Sindromul membrului fantomă se referă la durerea
unui membru, deşi acela nu (mai) există. Simt cumva că experimentez asta
de când am ieşit de la Anul dispărut. 1989 de Peca Ştefan. De ce mă atinge ceva ce n-am
trăit niciodată? De ce vreau să schimb lumea în care trăiesc azi din
cauza unor întâmplări petrecute înainte să mă nasc eu? Nu am răspunsul
complet, am unul aproximativ, cumva ca o amintire parţială. Pentru că un
sistem politic nu ar trebui să forţeze un mod de a acţiona, mai mult,
de a gândi. Pentru că cei mici ar trebui să joace după reguli inventate
de ei, nu de alţii. Pentru că poporul ar trebui să aibă puterea, "mereu
poporul". Pentru că nimic n-ar trebui să îndemne oamenii să se calce în picioare.
În foaier, înainte de spectacol, poţi trage nişte numere dintr-un bol, iar în cazul în care eşti selectat poţi asista la o scenă în plus faţă de ceilalţi spectatori. Am avut noroc, iar Ilinca Manolache ne-a escortat pe mine şi pe alţi cinci într-un birou. Singura informaţie primită în prealabil a fost " Răspundeţi la tot ce vă întreabă tovarăşa". Am intrat într-un birou înghesuit unde Tovarăşa (Mihaela Rădescu) tocmai termina o convorbire telefonică. Am fost întrebaţi dacă fumăm şi pentru că nu m-am putut abţine, mi-am scos pachetul de ţigări. Tovarăşa mi-a luat pachetul şi m-a întrebat dacă prefer ţigările occidentale, am râs. În continuare Tovarăşa ne vorbea despre cum se face artă, despre decuparea din realitate şi lipirea într-un context artistic pentru a livra un mesaj.(Lucru pe care îl face Peca Ştefan prin scrierea acestei piese, realitatea fiind chiar a celor care au participat la construirea spectacolului) Am fost întrebat dacă ştiu ce sunt acelea "şopărle". Acestea sunt mesaje ascunse anti-comuniste. Ulterior Zizi (Ilinca Manolache) ne-a înmânat o declaraţie prin care ne angajăm să raportăm şopârlele văzute în spectacole. Un domn, puţin mai curajos decât mine, a întrebat ce se întâmplă dacă refuză să semneze. Tovarăşa i-a răspuns calm şi blând "V-aţi luat la revedere de la familie astăzi?". Zizi a colectat declaraţiile şi am fost conduşi la loc în sală.
Au fost momente pe care nu le-am înţeles pentru că nu am trăit acele vremuri. Dar totuşi am putut să văd ceva general valabil, ceva despre natura umană. Natura umană se arată a fi suficient de laşă cât să-ţi obligi copilul la avort, dar suficient de puternică cât să iubeşti o fată, chiar dacă e fiică de securişti. Natura umană dovedeşte că suntem predispuşi la a ne repeta trecutul. Natura umană ne arată suficient de egoişti o mamă care întreabă plângând: "Şi mie cine-mi aduce înapoi băiatul?". Şi mai e ceva, din frică se naşte o încăpăţânare, iar din încăpăţânare se naşte iluzia că ştim ce-i bine. Dar nu ştim, pentru că a face ce este bine necesită curaj: curajul de a protesta faţă de abuz, curajul de a spera că lucrurile se vor schimba, curajul de a încerca să schimbi, curajul de a vorbi deschis despre părerile tale şi curajul de a accepta că nu ai dreptate. Mergeţi la Anul dispărut. 1989. Chiar dacă nu aţi prins 1989, chiar dacă l-aţi prins. Aveţi curajul să o faceţi.
În foaier, înainte de spectacol, poţi trage nişte numere dintr-un bol, iar în cazul în care eşti selectat poţi asista la o scenă în plus faţă de ceilalţi spectatori. Am avut noroc, iar Ilinca Manolache ne-a escortat pe mine şi pe alţi cinci într-un birou. Singura informaţie primită în prealabil a fost " Răspundeţi la tot ce vă întreabă tovarăşa". Am intrat într-un birou înghesuit unde Tovarăşa (Mihaela Rădescu) tocmai termina o convorbire telefonică. Am fost întrebaţi dacă fumăm şi pentru că nu m-am putut abţine, mi-am scos pachetul de ţigări. Tovarăşa mi-a luat pachetul şi m-a întrebat dacă prefer ţigările occidentale, am râs. În continuare Tovarăşa ne vorbea despre cum se face artă, despre decuparea din realitate şi lipirea într-un context artistic pentru a livra un mesaj.(Lucru pe care îl face Peca Ştefan prin scrierea acestei piese, realitatea fiind chiar a celor care au participat la construirea spectacolului) Am fost întrebat dacă ştiu ce sunt acelea "şopărle". Acestea sunt mesaje ascunse anti-comuniste. Ulterior Zizi (Ilinca Manolache) ne-a înmânat o declaraţie prin care ne angajăm să raportăm şopârlele văzute în spectacole. Un domn, puţin mai curajos decât mine, a întrebat ce se întâmplă dacă refuză să semneze. Tovarăşa i-a răspuns calm şi blând "V-aţi luat la revedere de la familie astăzi?". Zizi a colectat declaraţiile şi am fost conduşi la loc în sală.
Au fost momente pe care nu le-am înţeles pentru că nu am trăit acele vremuri. Dar totuşi am putut să văd ceva general valabil, ceva despre natura umană. Natura umană se arată a fi suficient de laşă cât să-ţi obligi copilul la avort, dar suficient de puternică cât să iubeşti o fată, chiar dacă e fiică de securişti. Natura umană dovedeşte că suntem predispuşi la a ne repeta trecutul. Natura umană ne arată suficient de egoişti o mamă care întreabă plângând: "Şi mie cine-mi aduce înapoi băiatul?". Şi mai e ceva, din frică se naşte o încăpăţânare, iar din încăpăţânare se naşte iluzia că ştim ce-i bine. Dar nu ştim, pentru că a face ce este bine necesită curaj: curajul de a protesta faţă de abuz, curajul de a spera că lucrurile se vor schimba, curajul de a încerca să schimbi, curajul de a vorbi deschis despre părerile tale şi curajul de a accepta că nu ai dreptate. Mergeţi la Anul dispărut. 1989. Chiar dacă nu aţi prins 1989, chiar dacă l-aţi prins. Aveţi curajul să o faceţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu