Greii muzicii uşoare româneşti

Muzica uşoară, arăta Nicolae Steinhardt, este corespunzătoare doar omului "istoric", ce trăieşte "pe un plan stăruitor faptic - al întâmplărilor, al actelor cotidiene ale vieţii care duce prin repetată banalitate până la moarte"^[1]. Este muzica acestui veac. Ea nu va detrona muzica clasică, aşa cum cinematografia nu a înfrânt teatrul, însă - observa Monahul de la Rohia - developează deja "latenţe nebănuite" şi înlesneşte "explozii greu de zăgăzuit". Muzica uşoară prevesteşte o nouă formă de civilizaţie. În acest sens, am putea vorbi, dacă nu despre "greii muzicii uşoare" din România, măcar despre anumite momente fericite care i-au marcat destinul.

Nicolae Steinhardt

Din producţia de gen a ultimilor 50 de ani m-aş opri la câteva nume de compozitori: Florin Bogardo^[2], Richard Oschanitzky^[3], Adrian Enescu^[4] şi Anton Şuteu^[5]. Multe din compoziţiile lor sunt scrise pentru film sau scenă şi se remarcă printr-o linie melodică şi orchestraţie insolite, printr-o selecţie atentă a versurilor şi a vocilor. Nu pot uita nici brand-urile numite Sincron, Phoenix, Sfinx, Pro Musica, Post Scriptum, Semnal M, Canon, Stepan Project. Sau orchestraţiile semnate de Doru Căplescu pentru albume de Nicu Alifantis, Mircea Baniciu sau Aura Urziceanu. Din păcate, aceste poeme muzicale se pierd în masa mult mai numeroasă a şlagărelor cu texte banale şi impact direct^[6]. Memoria muzicii uşoare româneşti reţine mai ales acele hit-uri ultradifuzate, acei interpreţi cândva la modă, acele refrene simpliste ce întreţin o anume dulcegărie, un anumit conformism al gustului. Insolitul nu a făcut breşă, nu a făcut şcoală şi a rămas adesea neediltat pe disc şi nedifuzat (ori difuzat cu parcimonie) de mass media^[7].

Richardt Oschanitzsky

Florin Bogardo

Experimentele ce căutau nu succesul facil, ci expresia poetic-muzicală, rămân pricini de bucurie pentru cei ce ştiu să asculte şi vor să desluşească semne, sensuri. Şi, nu mai puţin, infirmă teoria potrivit căreia genurile muzicale "minore" nu pot da mărturie asupra sufletului omenesc în căutare de frumuseţe, adevăr şi iubire. Astfel de excepţii fericite au fost posibile mai cu seamă în România doar într-un context politic şi cultural abia despovărat de ideologia totalitară a "obsedantului deceniu" (anii '50, cu aproximaţie), încă necontaminat de babilonia şi derizoriul "vremurilor noi" (de după 1990), grăbite să flateze preferinţele "publicului suveran".

Adrian Enescu

Anton Şuteu

---

[1] Steinhardt, Nicolae - "Muzica mai mult sau mai puţin uşoară", în Escale în timp şi spaţiu (Mănăstirea Rohia, Editura Polirom, Iaşi, 2010, pag. 245-252).

[2] Cântecele lui Florin Bogardo (1942-2009) se disting prin nobleţe şi o "bogată fantezie armonică, de un rafinament care denotă că autorul a trecut prin şcoala franceză şi a muzicii moderne", printr-o orchestraţie ce "îmbină cu subtilitate timbrurile cele mai variate" (Doru Popovici).

[3] Creaţia lui Richard Oschanitzky (1939-1979) - compozitor, pianist, aranjor-orchestrator - este strâns legată de începuturile unei mişcări de jazz în spaţiul românesc. Personalitatea sa artistică este definită printr-o diversitate a preocupărilor muzicale ieşită din comun: muzică de film, etno-jazz, muzică uşoară, jazz cameral, jazz simfonic, muzică academică. "S-a adaptat la orice, a scris repede şi bine." (Vasiliu, Alex - Creaţia lui Richard Oschanitzky, Ed. Muzicală, Bucureşti, 2012, pag. 66)

[4] Cunoscut pentru muzica sa de film, de scenă şi jazz (şi, în ultimii ani, pentru o serie de piese electro-acustice interpretate în filarmonici), pentru albumele de muzică electronică (Funky Synthesizer, Invisible Movies) şi pop, Adrian Enescu (1948-2016) este autorul unui LP inedit: poemul pop-simfonic Basorelief (1977), pe versuri de Ioan Alexandru, realizat pe structura unei misse. Şi, desigur, al LP-urilor încredinţate Grupului Stereo (Crina Mardare, Elena Perianu) şi Loredanei Groza.

[5] Personalitate aparte în muzica uşoară românească, Anton Şuteu (1947-2010) a fost un "compozitor solar", lăsând în urma sa "o lume sonoră presărată cu frumuseţi ce se dezvăluie cu grijă, îndemnând la meditaţie, la visare" (Fotea, Daniela Caraman, Meridianele cântecului, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1989, pag. 37).

[6] Din repertoriul unei voci populare ca a Mirabelei Dauer este cunoscut mai ales şlagărul plasticizant cu "fotoliul din odaie" şi-o "ultimă ţigară, uitată într-un colţ pe etajeră", în timp ce despre compoziţiile - elaborate, sensibile, revelatorii - pe care i le-au încredinţat Vasile Şirli ori Anton Şuteu, de exemplu, nu se ştie mai nimic.

[7] Tot astfel, din cinematografia românească de dinaintea "noului val 2000" se reţin mai ales filmele cu voievozi, haiduci, comisari, comediile şi vodevilurile cu actori populari şi replici "haioase". Experimentele, inovatoare tematic şi formal, datorate unor cineaşti ca Iulian Mihu, Manole Marcus, Lucian Pintilie, Mircea Săucan, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Mircea Veroiu, Iosif Demian, Dinu Tănase, Stere Gulea, Nicolae Mărgineanu au trecut cu greu de cenzură şi multe dintre ele sunt încă prea puţin sau deloc cunoscute.