la examenul de Bacalaureat. Finalitatea liceului (şi a întregului învăţământ preuniversitar) din România e doar examenul de Bacalaureat şi nimic altceva, nici în perspectiva studiilor universitare, nici în aceea a unei alte cariere în societate. Morala acestui dresaj absurd – care nu are alt scop decât faptul de a aduce punctaje şcolilor şi “salarii de merit” directorilor şi inspectorilor – e acela că absolventul urăşte tenace munca cu cartea, pe care o asimilează unei “teorii” inutile care-i e impusă în mod arbitrar. Din păcate, orizontul lui cultural fiind, la intrarea în facultate, aproape nul, orice îi spun profesorii cu privire la domeniul lor (care e, întotdeauna, o parcelă a culturii), pentru el e o “teorie” zadarnică. E un soi de limbă străină, la care nu are cum se raporta, pentru simplul fapt că nu o înţelege. Ca atare, se plictiseşte şi – cum sunt adolescenţii când se plictisesc – vrea altceva. Şi dacă nu i se dă altceva, pleacă. Transformându-şi programa în enertainment, cu activităţi sociale şi pauze de reclamă, universitatea nu face nici ea nimic util pentru aceşti tineri. Nu-i ajutăm flatându-le incultura, nici amestecând totul într-un ghiveci fără noimă, ci îndemnându-i la mai mult. Or, din păcate, tot mai arar sunt îndemnaţi la mai mult; şcoala “s-a adaptat la client”: nivelul cursurilor la prăbuşit în scheme (cu bănuiala că acestea sunt mai uşor de reţinut, dar lipsite de carnaţia poveştii, ele nu sunt decât schelete în cimitirul istoriei gândirii); “evaluarea” a eşuat în “proiecte” trimise pe internet (pe care studentul nu le mai face – ci le copiază cu pagina-sursă cu tot – iar profesorul nu le mai citeşte); orele s-au împuţinat (căci studenţii, văzând ce e facultatea, îşi caută un job, iar profesorii sunt prea prinşi cu granturi şi comisii) etc. Totul a decăzut la un nivel pur formal, în care, atunci când spun ceva, studenţii reclamă de la profesori instrucţiunile pentru kit-ul de instalare a unei maşini de făcut bani, iar profesorii nu le mai cer studenţilor decât plata taxelor pentru a “merge înainte” anii pe baza cărora se fac normele şi se iau indemnizaţiile. Mă tem că, oricum o luăm, asta nu mai e facultate. E doar un jeu de dupes din care pierd atât studenţii, cât şi profesorii.
În primul rând pierd studenţii, pentru că – făcând de toate, de-a valma, şi nimic temeinic – termină facultatea la fel de buimaci şi de nepregătiţi cum au început-o. Degeaba umplu profesorii formulare cu “abilităţile” şi “competenţele” pe care “le formează universitatea”, dacă nu ajung să-i deprindă cu adevărat pe studenţi cu ele. Atenţia, răbdarea, gândirea logică, capacitatea de analiză, discernământul, puterea de a integra amănuntul în context şi cea de a semnifica o situaţie nu sunt lucruri care se învaţă pe power-point-uri, din “suporturi de cursuri” sau la training-uri cu subiecte motivaţionale. Tot aşa cum nici problema siluetei sau cea a vieţii active nu se rezolvă cu o pastilă ori cu un ceai. Dimpotrivă, e vorba de ani de muncă, adesea sterilă, făcută cu tenacitate şi cu rigoare. Abia la capătul ei se maturizează, încet, aceste calităţi. De aceea există facultăţi: pentru ca cel doritor să se încerce, să lupte cu sine însuşi – şi cu toate tentaţiile vârstei – în vederea formării, adică, literal, a faptului de a-şi da formă, de a structura şi a articula într-o direcţie precisă difuzul lumii lui lăuntrice. Abia după ani (uneori decenii) de învăţare, tânărul ajunge să înţeleagă, adică să fie capabil a aduna diversitatea existenţei în categorii de semnificaţie. Iar atunci, înţelegerea aceasta se dispensează de tot formalismul şi devine, pur şi simplu, un mod de a fi. Se spune că marele neurochirurg Constantin Arseni era în măsură a extirpa o tumoare pe creier, fară nici un instrument, introducându-şi degetul şi rotindu-l în masa cerebrală a pacientului. Acelaşi Arseni povestea cum, student la Cluj, profesorul Papilian l-a întrebat de câte ori a făcut anatomia (asta însemna tratat plus sala de disecţie), iar când el i-a raspuns că de 6 sau 7 ori, profesorul l-a apostrofat: “Şi îndrăzneşti să vii la mine în examen?!” A făcut-o apoi de peste 15 ori şi la acest studiu s-a adugat o practică chirurgicală şi o reflecţie academică (a cărei dovadă sunt tratatele ce-i poartă numele) de decenii. Abia la capătul acestora a ajuns să poată opera pe creier cu degetul. Cu toţii înţelegem faptul că, şi astăzi, un chirurg are nevoie de (minimum) 14 ani de formare. În treacăt fie spus, tocmai de aia e bine plătit (şi în ţară, şi în străinătate). Calitatea lui profesională nu e nimic altceva decât expresia concentrată a acestor ani de muncă. Şi atunci crede cineva că se pot forma profesionişti adevăraţi ai Relaţiilor Internaţionale, ai Administraţiei Publice sau ai Sociologiei în trei ani, cu ore la seral, cu “suporturi de cursuri” şi cu pseudo-practica de “introdus date”, cărat hârtii şi făcut cafele?! Să fim serioşi! A-i încuraja pe studenţi să facă toate aceste năzbâtii revine la un singur lucru: a le da de înţeles că se pregătesc pentru o muncă subalternă şi prost plătită. Un om care a făcut orele la seral (cu cât mai puţină “teorie”), practică la locul de muncă şi “referate” on-line pentru examene poate ajunge – în cel mai bun caz – să facă o muncă de secretariat pe lângă unul care a făcut o şcoală adevărată. Nu e nici o problemă, şi munca de secretariat (cu nenumăratele ei variante datorate exploziei tehnice şi urbane) e o muncă la fel de onestă ca oricare alta. Problema e următoarea: de ce să chinuim un copil trei ani în facultate – unde nu învaţă nimic (căci noi înşine îi explicăm inutilitatea “teoriilor”), în loc să-l lăsăm să facă un an – sau un semestru – de cursuri profesionale de secretariat (ori “birotică”, sau cum s-or fi numind) şi apoi să lucreze, dacă tot la locul de muncă învaţă efectiv ce e de învăţat? De ce există facultăţi pentru secretare, paznici, asistente medicale, educatoare etc? Sau, invers, nimeni nu s-a gândit să facă o facultate de săpători de şanţuri, de zidari sau de şoferi? Ce aţi zice de un şofer care are diplomă universitară în şofat?! Teoretic, aceste facultăţi există fie pentru că (fără un motiv clar, doar “pentru că dă bine”) angajatorul îi condiţionează omului angajarea de o diplomă de care nu are nevoie, fie pentru că diplomă aceea îi adaugă omului un procent oarecare la salariul (minim pe economie) cu care e angajat. Ambele nu sunt nimic altceva decât modalităţi de a falsifica deopotrivă universităţile şi piaţa muncii. Căci ideea nu e să facem de toate în universităţi – deoarece astfel doar ne deprofesionalizăm şi studenţii nu se aleg cu nimic – ci să creăm (ca societate) o reală diversificare profesională, pentru ca fiecare să se realizeze în funcţie de aptitudinile lui. Cel ce vrea să facă secretariat, sau să se facă paznic, ar trebui să poată face acest lucru de la 16 ani şi fără nici o facultate. Şi încă ceva: ar trebui să fie plătit după ceea ce face, nu după o diplomă goală. Dar de ce sunt toţi aceşti posibili cetăţeni oneşti împinşi (de o legislaţie făcută de Parlamentul plin de universitari) în facultăţi? Dintr-o raţiune foarte simplă: aceea că universităţile sunt organizate piramidal, asemeni sistemului feudal. Cu cti ai mai mulţi studenţi, cu atât ai multe posturi (şi norme peste posturi), cu cât sunt mai multe posturi, sunt mai multe funcţii şi cu cât sunt mai multe funcţii, cu atât sunt mai multe indemnizaţii şi “salarii de merit”. Din păcate asta e: studenţii contează doar prin număr şi numărul lor se reflectă în salariile altora. De asta nu le cere nimeni nimic, decât să-şi plătească taxele. E adevărat, la capătul studiilor, cu excepţia diplomei (care, de multe ori, nu face nici cât banii de banchet), universitatea nici nu le dă nimic. Dar poate-i perverteşte încă mai rău decât şcoală. Dacă aceasta din urmă i-a dresat să repete lucruri absurde, să nu întrebe nimic, să fie conformişti şi să răspundă la comenzi, universitatea îi învaţă “să se descurce”, să copieze şi să mintă fără nici un scrupul, să “dea la cine trebuie” şi, la sfârşit, să dispreţuiască toate “teoriile” (la fel ca pe profesorii care se vând pe mărunţiş). Cunoştinţe temeinice, ocol prin marea cultură, onestitate umană şi profesională? Le practică cine vrea şi cine poate. Căci, aici, ele nu-ţi aduc nici un beneficiu. Dacă crezi în ele, e mai bine să pleci în Occident. Nu întâmplător, poate, majoritatea universitarilor români îşi îndrumă copiii la şcoală şi la o carieră în alte (vestice) ţări. Ştiu ei ce ştiu! Din experienţă.
Căci, în fapt, dincolo de bonusurile salariale, de comisii şi de tribune, şi profesorii pierd din această stare de lucruri. În primul rând pentru că scăderea nivelului studenţilor are ca efect deprofesionalizarea dascălilor. Dacă omul din faţa ta nu e interesat, dacă nu e în stare să urmărească materia şi bibliografia, dacă nu există feed-back-ul dialogului de la seminarii şi tensiunea creativă ce se naşte din munca solidară, foarte repede profesorul ajunge să se lase în voia amintirilor de pe vremea când citea şi a “teoriilor” prinse, după ureche, pe la diverse conferinţe. Tot ce mai poate el transmite sunt nişte rezumate plate ale unor lucruri care nu mai au căutare. E straniu, dar la noi cursurile încep încă, pedestru, cu importanţa domeniului şi cu istoria lui; rareori am văzut pe cineva capabil să-i pună în contact pe studenţi cu dezbaterea actuală din domeniu, dându-le impresia că ei înşişi participă – pe viu – la modelarea lumii prin actualizarea polemică a marilor idei ale acelui câmp. Da, “teoriile” noastre sunt triste şi prăfuite, căci cel mai adesea sunt culese de prin manuale occidentale ajunse la noi prin hazardul burselor, al granturilor sau al “ajutoarelor”. Mă tem că mulţi dintre profesorii en titre cu greu ar putea numi două-trei teme de dezbatere actuale din domeniul lor de cercetare. De (prea) multe ori lucrurile ajung la noi cu efect de ecou, nu produc decât o fascinaţie de moment şi nu se articulează pe nici o realitate. De aceea “teoriile” nu au prea mult credit în lumea noastră; vin şi trec, neutru, aglutinându-se în cursuri cu mult sub nivelul Wikipediei. Realitatea noastră nu e marcată de dezbateri teoretice, ci de mărunta luptă pentru supravieţuire şi de marea luptă pentru putere. Ieşiţi dintr-o şcoală proastă şi rabotaţi de o media grosieră, oamenii nu sunt atenţi la nuanţe şi nici nu au răbdare faţă de argumente. Discursul public e frust, pendulând între linguşeala scabroasă şi insulta fără perdea. Şi aceasta e o ciudăţenie, dar cel mai adesea când auzi nişte universitari vorbind de “lumea reală”, discursul lor nu le aduce în discuţie formaţia, ci e la fel de comun precum cel al oricăror cetăţeni; faimoasa “expertiză” rămâne a se manifesta doar prin “comitete şi comiţii”. Dar uimirea cea mare – o vădeşte presa – e atunci când descoperim cu toţii că onorabilii universitari sunt mult mai implicaţi (sau, mai corect, “înfipţi”) în “viaţa reală” decât s-ar bănui. Căci, din păcate, doar acolo – la nivelul funcţiei, veniturilor, caselor, călătoriilor – pot dobândi “recunoaşterea” la care aspiră. Mediul academic e anemic, oamenii se cunosc între ei (şi îşi cunosc istoriile), în general se detestă, dat fiind că – în fiecare domeniu, asemeni partidelor politice – au făcut toate alianţele conjucturale posibile şi concurează pentru aceleaşi privilegii, nu se citesc, nu au discuţii profesionale şi, în general, cu excepţia banilor (din “proiecte”) nu fac nimic împreună. Logica instituţională e de aşa manieră încât, indiferent de discursurile patetice despre “performanţă”, singurul lucru realmente răsplătit în societatea noastră e funcţia. Astfel că orizontul fiecărui cadru universitar nu e – inutila – “teorie”, ci “fişa postului” pe baza căreia poate accede la o funcţie superioară. Poate părea ciudat, dar într-un asemenea context însăşi ideea de impostură se uzează. Impostura e un scandal într-o lume de scholars-i (la fel cum blasfemia e enormă doar între credincioşi); dar într-un mediu în care fiecare îşi “completează dosarul” de aşa manieră încât să poată “raporta performanţe” la care un universitar occidental nici nu visează, ce mai înseamnă ea? E o formă “de adaptare” la starea universităţii şi a învăţământului românesc la modul general. Sigur, cu toţii suntem indignaţi când descoperim cum s-a cocoţat câte unul în vârful piramidei. Dar oare nu e amestecată această indignare şi cu invidie? Fie-mi permis să spun un lucru: situaţia mea nu e cu nimic deosebită de cea a unui profesor de liceu. Am acelaşi salariu, pe aceeaşi vechime, ca şi el. Profesorul de liceu face 18 ore pe săptămână, eu fac 16 (prin hotărârea Senatului Universităţii). Instituţional nu ies deloc în străinătate (Erasmus-ul, aşa cum se ştie, e un fond de mobilitate, nu de cercetare), Universitatea nu are bani nici pentru tren în ţară. Cărţile, cele domeniale, mi le cumpăr eu – atât cât pot – din oferta internă; fondurile de achiziţii ale Bibliotecii Universităţii sunt cam ca cele ale unei biblioteci de liceu. Trebuie să fac tot soiul de “dosare”, de “raportări”, să particip la şedinţe – exact ca şi colegul de liceu. Spre deosebire de el, eu mai “beneficiez” de două lucruri: trebuie să fac şi “cercetare” şi, semestrial, sunt ameninţat cu datul afară dacă nu aduc clienţi (plătitori de taxe) Almei Mater. Cam asta e viaţa mea. Dacă citesc sau scriu, sau discut cu un prieten, acestea sunt activităţi la fel de private precum, de pildă, dacă aş practica pescuitul. Relevanţa lor – din perspectiva “sarcinilor” universitare – e practic nulă. Ei bine, e de mirare că în aceste condiţii – studenţi puţini şi dezinteresaţi, lipsa unui mediu academic veritabil şi a posibilităţilor de conectare la sursele domeniale – majoritatea universitarilor (de provincie în orice caz) decad treaptă cu treaptă? Unii devin fantaşti, scriu poezii sau piese de teatru incomprehensibile, ajung grafomani şi inventează ştiinţe fără obiect şi umplu Analele cu o incontinenţă verbală de speriat, alţii ajung sterili, reiau la nesfârşit acelaşi curs şi acelaşi articol şi sfârşesc într-o tipicărie răutăcioasă. E plină curtea universităţilor de personaje cehoviene. Câţiva, mai “şmecheri”, prind ocazia funcţiilor, devin “şefi”, „coordonatori”, „evaluatori” etc., intră “în proiecte” şi în afaceri, construiesc (la propriu, cu mistria) şi călătoresc; într-un cuvânt, trec atât de rar pe la facultăţi că sunt mai mult nişte legende. Iar când omul ocupat şi cu cel ruinat se întâlnesc ce altceva mai au a-şi spune decât să mute cursurile la seral şi să desfiinţeze complet “teoriile”?!
De ceva timp, una din marile fabrici ale oraşului în care stau – ajunsă, după faliment, în paragină – e rasă de excavatoare şi buldozere. I-am trimis câteva imagini cu şantierul acestei descompuneri unui prieten care a lucrat, pe vremuri, în fosta întreprindere. Şi, departe de a fi lovit de melancolie, prietenul mi-a spus, zâmbind: “Acum, în sfârşit, poate vedea toată lumea ce a fost această fabrică dintotdeauna: o ruină.” Mă tem că atunci când noi, profesorii, predicăm inutilitatea teoriilor şi necesitatea practicii în “viaţa reală”, toată lumea poate vedea simplul adevăr că n-am fost nicicând o şcoală în adevăratul sens al cuvântului…
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu