Am vizionat ultimul Dabija de la Teatrul Act, Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? nu la sediul de pe Calea Victoriei, ci în deplasare, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, 2014,
într-o sală mult mai mare decât cea din Bucureşti, dar la fel de plină.
Spectacolul umblă deja de săptămâni bune prin ţară făcând furori
printre spectatorii care, unii, vin pentru Marin Preda, autor al cărui Moromeţii a inspirat întregul proiect, alţii, pentru Cătălin Ştefănescu, realizatorul emisiunii de televiziune Garantat 100%,
care a scris scenariul, alţii pentru Alexandru Dabija, hiperactiv, dar
într-o formă artistică foarte bună, iar cei mai mulţi, hai s-o zicem!,
pentru cei doi interpreţi - Marcel Iureş şi George Mihăiţă. Indiferent
însă ce anume i-a atras în sălile de spectacol, privitorii pleacă
superîncântaţi după mai bine de o oră de metafizică şi teatru de cel mai
înalt nivel şi cel mai rafinat stil.
Moromeţii lui Preda sunt, de fapt, doar pretextul unui text de scenă ai cărui protagonişti devin Ilie Moromete şi Cocoşilă, vedetele talk show-ului format rural din curtea lui Iocan. Extraşi din volumele prozatorului, aduc cu sine ceva din spiritul discuţiilor purtate de oameni simpli, neşcoliţi, dar înţelepţi, pe teme grave, gen politică, felul de-a fi al românilor, colonii, rostul învăţăturii, război, bătaia aplicată nevestei şi câte şi mai câte. Scenariul lui Cătălin Ştefănescu, comisionat de Teatrul Act şi Alexandru Dabija, e scris inteligent, are calităţi literare certe, substanţă dramaturgică, replică bună, iar regizorul şi cei doi actori l-au împănat şi cu teatralitatea necesară. Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? e un dialog condus cu abilitate stilistică, fluent, selectând din firul epic al romanului de pornire câteva, puţine, personaje şi întâmplări transfigurate în această nouă structură plasabilă între naraţiune şi dramaticitate. Tandemul Ilie Moromete / Cocoşilă face storytelling neaoş, printr-o maieutică de subtilitate, iar relatarea lor dialogată are întorsături surprinzătoare, lovituri de teatru care te ţin atent la tot ce se petrece. Spectacolul e o şuetă de substanţă purtată într-un loc şi un timp nedefinite clar de la început. Din amplificatoare se aude, via radio, vocea lui Cătălin Ştefănescu prezintând un soi de buletin de ştiri. Eterul e invocat repetat prin sunetele specifice căutării posturilor pe frecvenţa proprie, interferenţe de sunete lumeşti şi nelumeşti care te fac să te gândeşti dacă cei doi aici sunt Aici sau... Dincolo? Mai degrabă Dincolo, orice o fi însemnând această delimitare, căci un gard vechi, din câteva leaţuri, amplasat într-o parte, separă prin sugestie două perimetre. Dar lucrurile se clarifică atunci când, apropiindu-se prea tare de uluci şi de cufărul de zestre, ies la iveală, printr-un efect de ecleraj, puzderie de luminiţe verzui, sufletele celor care au contat în viaţa lui Moromete. Ce te mai face să crezi că sunt pe lumea "ailaltă"? "Avem vreme", zice unul dintre ei, "doar e eternitate!". O tigaie cu fasole, două căni cu prosop înnodat la toartă, ca pomană, şi câteva lumânări limpezesc lucrurile. Şi-apoi, argument suprem: Dabija studiază moartea cu mijloacele artisticului încă din Absolut!, Capra cu trei iezi. Studiu gastronomic şi O... ladă.
Cum se văd lucrurile din partea "cealaltă"? Odată petrecute, cu umor, dar şi cu o raţionalitate cinică. Cu un discernământ specific ţăranului român, acela autentic, aproape pe cale de dispariţie din ruralitatea prezentului. Ţăranul deştept, dar nedus la şcoală, acela pentru care valorile tradiţionale transmise din generaţie în generaţie sunt mai de preţ decât orice patalama, sunt sfinte. Există în acest spectacol câteva scene antologice. Senzaţională e aceea în care Ilie / Marcel Iureş scoate din lada de zeste agoniseala propriei familii: câteva portrete dintr-acelea ce s-aşază la monumentele funerare, ovale, cu chipul în sepia al subiectului de odihnă veşnică. Supărat pe-ai lui, pe copiii care i-au trădat aşteptările, se socoteşte cu ei postum, suduind, călcând în picioare şi distrugând semnele identităţii lor. Cocoşilă / George Mihaiţă şi Ilie preiau spre final cele câteva replici ale Catincăi, Paraschiv, Nilă, Tita, Ilinca, Niculae, precizând numele personajele evocate, reînviind prin jucare oameni şi întâmplări trecute.
George Mihăiţă e un maestru al jocului mimicii, al cărei control actoricesc face minuni şi de această dată. Ochii mijiţi, o sprânceană ridicată la jumătate ori la maxim, asortată cu mişcarea unui colţ al gurii, zâmbetul larg, un râs scurt ori coborârea colţurilor gurii, încruntarea ori descreţirea frunţii creează stare după stare, transmiţând spre sală firele nevăzute, trainice prin care conectează publicul la scenă. În câteva secunde, actorul traversează o întreagă suită de "feţe". Se adaugă postura, când aşezat, când cu mâinile încrucişate, rostirea textului, frazarea lui într-un tempo calm, la ralenti sublinirea prin accent a cutărui ori cutărui lucru. Marcel Iureş joacă stăpânit, în acelaşi tip de dinamica teatrală, intensificând prin accentele interiorizării ceea ce trimite înspre public. O privire electrizantă, un facies stăpânit perfect, în acord intim cu semnificaţia vorbelor rostite, vocea cu timbru abraziv, gestica largă, mişcările mici, dar expresive portretizează un Moromete pătrunzător, încercând să priceapă noul mers al lucrurilor. În lumea veche, dar şi în cea nouă. În lumea de dincolo şi de dincoace de gardul de lemn, cam pe unde era salcâmul. Că doar istoria se repetă mereu. Şi "o luăm de la cap", cum zic cei doi!
Moromeţii lui Preda sunt, de fapt, doar pretextul unui text de scenă ai cărui protagonişti devin Ilie Moromete şi Cocoşilă, vedetele talk show-ului format rural din curtea lui Iocan. Extraşi din volumele prozatorului, aduc cu sine ceva din spiritul discuţiilor purtate de oameni simpli, neşcoliţi, dar înţelepţi, pe teme grave, gen politică, felul de-a fi al românilor, colonii, rostul învăţăturii, război, bătaia aplicată nevestei şi câte şi mai câte. Scenariul lui Cătălin Ştefănescu, comisionat de Teatrul Act şi Alexandru Dabija, e scris inteligent, are calităţi literare certe, substanţă dramaturgică, replică bună, iar regizorul şi cei doi actori l-au împănat şi cu teatralitatea necesară. Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? e un dialog condus cu abilitate stilistică, fluent, selectând din firul epic al romanului de pornire câteva, puţine, personaje şi întâmplări transfigurate în această nouă structură plasabilă între naraţiune şi dramaticitate. Tandemul Ilie Moromete / Cocoşilă face storytelling neaoş, printr-o maieutică de subtilitate, iar relatarea lor dialogată are întorsături surprinzătoare, lovituri de teatru care te ţin atent la tot ce se petrece. Spectacolul e o şuetă de substanţă purtată într-un loc şi un timp nedefinite clar de la început. Din amplificatoare se aude, via radio, vocea lui Cătălin Ştefănescu prezintând un soi de buletin de ştiri. Eterul e invocat repetat prin sunetele specifice căutării posturilor pe frecvenţa proprie, interferenţe de sunete lumeşti şi nelumeşti care te fac să te gândeşti dacă cei doi aici sunt Aici sau... Dincolo? Mai degrabă Dincolo, orice o fi însemnând această delimitare, căci un gard vechi, din câteva leaţuri, amplasat într-o parte, separă prin sugestie două perimetre. Dar lucrurile se clarifică atunci când, apropiindu-se prea tare de uluci şi de cufărul de zestre, ies la iveală, printr-un efect de ecleraj, puzderie de luminiţe verzui, sufletele celor care au contat în viaţa lui Moromete. Ce te mai face să crezi că sunt pe lumea "ailaltă"? "Avem vreme", zice unul dintre ei, "doar e eternitate!". O tigaie cu fasole, două căni cu prosop înnodat la toartă, ca pomană, şi câteva lumânări limpezesc lucrurile. Şi-apoi, argument suprem: Dabija studiază moartea cu mijloacele artisticului încă din Absolut!, Capra cu trei iezi. Studiu gastronomic şi O... ladă.
Cum se văd lucrurile din partea "cealaltă"? Odată petrecute, cu umor, dar şi cu o raţionalitate cinică. Cu un discernământ specific ţăranului român, acela autentic, aproape pe cale de dispariţie din ruralitatea prezentului. Ţăranul deştept, dar nedus la şcoală, acela pentru care valorile tradiţionale transmise din generaţie în generaţie sunt mai de preţ decât orice patalama, sunt sfinte. Există în acest spectacol câteva scene antologice. Senzaţională e aceea în care Ilie / Marcel Iureş scoate din lada de zeste agoniseala propriei familii: câteva portrete dintr-acelea ce s-aşază la monumentele funerare, ovale, cu chipul în sepia al subiectului de odihnă veşnică. Supărat pe-ai lui, pe copiii care i-au trădat aşteptările, se socoteşte cu ei postum, suduind, călcând în picioare şi distrugând semnele identităţii lor. Cocoşilă / George Mihaiţă şi Ilie preiau spre final cele câteva replici ale Catincăi, Paraschiv, Nilă, Tita, Ilinca, Niculae, precizând numele personajele evocate, reînviind prin jucare oameni şi întâmplări trecute.
George Mihăiţă e un maestru al jocului mimicii, al cărei control actoricesc face minuni şi de această dată. Ochii mijiţi, o sprânceană ridicată la jumătate ori la maxim, asortată cu mişcarea unui colţ al gurii, zâmbetul larg, un râs scurt ori coborârea colţurilor gurii, încruntarea ori descreţirea frunţii creează stare după stare, transmiţând spre sală firele nevăzute, trainice prin care conectează publicul la scenă. În câteva secunde, actorul traversează o întreagă suită de "feţe". Se adaugă postura, când aşezat, când cu mâinile încrucişate, rostirea textului, frazarea lui într-un tempo calm, la ralenti sublinirea prin accent a cutărui ori cutărui lucru. Marcel Iureş joacă stăpânit, în acelaşi tip de dinamica teatrală, intensificând prin accentele interiorizării ceea ce trimite înspre public. O privire electrizantă, un facies stăpânit perfect, în acord intim cu semnificaţia vorbelor rostite, vocea cu timbru abraziv, gestica largă, mişcările mici, dar expresive portretizează un Moromete pătrunzător, încercând să priceapă noul mers al lucrurilor. În lumea veche, dar şi în cea nouă. În lumea de dincolo şi de dincoace de gardul de lemn, cam pe unde era salcâmul. Că doar istoria se repetă mereu. Şi "o luăm de la cap", cum zic cei doi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu