Nu gramaticii în gimnaziu !

Zeci de ore petrec elevii în fiecare an, analizând gramatical cuvinte, căutând funcții sintactice, făcând scheme ale frazelor, recitând teorii gramaticale, căutând determinanți, termeni regenți. Predarea se realizează pe repede-înainte, pentru că disciplina este complexă, părțile de vorbire, multe și nici una nu scapă abordării de specialist, după metoda inductivă. O privire atentă asupra programelor și manualelor de limba română arată că intenția școlii e să creeze cete de mici grămătici, care să rostească pe voci solemne imnurile de slavă ale părților de vorbire.

Dincolo de această desfătare morfo-sintactică, elevul nostru nu știe să scrie, nu poate să-și ordoneze ideile într-o argumentare rudimentară, nu știe ce este o opinie, are mari deficiențe de vocabular, nu înțelege ce citește și nu poate formula enunțuri simple, nu poate să gândească dincolo de exercițiile-tip. Școala îi oferă o cultură limitată, nu-i deschide orizonturile, nu-i cultivă curiozitatea.

În cei patru ani de gimnaziu, gramatica este învățată în sine, pentru ea însăși, neavând niciun scop formativ. Iar elevii nu pot transfera informațiile foarte dense, complexe de gramatică în uzul limbii. Când scrii care sau pe care? Când ultimul e complement direct și stă în cazul acuzativ. Să pună mâna să analizeze fraza, apoi să deschidă gura ! Astfel că se studiază o meta-lingua, care are un impact redus în formarea deprinderii de a scrie corect, o gramatică care descrie limba română și atât. Să învățăm gramatică de dragă ce ne este limba română ? Câteva reguli simple există, dar cele mai multe sunt codate într-un limbaj greoi. Transferul de cunoștințe dinspre regulile gramaticale către uzul limbii este foarte dificil de realizat de un copil de 12-15 ani; chiar și unui adult cu mulți ani de școală în spate i-ar fi greu să-și explice faptele de limbă gramatical: când scrii cu 2 sau 3 de i, cum faci acordul, logic sau prin atracție ? Altfel spus, mulți elevi știu destulă gramatică, dar nu pot aplica în vorbire regulile gramaticale de o finețe extraordinară, acestea rămânând la stadiul de teorie. Școala le oferă teoria densă, dar nu-i învață, nu le formează deprinderea de a o întrebuința.

Pe de altă parte, nocivă este și profunzimea extraordinară a tematicii gramaticale abordate în școală, aceasta nelăsând loc exersării, aprofundării. Nimic nu scapă din manualele de română. De la cazurile substantivului și zecile de funcții sintactice, toate tipurile de pronume, numerale, adjective pronominale, conjuncții, interjecții, toate tipurile de propoziții subordonate, expansiunea, contragerea etc. Până și controversele lingvistice sunt incluse: valoarea morfologică de pronume sau adjectiv pronominal a cuvântului nostru din structuri ca în jurul nostru, de exemplu. Toate fac parte din programă.

Deciziile în educație sunt cu două tăișuri. Funcționează și aici logica unui compromis: o alegere acționează în detrimentul altei posibilități, după principiul nu le poți avea pe toate. S-a ales gramatica, în defavoarea altor activități, iar efectele acestei alegeri sunt dezastruoase, câtă vreme se va continua predarea unei gramatici descriptive, relevante doar în sine și nu se va realiza trecerea spre aprofundarea ortografiei, a vocabularului, a punctuației, toate aplicate, exersate contextual.

Orice reformă educațională trebuie să fie ghidată de răspunsul la o serie de întrebări. Ce așteptări avem de la absolvenții învățământului obligatoriu, ce trebuie ei să știe, să facă? De ce au ei nevoie pentru a deveni cetățeni activi, implicați în societate, care să aibă un impact pozitiv asupra viitorului tuturor ?Au nevoie să învețe pe dinafară toată gramatica limbii materne – de diatezele verbului, locuțiuni de toate tipurile, regimul cazual al prepoziției etc ? Gramatica nu-ți exersează mintea, așa cum e greșit înțeles, ci recunoașterea unor modele, a unor scheme și capacitatea de memorare. Ce efect formator au cunoștințele de gramatică din gimnaziu și, mai ales, care va fi impactul acestor tineri în societate după absolvire, cum îi ajută ciclul gimnazial să se orienteze într-o specializare, ce instrumente le oferă școala, ce deprinderi, ce competențe se fixează în caracterul individului?

La 13 ani, Rareș a ascultat prelegerile profesorilor despre toate modurile verbelor, personale sau nepersonale de mai multe ori până în clasa a VII-a. A scris zeci de pagini de teorie și conjugări. Acum recunoaște timpurile modului indicativ, cu oarecare dificultăți. Din banca lui de la fereastră, strigă și când nu e întrebat: Perfect simplu !, Mai mult ca perfect ! Cunoscându-l mai bine, afli că scrisul lui e natural, într-un sens negativ, căci nicio îngrădire ortografică nu-i limitează elanul. Când urechea aude gândul, mâna scrie. Cratima apare involuntar, unde vrea, după amintiri ori ba: în interiorul unor cuvinte, între cuvinte, înaintea unei consoane, în orice caz, arbitrar. Știe și el că trebuie să apară cratima, dar nu știe unde. Care e rezultatul ? Texte cu zeci de greșeli de ortografie, propoziții incoerente, fără sens, o manifestare a dezordinii în gândire, vocabular impropriu, cuvinte folosite cu sensuri greșite. Pentru micul scriitor, punctuația este opțională și nu înseamnă nimic. Deși are cunoștințe de gramatică teoretică, Rareș nu poate comunica în limba română, pentru că nu are exercițiul comunicării.

Și Iulia scrie după ureche, iar urechea ei pare să fie lipsită de pauze de respirație. Replicile persoanelor se amestecă unele peste altele, într-o avalanșă de cuvinte neoprită decât de cuvântul sfârșit care anunță atât de candid și brusc încheierea poveștii. În creațiile ei – foarte vii prin dialogurile autentice, rupte parcă din realitate – apar cuvinte noi, formate după pronunție greșită – așea, dupaia, erea, sea dat, cei lanți, din-nainte, iao – iar cratima se ivește când și când, după voie.

Rareș și Iulia au risipit zeci de ore în ultimii ani de școală silindu-se să învețe o gramatică descriptivă preocupată în a ilustra prin termeni de specialitate – categorii gramaticale, acord, valori morfologice etc – structura morfematică și sintactică a limbii. Nimic nu s-a lipit însă de scrisul sau de exprimarea lor orală; nicio oră de gramatică nu a îmbunătățit calitatea scrisului sau coerența în exprimare, nu i-a făcut mai inteligenți, mai empatici, mai activi. Sunt în sistemul de educație românesc copii care nu au citit niciodată o carte, nu au pus mâna pe altceva decât pe manual, uitați de părinți și ignorați de profesori, cărora li s-a cerut totuși să învețe pe dinafară, să copieze și să recite reguli gramaticale, conjugări, declinări, întrebări pentru funcții sintactice, toate lipsite de aplicabilitate și de utilitate directă. S-a risipit timp vital, irecuperabil în dezvoltarea lor. Și totuși, Rareș și Iulia sunt norocoși, pentru că amândoi fac parte din rândul celor care și-au păstrat curajul de a scrie, nealterat de modele încărcate, pe care să simtă că nu le pot atinge, imita. Ei mai au o șansă de a recupera decalajele, cu ajutorul unor profesori dedicați. În schimb, alți elevi sunt paralizați de propria neputință, de rușine, de incapacitatea de a se ridica la înălțimea disciplinei. Acesta este un alt efect al gramaticii din școală: prin nivelul de dificultate extrem de ridicat, elevii sunt descurajați, demobilizați, se simt incapabili. De multe ori, și părinții sunt descurajați; copilul nu mai înțelege nimic la gramatică, la verb, iar eu nu mai țin minte ca să-i pot explica; nu-l pot ajuta, mi-au mărturisit.

În gimnaziu, copiii nu au nevoie de gramatica teoretică, ci de exersarea uzului limbii, de mai multă ortografie și punctuație, de exerciții de vocabular, de exerciții de scriere, de exemple de utilizare corectă a limbii române, oferite de textele pentru lectură. Lectura îi ajută să se apropie de lumea ideilor, le oferă modele de construcție a frazei, de ordonare a ideilor în scris, de argumentare, de explicare. Textele devin mijloace indirecte de a studia o gramatică aplicată, ce insistă pe ortografie, vocabular și fonetică. Pentru că obiectivele fundamentale în gimnaziu sunt: să formuleze corect mesaje scrise; să formuleze mesaje orale; să realizeze raționamente; să-și exprime opinia argumentată, pornind de la un text; să se exprime coerent, într-un stil adecvat situației de comunicare etc.

Limba română este studiată încă dihotomic în școală: literatură, respectiv gramatică. Deși recomandarea didacticilor moderne este viziunea integratoare prin care noțiunile de vocabular, ortografie, punctuație, fonetică, morfologie, sintaxă se studiază și se aplică integrat, alături de lectura textului literar, ca studiu al limbii române, împărțirea aceasta pe sub-discipline schematizează, rigidizează și mai mult gramatica studiată descriptiv. Nu sunt importante faptele de limbă aplicate – de ce scriem într-un fel sau altul –, nu mai e timp de ele în gimnaziu, pentru că la mare rang sunt clasificările și definițiile, conjugările, declinările, categoriile gramaticale, excepțiile. Sunt aspecte atât de fine și de complexe, încât pun probleme chiar și adulților cu studii universitare: când este verbul însoțit de pronume reflexiv la diateza activă și nu la cea reflexivă ? E nevoie de multe ore pentru a răspunde la această întrebare. Suplinim calitatea cu cantitatea, din obsesia că dacă e mult, ceva va rămâne în urmă, o fărâmă cât de mică și absolventul nostru va reuși totuși să rețină ceva. Nu, nu reține nimic ! Iar elevul este tot mai străin de școală, cu fiecare forțare a profesorului de a-i preda, dicta reguli și situații gramaticale disecate până la rădăcină pentru niște copii care nu trebuie să fie și nici nu sunt lingviști. Învățarea eficientă se realizează prin comunicare, interacțiune, colaborare, implicare, prin bucurie neconștientă, prin joc. În schimb, se așteaptă la noi ca elevul să acționeze aidoma unui adult stăpân pe propria viață, care are discernământ și înțelege consecințele pe termen lung ale alegerilor sale, un depozitar de cunoștințe acumulate pas cu pas, iar la ieșirea din școală, când va începe să grăiască, toate se vor ordona, el va vorbi limba perfectă și va fi capabil oricând să analizeze gramatical un cuvânt, o propoziție, o frază. Dar nu e așa. Copilul trebuie să fie atras cu frumosul, amăgit cu turta dulce a cunoașterii pentru a se putea dezvolta armonios.

Gramatica este o știință artificială, creată pentru a zugrăvi limba. Normarea presupune acceptarea anumitor reguli de comunicare corectă la un moment dat. Sunt risipite zeci de ore de curs în fiecare an la toate clasele de studiu din gimnaziu, discutându-se gramatica descriptivă cu niște copii care au mari dificultăți de scriere și exprimare. Cei mai mulți elevi nu înțeleg, nu reușesc să interconecteze aspectele teoretice, pentru că ele au o coeziune în unitatea limbii. Iar rezultatul se vede în dezastrul de la testele PISA. Problema nu e că se face prea puțină gramatică, ci prea multă.

Poate parcurgând aceste rânduri, mulți cititori se vor revolta, convinși fiind că gramatica a avut un rol formativ asupra lor. Vă rog să permiteți totuși posibilitatea că sunteți prizonierii propriei traiectorii formative și că, chiar dacă rezultatul a fost bun în ceea ce vă privește, s-a datorat unei aptitudini deosebite, unei șanse, unui context istoric, în care excelența în utilizarea limbii era rezervată elitelor. Copiii de astăzi nu au timpul, motivația, sprijinul din partea școlii să meargă pe drumul cel lung. Iar dacă ratează să deprindă un nivel de folosire a limbii, nu vor avea o traiectorie profesională care să-i recupereze. În societatea informațională în care vor trăi, utilizarea limbii este fundația oricărei construcții. E fundamental pentru școală să-și asume un rezultat de masă, să găsească metode prin care se obține efectul maxim pentru cât mai mulți copii – în sensul dezvoltării competențelor de comunicare – și să renunțe la acele metode care ajută doar elita să devină elită.