Pepita

Când mă gândesc la prepoziţii, îmi vin în minte cuvinte extrem de scurte, chiar monosilabice, pe care toată lumea le reţine uşor şi le foloseşte din reflex, fără ezitare, pentru că le-a întâlnit deja de milioane de ori. Sunt singurele elemente la a căror mutilare nu m-aş fi putut gândi. Fără flexiune, fără rafinamente lingvistice. Şi totuşi, folosirea lor e un fenomen ciudat în limba română de azi, căci, dacă ascult câteva minute la radio sau mă uit la televizor, am impresia că toate prepoziţiile sunt la plajă, undeva unde nu trebuie să facă nimic, doar să soarbă din coktailuri răcoritoare şi să îşi arunce priviri cu subînţeles. În prezentul nostru lingvistic, pare că doar una dintre ele a rămas să muncească şi să le ţină locul tuturor: biata PE, care a fost nevoită să părăsească acuzativul din „pe care” şi să se substituie lui „în”, „la”, „despre”, să stea pe poziţii, gata oricând să nimicească o frază care putea fi coerentă. „M-am specializat pe resurse umane“, „pe subiectul ăsta am discutat ore în şir” sunt expresii care s-au banalizat de multă vreme. Ce rost mai are să te gândeşti că, până acum doi-trei ani, toată lumea ar fi spus „m-am specializat în resurse umane” sau „despre subiectul ăsta am discutat ore în şir”. A apărut un tâmpiţel pe la televizor, care a făcut din „pe” prepoziţia universală, şi tot poporul a preferat să-l imite.
Nu blamez publicul larg, căci unii oameni nu au educaţie, iar alţii nu au timp să se mai educe. Problema e cu cei care, deşi pozează în oameni cu ştaif şi ţin discursuri despre importanţa educaţiei, discursuri a căror reuşită este în intensitatea culorii venelor care stau să le explodeze de atât de multă îngrijorare, nu sunt deloc deranjaţi că şi-au transformat propria limbă într-o găleată de gunoi.
Cât despre această categorie, a bolnavilor de pepită, din ea fac parte mai ales minţile strălucite ale jurnaliştilor şi ale oamenilor de stat. Nu cred să fi ascultat vreun interviu, în ultimii ani, din care folosirea bizară a lui „pe”  să lipsească. Am impresia că, înainte de a intra în emisie, toți politicienii şi oamenii de televiziune trec pe la un abator lingvistic, de unde își cumpără kilograme de „pe-uri”, să le ajungă pentru fiecare intervenție publică. Din această situaţie, singur, doar contextul ne mai poate salva. Dar ce facem când nici el nu mai e de ajuns?
Acum câteva zile, primesc un telefon de la o cunoştinţă atinsă bine de tot de pepită, și mă întreabă dacă ne putem vedea sâmbătă, pe zece. Mă uit în calendar, văd că sâmbătă, zece decembrie e o zi perfect liberă și îmi dau acordul. Nu mică mi-a fost mirarea când tot sâmbătă, dar pe trei decembrie, foarte de dimineață, sună cineva la ușă. Mă gândesc dacă aștept pe cineva, fac rapid inventarul persoanelor care ar putea să treacă pe la mine, le exclud, pe rând, și îmi văd de treabă, ignorând soneria. Deodată, îmi sună, însă, telefonul și mă reped să răspund. Era Corina, prietena cu care vorbisem cu vreo două zile în urmă, care mă întrebă dacă sunt acasă. Îi zic că sunt, iar ea pare un pic confuză, căci tocmai nu i-am răspuns la ușă. Alerg să îi deschid și, în timp ce o invitam în casă, cerându-i scuze că am făcut-o să aștepte şi explicându-i cum aveam eu muzica dată tare și cum mai și cântam, în timp ce ștergeam praful într-un colț foarte îndepărtat al casei, trag cu ochiul la calendarul de pe birou și văd că e trei decembrie.

„- Corina, îi zic, dar ești sigură că acum trebuia să ne vedem?
- Păi, acum e zece, îmi zice ea.
- Nu, Corina, acum e trei.
- Cum să fie trei, doar nu veneam noaptea la tine. Uite, e zece și zece minute.”

În momentul acela, mintea mi s-a luminat și zeci de „pe-uri” au început să mi se învârtă în jurul capului. Banalului „la”, din „la ora zece”, îi fusese aplicată o grea lovitură, iar în locul lui, se așezase un măreț „pe”. Ce era să mai zic? Îmi venea să îl cert pe bietul context că nu mă avertizase, dar ce vină avea el? Asta depăşea până şi puterile lui.
Ştiu că vor exista voci care vor spune că limba se schimbă, că trebuie să se adapteze vremurilor, că nu te poţi opune evoluţiei. Pentru ei am o singură întrebare: dacă aţi fi într-un restaurant amplasat într-o casă veche şi i-aţi cere chelnerului să vă facă repede nota, că sunteţi în întârziere, iar el v-ar spune „haideţi pe casă”, ce aţi face? Aţi căuta scara, cam derutaţi, sau v-aţi îndrepta spre casa de marcat? Nu de alta, dar ambele sunt posibile, depinde doar de cât de spontan e chelnerul. Sau dacă cineva v-ar spune că nu e nevoie să vă vedeţi, că mai bine „vorbiţi pe telefon”, sau dacă cineva v-ar sugera să terminaţi proiectul cât mai repede, ca să intraţi fără griji „pe sărbători”?
„Europa şi America, pe curs de coliziune”, scrie un om, altminteri respectabil, pe un site de ştiri, strivind sub incompetența lingvistică viaţa îndelungată a sintagmei „în curs de coliziune”. „Al treilea proiect PNL pe educaţie este pus în practică de Guvernul Cioloş: Masă la Şcoală” – alt titlu preluat ad litteram de pe un site, sintagmă cu atât de multe greşeli, că nici nu ştii pe care să o corectezi mai întâi. Altcineva ne spune, plin de importanţă, că s-a săturat „de prostiile date pe televiziuni”, că „pe ultimele minute ale emisiunii” vom discuta despre nu ştiu ce problemă, iar „pe pauza publicitară” vor ajunge în studio invitaţii pentru partea a doua a emisiunii.
Uitaţi-vă încă o dată la exemplele de mai sus şi spuneţi-mi, vă rog, dacă mai pare aceasta limba română sau o ciudăţenie absolută, în care doar faţă de cuvinte mai avem un sentiment de familiaritate, căci sintaxa pare a unui trib incapabil să dezvolte o limbă articulată. Iar situaţiile acestea se repetă la nesfârşit.
Limba trebuie vorbită corect nu din raţiuni estetice, căci pentru asta avem miile de pagini ale scriitorilor, ci din raţiuni practice, aşa încât să putem comunica cât mai bine unii cu alţii şi să nu ne mai întrebăm, într-un context de tipul „el scrie o lucrare pe Muzeul de Istorie”, dacă subiectul lucrării este muzeul sau dacă omul stă, pur şi simplu, pe acoperiş şi scrie o lucrare despre specia brotăceilor cu ochi roşii. La fel cum, dacă o duduie spune că Popescu a fost condamnat  nu „pe noul Cod penal, ci pe vechiul Cod penal” ne face imediat să ne gândim că, în momentul în care şi-a primit pedeapsa, Popescu stătea drept, pe o carte uzată şi prăfuită, pe care scria „Cod penal”, deşi ea vrea să spună că lui Popescu i-a fost atribuită o pedeapsă în conformitate cu o oarecare lege revizuită. În plus, precizia ne poate face să nu cădem în penibil, ca într-o scenă pe care mi-o povestea un profesor, un om extraordinar de inteligent și cu un simț al umorului pe măsură, pe care îl abordează o studentă, cerându-i un sfat pentru lucrarea de diplomă:

„- Domn’ profesor, aş vrea să fac ceva pe teatrul japonez.
- Bine, bine, dar cu ce ți-a greșit?”