[Cronicile ne-cinematografice
care preced Festivalul Filmului European 2017 nu se adresează atât
cititorilor a căror dilemă este "film european sau de Hollywood?", ci
mai degrabă celor care se întreabă "ce film european?". Şi, de altfel,
aceste texte nici nu oferă răspunsuri, ci doar expun dilemele autorilor
lor, critici de film - declarat amatori(!), dar spectatori pentru care
luna mai înseamnă, de peste douăzeci de ani, sărbătoare de film
european. Doar cîteva dintre cele peste 50 de filme din actuala ediţie
vor fi disecate aici (iar selecţia a fost făcută pe criterii absolut
arbitrare), însă toate merită văzute. Veniţi să vă convingeţi!]
Silent (2016) este un film catalogat de către critici ca fiind o dramă psihologică. Directorul filmului, Yorgos Gkikapeppas, a spus că "astăzi se vorbeşte mai mult ca niciodată", dar că acest lucru nu eliberează o persoană pentru că "ea nu este ascultată".
Filmul are ca personaj principal o tînără, Dido, care, fiind pe drumul unei cariere promiţătoare, chiar strălucitoare, de cîntăreaţă de operă, îşi pierde brusc vocea. Nu că nu ar mai fi putut cînta, ci pur şi simplu, brusc, devenise complet mută. Asta s-a întîmplat în timp ce studia canto în Polonia. Simte, în faţa acestui dezastru personal, că trebuie să se întoarcă în Grecia, ea fiind grecoaică.
Actriţa care o interpretează este Kika Georgiou, o tînără grecoaică cipriotă extrem de frumoasă. Chiar te întrebi cum a găsit Yorgos Gkikapeppas această tînără - care a jucat şi în primul lui film, Oraşul copiilor (2011), o asemenea grecoaică cu o figură perfect caligrafică, cu trăsături perfecte. Ochi mari, expresivi, bine plasaţi în ansamblul feţei, nasul frumos, aşezat unde trebuie, buzele perfecte, părul negru minunat în toată naturaleţea lui. Credeţi-mă că am văzut şi am cunoscut multe grecoaice, dar rar vezi una atît de armonios construită ca figură şi corp.
Întorcîndu-se în Grecia, căzută într-o singurătate autistă, Dido se izolează într-o casă părăsită, nelocuită. Pînă la urmă, sora şi părinţii ei o găsesc, şi agitaţia lor în jurul dramei lui Dido duce la deplasarea interesului nostru către celelalte drame din familie, trăite, dar nespuse. Părinţii îşi aruncă reciproc reproşuri, frustrări, ranchiune, nemulţumiri sedimentate în tăceri vecine cu ura. Vorbitul, nevorbitul, ascultatul şi neascultatul se succed ca fluxul şi refluxul.
Un doctor şi un psihiatru le confirmă celor din familie că ea nu are nimic în neregulă din punct de vedere anatomic, fiziologic, neurologic, însă nu pot lămuri care este, de fapt, cauza pierderii vocii şi mai ales lipsa ei de a voi să încerce măcar să vorbească sau să scoată câteva sunete. Ea simte totul ca fiind ceva strict personal. Asaltată fiind de familie, nu simte nevoia de a se apropia de părinţi, ci doar de sora ei. În familie, se pare că mama ei crease o vrajbă nemărturisită faţă de soţ şi de sora ei, care se iscă doar pentru că Dido devenise cineva care le strica falsul echilibru interpersonal.
Dido pare că este în altă lume. Era ea şi propria ei lume. Şi pînă la urmă, Dido rămîne în această lume a ei, fără să dea de înţeles în vreun fel că poate ajuta la elucidarea cauzei pierderii vocii. Chiar dacă familia insistă să comunice cumva cu ea, să scrie sau să indice de unde i se trage această stare, ce traumă a dus la pierderea vocii, totul rămîne o enigmă.
Filmul este, pentru cel care-l vede, ceva incomplet. Privitorul filmului se alătură familiei lui Dido. Toţi sîntem neştiutori, şocaţi şi iritaţi. Oare de ce Dido şi-a pierdut vocea? Ne simţim subiecţi ai efectului Zeigarnik, cînd ceva incomplet, neterminat, ne bîntuie, şi ne este refuzată o amnezie confortabilă.
Comentariile filmului se adună în jurul dorinţei de a fi ascultaţi. Am putea, doar vag, să ne imaginăm că Dido şi-a trăit copilăria, adolescenţa, vorbind fără să fie ascultată. Putem vedea aici şi o notă psihanalitică. A comunica nu înseamnă şi a asculta. Auzi pe cineva vorbind, dar nu-l asculţi. Aş putea spune că pentru un psiholog sau un psihiatru filmul este un studiu de caz, terminat cu o întrebare fără răspuns. Un studiu de caz care nu este closed, clasat. Dar oare a fost un eveniment anume sau o colecţie măruntă de traume cotidiene care au dus-o pe Dido la muţenie? Atunci ar însemna că nu ar trebui să căutăm o singură cauză, una anume, concretă. Este oare vorba de o mărgică-cauză sau de un şirag care s-a rupt?
Yorgos Gkikapeppas a luat premiu pentru acest film la Tessaloniki IFF, premiul FIPRESCI, a fost bine primit în 2016 la Festivalul de Film Grecesc de la New York. El este un cineast reprezentativ pentru noul val cinematografic grecesc care se impune prestigios în ultimii ani. Nu sîntem chiar singurii care au impresionat cinematografia mondială.
(Aurora Liiceanu este psiholog.)
Silent / Tăcerea (Grecia, 2015) este programat la Bucureşti la Cinema Elvire Popesco, luni, 8 mai 2017, ora 20:30.
Cea de a XXI-a ediţie a FFE 2017 se desfăşoară în Bucureşti (4 - 11 mai 2017), Iaşi (12 - 14 mai 2017), Tîrgu Mureş (19 -21 mai 2017), Gura Humorului (19 - 21 mai 2017) şi Timişoara (26 - 28 mai 2017).
Programul complet: ffe.ro/2017//2017/programfilme.
Detalii suplimentare despre film: ffe.ro/2017//2017/programfilme/tacerea
Silent (2016) este un film catalogat de către critici ca fiind o dramă psihologică. Directorul filmului, Yorgos Gkikapeppas, a spus că "astăzi se vorbeşte mai mult ca niciodată", dar că acest lucru nu eliberează o persoană pentru că "ea nu este ascultată".
Filmul are ca personaj principal o tînără, Dido, care, fiind pe drumul unei cariere promiţătoare, chiar strălucitoare, de cîntăreaţă de operă, îşi pierde brusc vocea. Nu că nu ar mai fi putut cînta, ci pur şi simplu, brusc, devenise complet mută. Asta s-a întîmplat în timp ce studia canto în Polonia. Simte, în faţa acestui dezastru personal, că trebuie să se întoarcă în Grecia, ea fiind grecoaică.
Actriţa care o interpretează este Kika Georgiou, o tînără grecoaică cipriotă extrem de frumoasă. Chiar te întrebi cum a găsit Yorgos Gkikapeppas această tînără - care a jucat şi în primul lui film, Oraşul copiilor (2011), o asemenea grecoaică cu o figură perfect caligrafică, cu trăsături perfecte. Ochi mari, expresivi, bine plasaţi în ansamblul feţei, nasul frumos, aşezat unde trebuie, buzele perfecte, părul negru minunat în toată naturaleţea lui. Credeţi-mă că am văzut şi am cunoscut multe grecoaice, dar rar vezi una atît de armonios construită ca figură şi corp.
Întorcîndu-se în Grecia, căzută într-o singurătate autistă, Dido se izolează într-o casă părăsită, nelocuită. Pînă la urmă, sora şi părinţii ei o găsesc, şi agitaţia lor în jurul dramei lui Dido duce la deplasarea interesului nostru către celelalte drame din familie, trăite, dar nespuse. Părinţii îşi aruncă reciproc reproşuri, frustrări, ranchiune, nemulţumiri sedimentate în tăceri vecine cu ura. Vorbitul, nevorbitul, ascultatul şi neascultatul se succed ca fluxul şi refluxul.
Un doctor şi un psihiatru le confirmă celor din familie că ea nu are nimic în neregulă din punct de vedere anatomic, fiziologic, neurologic, însă nu pot lămuri care este, de fapt, cauza pierderii vocii şi mai ales lipsa ei de a voi să încerce măcar să vorbească sau să scoată câteva sunete. Ea simte totul ca fiind ceva strict personal. Asaltată fiind de familie, nu simte nevoia de a se apropia de părinţi, ci doar de sora ei. În familie, se pare că mama ei crease o vrajbă nemărturisită faţă de soţ şi de sora ei, care se iscă doar pentru că Dido devenise cineva care le strica falsul echilibru interpersonal.
Dido pare că este în altă lume. Era ea şi propria ei lume. Şi pînă la urmă, Dido rămîne în această lume a ei, fără să dea de înţeles în vreun fel că poate ajuta la elucidarea cauzei pierderii vocii. Chiar dacă familia insistă să comunice cumva cu ea, să scrie sau să indice de unde i se trage această stare, ce traumă a dus la pierderea vocii, totul rămîne o enigmă.
Filmul este, pentru cel care-l vede, ceva incomplet. Privitorul filmului se alătură familiei lui Dido. Toţi sîntem neştiutori, şocaţi şi iritaţi. Oare de ce Dido şi-a pierdut vocea? Ne simţim subiecţi ai efectului Zeigarnik, cînd ceva incomplet, neterminat, ne bîntuie, şi ne este refuzată o amnezie confortabilă.
Comentariile filmului se adună în jurul dorinţei de a fi ascultaţi. Am putea, doar vag, să ne imaginăm că Dido şi-a trăit copilăria, adolescenţa, vorbind fără să fie ascultată. Putem vedea aici şi o notă psihanalitică. A comunica nu înseamnă şi a asculta. Auzi pe cineva vorbind, dar nu-l asculţi. Aş putea spune că pentru un psiholog sau un psihiatru filmul este un studiu de caz, terminat cu o întrebare fără răspuns. Un studiu de caz care nu este closed, clasat. Dar oare a fost un eveniment anume sau o colecţie măruntă de traume cotidiene care au dus-o pe Dido la muţenie? Atunci ar însemna că nu ar trebui să căutăm o singură cauză, una anume, concretă. Este oare vorba de o mărgică-cauză sau de un şirag care s-a rupt?
Yorgos Gkikapeppas a luat premiu pentru acest film la Tessaloniki IFF, premiul FIPRESCI, a fost bine primit în 2016 la Festivalul de Film Grecesc de la New York. El este un cineast reprezentativ pentru noul val cinematografic grecesc care se impune prestigios în ultimii ani. Nu sîntem chiar singurii care au impresionat cinematografia mondială.
(Aurora Liiceanu este psiholog.)
Silent / Tăcerea (Grecia, 2015) este programat la Bucureşti la Cinema Elvire Popesco, luni, 8 mai 2017, ora 20:30.
Cea de a XXI-a ediţie a FFE 2017 se desfăşoară în Bucureşti (4 - 11 mai 2017), Iaşi (12 - 14 mai 2017), Tîrgu Mureş (19 -21 mai 2017), Gura Humorului (19 - 21 mai 2017) şi Timişoara (26 - 28 mai 2017).
Programul complet: ffe.ro/2017//2017/programfilme.
Detalii suplimentare despre film: ffe.ro/2017//2017/programfilme/tacerea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu