Pe 20 decembrie, comemorăm două decenii de la moartea lui Carl Sagan,
unul dintre cei mai spectaculoşi şi mai influenţi pedagogi pe care i-a
avut omenirea în timpurile ei recente. Astronom şi fizician, Sagan este
autorul unor volume iconice care au inspirat generaţii şi care continuă
să o facă şi azi .Serialul său, „Cosmos”, a fost urmărit de sute de
milioane de telespectori, iar cuvintele sale emoţionante, continuă să
străbată sub forma unor înregistrări, spaţiul pe care l-a iubit atât de
mult.
Sagan este în primul rând un savant, un reprezentant al ştiinţei
moderne, un avocat al curiozităţii neostoite şi un mare umanist. În ceea
ce mă priveşte, iubesc la Sagan profunzimea privirii, empatia
comprehensivă, omenescul viziunii şi nesfârşita încredere în oameni şi
în posibilităţile lor. Este adevărat că ansamblul tehnicilor şi
proceselor pe care le desemnăm azi sub numele de „ştiinţă modernă” ne
relevă un univers care, după cum spunea Steven Weinberg[1], laureatul
Nobel pentru fizică, pare tot mai lipsit de sens pe măsură ce este mai
cognoscibil. După părerea lui Sagan însuşi, cunoaşterea ştiinţifică nu
este decât o succesiune de retrogradări.[2] Sub fascinaţia a ceea ce ne
dezvăluie, omul îşi descoperă tot mai mult condiţia de vagabond, de
„ţigan la marginea unui Univers indiferent la muzica sa”, pentru a
folosi superba expresie a lui Jacques Monod.[3] Confruntată cu imaginea
tot mai convingătoare a unui Univers arbitrar şi ostil, teologia (în
special cea creştină, fundamental antropocentrică) a intrat, odată cu
Copernic într-un proces simetric de apofatizare. Astfel, ea se vede
silită să mizeze tot mai puţin pe doctrinele armoniei dintre cer şi
pământ sau pe augustiniana doctrină a analogiei pentru a miza tot mai
mult pe insondabilul voinţei divine şi pe funcţia pură a credinţei.
Într-o lume în care semnele prezenţei divine sunt imperceptibile,
credinţa pură este arma ultimă, ea însăşi ireductibilă.[4]Este ceea ce
Mircea Eliade numea „totala camuflare a sacrului în profan”. În mintea
mea, atunci când mă gândesc la inatacabilitatea credinţei în faţa
faptului brut, apare una dintre scenele finale din Katyń,
filmul lui Andresz Wajda din 2007, în care ofiţerul polonez, aflat pe
marginea gropii comune deja plină cu trupurile camarazilor lui şi cu
pistolul ucigaş la ceafă, îşi face cruce cu o figură în care se combină
teama, speranţa şi beatitudinea martirilor. Acolo unde absenţa lui
Dumnezeu devine apodictică, credinţa va fi deplină sau nu va fi deloc.
De aceea, Sagan nu trebuie văzut (şi nici nu este) drept un
reprezentant postiluminist al mitului existenţei deplin raţionale care
bântuie încă minţile anumitor seculari. Eu îl văd mai degrabă ca pe unul
dintre reprezentanţii recenţi ai unei religiozităţi alternative, o
religiozitate imanentistă, monistă şi naturalistă care n-a fost vreodată
lipsită de reprezentanţi, de la Epicur până astăzi. Ca pe propunătorul
unui etos al evenimentului, improbabilului şi rarităţii, precum şi a
ceea ce în altă parte am numit „patosul fragilităţii”[5]. O
religiozitate care trece evenimentul, diferenţa, indiferenţa cerurilor
şi caracterul accidental al existenţei de partea pozitivului şi nu în
contul negativităţii. O religiozitate mai umană, întrucât este mai în
acord cu ceea ce ştiinţa ne arată despre lume şi om şi, tocmai de aceea,
mai puţin predispusă la fanatism. Crezul acestei religiozităţi
naturaliste este exprimat sintetic în celebrul fragment din volumul Un palid punct albastru.
Exploatând magistral imaginea Pământului capturată în februarie 1990,
de staţia Voyager 1, de la marginea sistemului solar, astronomul şi
pedagogul Sagan ne oferă pagini memorabile, care-ţi taie respiraţia şi
care alcătuiesc unul dintre cele mai zguduitoare şi mai profunde apeluri
la conştientizare şi responsabilitate făcute vreodată: „Priviţi din nou
acel punct. Acolo ne aflăm noi. Este casa noastră. Suntem noi. Pe
acesta şi-au trăit şi îşi trăiesc viaţa toţi cei pe care-i iubeşti, toţi
cei pe care—i ştii, toţi cei despre care ai auzit şi, până la urmă,
toate fiinţele umane care au existat. Acolo se află totalitatea
bucuriilor şi suferinţelor noastre, mii de religii, ideologii şi
doctrine economice încrezătoare, fiecare vânător şi culegător, fiecare
erou şi laş, fiecare creator şi distrugător de civilizaţie, fiecare rege
şi ţăran, fiecare tânără pereche îndrăgostită, fiecare mamă şi tată,
copil plin de speranţă, inventator şi explorator, fiecare moralizator,
fiecare politician corupt, fiecare „superstar”, fiecare lider suprem,
fiecare sfânt şi păcătos din istoria speciei noastre a trăit acolo – pe
un fir de praf suspendat într-o rază de soare.”
Raporturile ştiinţei cu credinţa sunt din ce în ce mai complicate.
Teologia antropocentrică face eforturi subtile şi giganteşti pentru a
asimila faptul ştiinţific. Există multe încercări oneste şi altele mai
puţin oneste. Aşa cum, uneori, există chiar refuzul de a accepta faptul
ştiinţific. Există detractori ai ştiinţei care luptă la baionetă,
supralicitând failibilitatea ei şi visând în taină ca, undeva, intr-un
strat de rocă precambriană, să fie găsit un schelet fosil de iepure. Un
iepure precambrian ar fi cu adevărat un scandal care ar putea răsturna
dintr-o dată darwinismul, poate cea mai agresiv non-antropocentrică
doctrină ştiinţifică contemporană. Dar iepurele precambrian intârzie să
apară. Şi aş îndrăzni, în bună tradiţie pascaliană, să pariez că nici nu
va apărea. Va trebui cel mai probabil să acceptăm ceea ce ştiinţa ne
spune cu privire la locul nostru în Cosmos şi în lumea vie.
Sagan, pe deplin conştient de dificultăţile conceptuale ale practicii
şi teoriei ştiinţifice, îndrăzneşte să creadă, laolaltă cu ceilalţi
savanţi că, dincolo de poticnirile şi derivele ei, ştiinţa reuşeşte să
ne spună ceva cu adevărat valid despre lume. Ştiinţa care a asumat
failibilitatea noastră structurală fără să o explice printr-o cădere.
Care a asumat arbitrarul şi contigentul lumii fără să implice vreo
escatologie. Care a asumat suferinţa şi distrugerea fără să implice vreo
teodicee. De aceea, religiozitatea lui ştiinţifică este una care face
opţiuni contrare dualismelor teologice si metafizice clasice care se
aşteaptă să poată răscumpăra arbitarul, răul şi suferinţa. Pentru Sagan,
fragilitatea este primordială. Acceptarea ei şi a etosului pe care-l
presupune nu doar că este posibilă, dar, privind lumea de azi, aş spune
că devine urgentă. Poate că e vremea să înţelegem că această alianţă a
oamenilor este tot ceea ce putem opune adâncului negru şi neomenesc al
cerului fără de sfârşit.
Ca profesor, mi—aş dori din suflet ca tot mai mulţi elevi să
descopere intensitatea pasionată a cărţilor lui Sagan. Pentru că, după
cum ne spune marele dispărut, orice copil este un naturalist prin
naştere.
NOTE____________
[1] Steven Weinberg, Primele trei minute ale Universului, Editura Politică, 1984, p. 168
[2] Carl Sagan, Un palid punct albastru, Herald, Bucureşti, 2016
[3] Jacques Monod, Hazard şi necesitate, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 146
[4] Paul Veyne exprimă admirabil acest lucru: “Credinţa şi raţiunea
au câteva raporturi, însă insuficiente sau parţiale. Fără credinţă
gratuită şi fără Revelaţie nu există credinţă adevărată. Praestet fides suplementum sensuum defectui
vom intona laolaltă cu Toma din Aquino: cunoaşterea empirică nu poate
duce la credinţă.” (în Când lumea noastră a devenit creştină, Tact, Cluj
Napoca, 2010, p. 84)
[5] https://bookhub.ro/carl-sagan-un-palid-punct-albastru/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu