Consecventă orientărilor sale programatice, care au consacrat-o ca o
prezenţă activă, catalizatoare a mediului nostru academic şi diplomatic,
Fundaţia Europeană Titulescu-Centrul de Studii Strategice a ales ca
temă a primei dezbateri organizată după recenta Adunare generală a
fundaţiei (care a avut loc săptămâna trecută) o întrebare care preocupă
în cel mai înalt grad:„Europa-noua Arcă a lui Noe. Refugiaţi sau
imigranţi?”„Temă prezentă în toate dezbaterile publice şi în mediile
diplomatice”.- după cum menţiona în alocuţiunea introductivă, prof,univ.
dr.Adrian Năstase, preşedintele fundaţiei.
În acest sens,
domnia sa a atras atenţia că, dată fiind precipitarea evenimentelor şi
puternicul lor impact emoţional, discuţia s–a concentrat pe inegala
repartizare a cotele obligatorii şi mai puţin pe conceptele cheie şi pe
cadrul normativ şi procedural în materie. Reamintind că documentul care
fundamentează cadrul juridic pentru sistemul de protecţie al
refugiaţilor îl constituie Convenţia ONU din 1951, Adrian Năstase a
evidenţiat faptul că şi în legislaţia românească există o serie de
reglementări ale statului refugiaţilor şi ale dreptului de azil,
menţionând că, recent, Guvernul a aprobat Strategia Naţională privind
imigranţii pentru perioada 2015-2018.
Revenind la necesitatea
clarificărilor conceptuale în acest domeniu extrem de complex,
preşedintele Fundaţiei Europene Titulescu a exemplificat acest deziderat
prin existenţa a trei categorii distincte de persoane: rezident,
azilant şi imigrant .De asemenea, domnia sa a avertizat că se
înregistrează o creştere a „abuzurilor de drept de azilant”, aşa încât
„faptele au depăşit cu mult reglementările”, făcând, implicit, trimitere
la „industria criminală a azilanţilor” care ia o ameninţătoare
amploare.
În intervenţia sa, despre care a precizat că „este
făcută în nume personal”,Catrinel Brumar, agentul guvernamental al
României la CEDO, a atras atenţia că „indiferent cu ce titlu sosesc-
rezidenţi, azilanţi sau imigranţi- , aceşti oameni trebuie să fie
trataţi ca titulari de drepturi şi libertăţi fundamentale”.
Referindu-se la figura de stil aleasă pentru a defini imaginea Europei
în condiţiile afluxului crescând de imigranţi, domnia sa a opinat că
există „o prea mate uşurinţă” a sistemului comunitar, ceea ce naşte
întrebarea dacă această „nouă Arcă a Speranţei” va mai putea rezista?
Sau, după cum a punctat Adrian Năstase, va ajunge să facă din Bătrânul
Continent o „cetatea asediată”?
Reluând remarca profesorului
Adrian Năstase despre necesitatea clarificării conceptelor, Catrinel
Brumar a opinat că, în mod curent, termenul „refugiat” este folosit
într-un mod abuziv şi poate crea confuzii, care la rândul lor, pot avea
consecinţe grave. De regulă, refugiaţii vin în Europa pentru a scăpa de
calvarul din ţările lor de origine- în situaţia de faţă din ţari din
Orientul Mijlociu- iar statutul lor este definit prin raţiuni de ordin
politic sau umanitar, în vreme ce imigranţii sunt cei care sosesc aici,
de bună voie, în speranţa unui trai mai bun şi mai sigur, fiind atraşi
de speranţa unui trai mai bun şi mai sigur.
Pledând pentru „o
dezbatere lucidă” şi nu pentru „una sentimentală” a problematicii,
Catrinel Brumar a remarcat că „Uniunea Europeană a renunţat la viziunea
tradiţională asupra dreptului statelor naţionale” de a decide asupra
rezolvării acestei chestiuni şi că doreşte „să creeze un sistem comun,
cu standarde şi reglementări comune”. De aici au apărut şi „unele
tensiuni şi diferenţe de abordare”, în special în ceea ce priveşte
nivelul cotelor de refugiaţi repartizate fiecărui stat, ca şi a
mecanismelor de decizie. În opinia domniei sale, aceste decizii nu ar
trebui să fie unele coercitive, fiind dezirabil să se menţină la nivel
de recomandări.
Deosebit de sugestive sunt distincţiile
conceptuale propuse de Catrinel Brumar asupra unor elemente noi care au
apărut în reglementările europene. Acestea vizează ideea de primire şi
integrare temporară a respectivelor categorii de persoane, aşa încât,
după ce s-au despărţit – temporar-de ţările lor, acestea să fie
sprijinite să se întoarcă acasă atunci când vor dori.
Continuând
discuţia, Adrian Năstase a adus în atenţie un subiect mai puţin
abordat, până acum, cel al modului în care conceptul de „strămutare”
este reglementat în Constituţia României de la cea din 1866 şi până
acum. Dacă în Constituţia din 1866, ca şi în cele din 1923 şi 1938
faptul că strămutarea şi colonizarea populaţiilor nu erau permise, în
Constituţiile României din perioada 1949-1989 subiectul nici măcar nu
este enunţat. Practic, această chestiune se va regăsi abia în
Constituţia României adoptată în anul 199q, precum în forma sa
modificată din 2003.
Pornind de la dezideratul raportării
discursului analitic la reglementările Uniunii Europene, Catrinel Brumar
a reluat tema soluţionării cererilor refugiaţilor şi a insistat pe
necesitatea ca acestea să fie tratate individual, aşa încât să se
limiteze drastic posibilitatea ca pe teritoriul unui stat, implicit al
României, să pătrundă elemente teroriste. „Nu este vorba de a prelua un
grup sau mai multe grupuri”, a precizat domnia sa, punând accent pe
„responsabilitatea partajată la nivelul statelor membre ale UE” în
soluţionarea cererilor de azil.
La rândul său, europarlamentarul
Cătălin Ivan, şi-a propus „ o expunere coerentă a dezbaterilor sterile
din Parlamentul European”. Formulare poate severă, dar care pleacă de la
o stare de fapt, pe care europarlamentarul român o rezumă în formula
„pentru azil există reguli, dar ele nu se aplică”. Operând distincţia
cuvenită între „declaraţiile politice şi declaraţiile tehnice”, Cătălin
Ivan a făcut departajarea abordărilor problematicii: abordarea
socialiştilor, bazată pe ideea de solidaritate şi de umanism, versus
PPE, care consideră că securitatea este mai importantă. În acest sens,
el a recapitulat câteva luări de poziţie ale unor lideri ai statelor
membre ale UE sau ale factorilor de decizie din organismele comunitare,
aducând în prim plan faptul că asemenea deosebiri de natură doctrinară
concentrează şi susţin o diversitate de interese.
Aceasta face
ca, practic, în Uniunea Europeană, să se producă o confruntare între
ideea de „solidaritate” clamată la nivelul principiilor şi egoismul
manifestat de către anumite state atunci când se află în situaţia să
rezolve punctual problema. Adept şi susţinător al ideii că imigranţii
odată ajunşi pe teritoriul statelor membre ale UE „nu trebuie să fie
consideraţi asistaţi sociali, ci să trebuie fie ajutaţi să îşi
regăsească demnitate pierdută acasă” şi în consens cu opinia exprimată
de către Catrinel Brumar, Cătălin Ivan s-a pronunţat pentru ca, pe
viitor, să poată fi prevenite sau, după caz, anihilate, tentativele de a
limita în mod incorect, discriminatoriu drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului, dar, în egală măsură, şi cele care ar urmări să
abuzeze de aceste drepturi.
Discuţiile care au urmat au
contribuit la nuanţarea unor concepte şi teme majore, în special sub
aspectul adaptării normelor Uniunii Europene şi a legislaţiei statelor
membre, inclusiv a legislaţiei României, aşa încât acestea să poată
oferi soluţii consistente pentru problematica atât de complexă a
migraţiei şi azilului. Astfel, Cristina Narcisa Vergatti, autoare a
lucrării „Aspecte privind statutul juridic al refugiaţilor”(IRDO, 2009),
s-a referit la relaţia refugiat – ţară de refugiu, precum şi la
condiţiile în care, după 5 ani de şedere, refugiaţii ar putea primi
cetăţenia ţării respective.
Prof.univ. dr. Constantin Vlad a
desemnat două principale cauze pentru această nouă criză:a)
incapacitatea actualei „ordini economice mondiale” de a reduce
decalajele dintre nivelul de dezvoltare ale diverselor zone geografice
şi state; şi b) eşecul „ordinii politice” care a fost pusă în act după
încheierea Războiului Rece. Totodată, profesorul Constantin Vlad a
readus în atenţie tezele lui Samuel P. Huntington despre „ciocnirea
civilizaţiilor”, adică un complex de fenomene şi de procese care, în
opinia sa, ar putea genera şi de acum înainte ameninţătoare stări
conflictuale în Europa ca şi în alte zone de interes geostrategic.
Sintetizând discuţiile, Adrian Năstase a avansat ideea că, în situaţia
actuală, când România trebuie să primească o cotă alocată de refugiaţi
şi nu una negociată, este important „să ne căutăm parteneri” pentru
demersurile diplomatice care ţara noastră le va întreprinde în viitor,
inclusiv prin mecanismele diplomaţiei parlamentare „pentru a nu fi
singuri în jocul cifrelor”.
Cât priveşte ipoteza unui Referendum
naţional privind cotele de imigranţi pe care ţara noastră îi poate
primi s-a atras atenţia că o asemenea soluţie nu putea produce efecte
dat fiind faptul că referendumul are doar o valoare consultativă şi
nicidecum una legislativă. În plus, dintr-o relativ recentă experienţă,
ştim şi cum ar reacţiona unii factori de decizie ai UE în cazul în care
rezultatele referendumului nu le-ar fi întru-totul favorabile…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu