Specialitatea lui Des Cars sunt biografiile personajelor importante din familiile regale europene. Este un povestitor excelent, volumele sale vin mereu cu amanunte inedite, sunt scrise cu meticulozitate si cu empatie. Iar anecdotele si umorul nu lipsesc din nici o pagina.
Romania si personajele casei regale sunt deseori foarte bine reprezentate in multe dintre cartile sale. In Sceptrul si sangele ele ocupa unul dintre locurile importante ale scenei istorice europene din ultima jumatate a secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea.
De la prima dvs carte, despre Ludwig al II-lea al Bavariei, pana astazi cartile dvs urmaresc aproape in exclusivitate biografiile regilor si reginelor Europei – povestile unor familii care au determinat mari evenimente istorice. Perioada dvs favorita este cea cuprinsa intre a doua jumatate a secolului al XIX-lea si prima jumatate a secolului al XX-lea. Cum ati ales acest domeniu?
Am fost multă vreme jurnalist – în anii ’70 am fost jurnalist la Paris Match și, mai târziu, la Figaro Magazine. Călătoream mult în acei ani și mi se părea că Europa despre care se vorbea atunci era inumană, lipsită de trup. Uitaserăm că au existat personaje istorice pasionante ce îi făceau pe oameni să viseze, personaje prea puțin cunoscute. Pe scurt, în anii ’70, am fost trimis în Bavaria pentru o chestiune profesională, nu cunoșteam castelele lui Ludwig al II-lea al Bavariei, le-am vizitat si m-am întrebat care era cartea cea mai recentă scrisă în franceză, pentru francezi, despre acest subiect. Tot ceea ce se scrisese era vechi, ultima carte data din timpul războiului. Așa că am început o anchetă lungă, iar cartea a apărut într-o colecție foarte populară, dar de mare prestigiu, din Franța, condusă de mari istorici, iubiți de public, care apăreau și la radio și la televizor. Trebuie să spun că această carte a fost primită foarte bine de către public – a fost tipărită aproape imediat, am primit și un premiu din partea Academiei Franceze. Volumul a fost tradus până și în Japonia, iar această primire a hotărât faptul că aveam să continui cariera aceasta, a scrierii biografiilor istorice ale personajelor mitice din istoria europeană.
Scoala de la Annales punea accentul pe probleme de civilizatie, de economie, sociale. Cartile dvs sunt despre personalitati. Ati dorit sa contrabalansati lucrurile, sa umpleti un gol ce aparuse in acei ani?
Da. Mi s-a părut că, cel puțin în Franța, istoria era predată într-o manieră care devenise foarte plictisitoare, pentru că bărbații și femeile nu mai existau în istorie – despre oricare țară ar fi fost vorba. Se preda o istorie inumană și acest lucru mai durează și astăzi, într-o oarecare măsură. Mie îmi place să studiez personajele și biografiile lor, viețile lor. Marxismul pretindea că ființa umană nu există în sine, că există mișcări ample care îi înglobau pe oameni. Eu continui să cred că bărbații și femeile sunt cei ce decid în legătură cu viața lor publică sau privată, cu sănătatea lor, cu ceea ce iubesc. A scrie o biografie este ceva pasionant, bineînțeles, dar înseamnă să trăiești cu acel cineva ani în șir, așa că trebuie să fie un personaj interesant și trebuie să încerci să rămâi cât poți de obiectiv, să nu-i ștergi greșelile, erorile. Mi-a fost întotdeauna greu să mă despart de toate aceste personajele care m-au interesat și să le las să moară. Acum cateva zile s-au împlinit o sută de ani de la moartea împăratului Franz Joseph, împăratul Austro-Ungariei. Am scris o cronică pentru o revistă belgiană. S-a vorbit puțin despre el în Franța, deși este una dintre figurile importante ale Primului Război Mondial,
orice s-ar spune despre acest bărbat, cu toate nefericirile și speranțele sale, un om care a pierdut toate războaiele sale. Eu sunt foarte legat de Europa și de toate țările care fac parte din Europa veritabilă, de civilizațiile și de limbile lor, cu personaje surprinzătoare, uneori caraghioase. Și în România au existat personaje formidabile, precum regina-poetă Carmen Sylva sau regina Maria… Îmi place mult să vorbesc despre o țară prin intermediul unui personaj care a întruchipat-o, iar România este un exemplu formidabil, mai ales că ea s-a născut ca țară datorită Franței, datorită voinței împăratului Napoleon al III-lea, după Războiul din Crimeea, de a uni provinciile Moldova și Valahia. Se știe că a fost complicat, dar știu că românii îi sunt foarte recunoscători lui Napoleon al III-lea care făurea o nouă Europă, incluzând aici și unitatea italiană.
Îi sunteți îndatorat lui Alain Decaux? Este un istoric francez ale carui merite au fost recunoscute mai greu, desi cartile lui se vindeau in tiraje foarte mari.
E foarte complicat. Alain Decaux a fost un om pe care l-am iubit foarte mult. El a făcut parte dintre cei numiți astăzi les passeurs, adică transmițătorii istoriei, împreună cu Andre Castelot și Jean Francois Cap, prin intermediul cărților, dar mai ales al radioului și televiziunii. Ei au reușit prin munca lor, după părerea mea, ceea ce educația națională și ministerul nu făceau bine. Iar dacă emisiunile și cărțile lor au avut așa un succes – și succesorii lor au continuat pe aceeași cale – e pentru că ei au făcut istoria interesantă. Când eram licean la Paris, am avut un profesor de istorie pasionant. Noi eram foarte indisciplinați, făceam multă gălăgie, dar din momentul în care el lua cuvântul, îl ascultam. Și el adora istoria europeană și o povestea foarte, foarte bine. Cu mijloacele de pe vremea aceea. Deci, nu voi uita niciodată că atunci când am publicat cartea despre Ludwig al II-lea al Bavariei, am aflat că Alain Decaux făcuse o emisiune de televiziune despre Ludwig al II-lea al Bavariei și eu am avut îndrăzneala să spun: „Nu poate să facă emisiunea asta fără să vorbească despre cartea mea!” Aveam un extras din carte asupra mea și i-am telefonat, tremurând, dintr-o cabină de telefon și secretara lui mi-a spus: „Domnul Decaux nu are timp”. I-am spus: „Vreți să-i transmiteți că am date noi despre moartea regelui?” Atunci, ea mi-a zis: „Vi-l dau la telefon”. Și el a avut amabilitatea să evoce cartea mea și să-mi ureze bun venit și eu nu am uitat niciodată asta, mai ales că am adus multe lucruri noi pe această temă, pentru francezi – nemții au recunoscut lucrul ăsta, și mulți ani mai târziu. În 2011, i-am cerut lui Alain Decaux, care era un personaj de o însemnătate considerabilă, membru al Academiei Franceze, fusese ministru al Francofoniei, distins cu ordinul Legiunii de Onoare în grad de Mare Cruce, un om foarte popular, dar care atunci era deja foarte bolnav, deci l-am rugat și el a fost cel ce mi-a înmânat Legiunea de Onoare. Acesta a fost un moment pe care nu o să-l uit niciodată. Soția mea și cu mine am fost la înmormântarea lui și pot spune că în ziua morții lui, francezii l-au pierdut pe unul dintre profesorii lor de istorie preferați.
Exista o asemanare intre felul cum scria Alain Decaux si cartile dvs. Si dvs si el sunteti foarte buni povestitori.
Da, vorbăreți, foarte vorbăreți, este un defect de familie (râde). Dar este un mare compliment. Așadar, biografia este un gen care îmi place mult, un gen foarte exigent, pentru că trebuie să urmărești personajul în permanență – în viața sa privată și publică și în același timp. Mie îmi place să știu tot felul de amanunte, cum era vremea, dacă se întâmpla pe timp de război sau pe timp de pace, unde se aflau, iar Alain Decaux mi-a dat un sfat foarte, foarte important, acela de a nu te lăsa niciodată înghițit de materialele documentare. Cunosc pe cineva în Franța care mi-a spus într-o zi, în legătură cu un subiect anume: „În cartea mea, se află totul”. Și asta este foarte neliniștitor, pentru că e întâi de toate un semn de îngâmfare, nu poți să pui totul într-o carte… e ca și cum ați fost la piață, ați făcut cumpărături și ați cumpărat tot ce exista acolo, dar asta nu înseamnă neapărat că veți mânca și bine de prânz. Deci există selecția, selecția conteaza. E foarte trist să te desparți de un personaj cu care ai trăit în ganduri. Am scris o biografie a împărătesei Sissi, Elisabeth a Austriei, care a fost tradusă și în Ungaria și în Japonia și am petrecut cinci ani cu acest personaj, așa că mi-a fost foarte greu s-o omor, să mă pun în locul asasinului ei. La fel, pentru toate celelalte cărți, cu toate personajele cu care trăiești, fie că îți sunt simpatice, fie că te mânie, trebuie să faci la fel. Este un gen foarte exigent biografia, pentru că reunește mai multe discipline istorice, meteorologia, economia, accidente care n-au nicio legătură intre ele, întâmplarea – și-apoi trebuie să fie scrisă în maniera cea mai potrivită și trebuie uitată documentarea. Nu-mi plac istoriile romanțate – există maeștri minunați în acest domeniu, cum ar fi Alexandre Dumas în Franța, dar mie îmi place istoria romanescă, adică istoria prezentată ca un roman trăit.
Ati scris saga unor familii, iar mai devreme ati spus ca scrieti despre personaje mitice. Erau acele personaje prizoniere legendei lor?
Este o situație foarte dificilă pentru bărbații și femeile care aparțineau acestor dinastii, pentru că li se cerea mult. În principiu, și bărbații și femeile erau pregătiți, educați, crescuți pentru asta, dar aveau ei să se și ridice la înălțimea sarcinii lor? Ei bine, în România, cu prințul moștenitor Carol, viitorul Carol al II-lea, a fost destul de dificil pentru părinții săi, din cauza relațiilor sale cu femeile, se știe, dacă ne uităm la rolul femeilor, al doamnei Lupescu, al lui Zizi Lambrino și apoi la tot ce se întâmplă, la consecințele politice… Trebuie, dacă vreți, să fim lucizi, aș spune. Regimurile monarhice, fie ele imperii sau regate, sunt, după părerea mea, cu mult mai exigente- în principiu – decât republicile, în ceea ce privește comportamentul personajelor, deoarece familia trebuie să fie exemplară; dacă ea comite o eroare, asta se răsfrânge asupra întregului regim. Vedeți ceea ce s-a întâmplat în Spania? Noul rege, regele actual, Felipe al VI-lea, a trebuit să-și alunge sora din cauza unei povești financiare, deoarece are legătura cu coroana, cu întreaga imagine a unei țări. Găsesc că într-o republică nu regimul în sine este pus în discuție, ci un personaj sau două, sau o instituție, dar într-o monarhie trebuie să fii absolut ireproșabil, altfel lucrurile ies prost și se ajunge la abdicare. S-a întâmplat asta în Anglia…
Ideea acestei saga este aceea a unui foileton, a unei serii și asta mi se pare pasionant. Am scris aceste cărți care au necesitat o documentare foarte amplă, dar fară a pierde firul personajului în mijlocul a tot ceea ce se întâmplă și a tot ceea ce face acesta, bine sau rău. Vă dau un exemplu care este destul de comic. Tatăl mey, Guy des Cars, era foarte legat de un mare biograf francez, acum 40-50 de ani, care se numea Jean Heuriaut și care scria pe atunci o carte care rămâne una de referință, deși s-au mai scris și altele de atunci, despre Talleyrand. Și tata l-a întrebat: „Cum merge, unde ai ajuns cu Talleyrand al tău?” Pentru că lucra la cartea aceea de doi ani. Și el a răspuns: „Merge, șchiopătez”, adică „sunt personajul meu”.
Inainte de a scrie o carte calatoriti in locurile despre care scrieti?…
Da, am rămas jurnalist. Iar personajele pe care le-am ales au caracteristica de a fi călătorit mult sau de a reprezenta țări diferite. M-am documentat mult, sunt propriul meu trimis special, eu și soția mea călătorim mult și am constatat un lucru, care este propriu jurnalismului: când te duci undeva și cauți ceva, găsești, iar oamenii care rămân într-o bibliotecă greșesc, după părerea mea. Să rămâi în bibliotecă e și mai puțin profitabil în ziua de astăzi când oamenii călătoresc ca să vadă locurile despre care vorbești ca scriitor. Am un exemplu absolut uimitor: pentru biografia reginei Elisabeth a Austriei, a lui Sissi, pe care am scris-o, după cinci ani de căutări peste tot în condiții dificile, în Europa Centrală la vremea aceea, care era încă sub regim comunist. În cele din urmă, pentru a-i evoca moartea — petrecută în 1898, la Geneva—mi-am spus: „Trebuie să mă duc la Geneva”. Și m-am întâlnit cu proprietarul hotelului Beau Rivage, unde a agonizat ea, și i-am spus: „Domnule, bănuiesc că ați fost luat cu asalt, că toată lumea a venit să vă vadă după filmele făcute cu Romy Schneider”, și el m-a privit și mi-a spus: „Nu, n-a venit nimeni la hotelul Beau Rivage”. Am fixat o întâlnire și a doua zi a deschis pentru noi camera de la etajul patru al acestui hotel care mai există și astăzi, unde bunica sa, doamna Fanny Meyer, care îi închisese ochii împărătesei, păstrase multe amintiri, obiecte ale ei: telegrame, depeșe, jurnalul său, pe care-l scrisese ca să-și noteze evenimentele… Călătorisem peste tot în Europa, dar raportul între distanța parcursă acum și recolta pe care am avut-o acolo a fost extraordinar. Și chiar dacă toată lumea a venit într-un loc, trebuie refăcută întotdeauna ancheta. Ca un investigator, aproape ca un polițist, oricum ca un jurnalist. Ce s-a spus, ce s-a făcut. Eu încerc să-mi țin cărțile la curent cu actualitatea atunci când există descoperiri și noi interpretări, ceea ce am făcut pentru Mayerling, dar e nevoie de mari deplasări și trebuie să cunoști o țară, un oraș, pentru ca să înțelegi un personaj.
Viena este orasul dvs preferat…Da, merg la Viena cu plăcere. Am fost acolo acum o lună, pentru o conferință despre Dunăre, pentru a explica multe lucruri despre Primul Război Mondial. Primul meu director de ziar de la Paris Match mă trimisese să fac un reportaj la Viena în 1967 și avusese un presentiment, îmi spusese: „Mitteleuropa este pentru dumneavoastră”. Înțelesese mai bine și mai repede decât mine că avea să mă intereseze tot ce se întâmpla în această Europă. M-am întors plin de entuziasm de la Viena, unde am asistat la facerea unui film și mă duc acolo de câte ori pot pentru că Viena este una dintre inimile vii ale Europei, este un soi ciudat de inimă pentru mine, pentru că există Viena, București, Budapesta, Praga, toată această Europă Centrală cosmopolită care e fascinantă. Mai putem adăuga și Belgradul și multe altele. Tot ceea ce face ca noi să fim în Europa – această Europă care a dat enorm de multe talente lumii. La Viena revin tot timpul pentru că acolo am trăit niște momente extraordinare. Cel mai important a fost acela de a fi fost singurul jurnalist primit de împărăteasa și regina Zita, ultima regină și împărăteasă a Austro-Ungariei, la data de 10 noiembrie 1982, când ea se întorcea la Viena după 63 de ani de exil. A fost o întâlnire extraordinară cu această femeie micuță de înălțime, dar o mare doamnă, dintr-o altă lume, ce tocmai fusese primită de către cancelarul socialist al Austriei, Bruno Kreiski, el însuși nepotul unui funcționar al împăratului Franz Joseph. El a fost cel ce își dăduse acordul atunci ca ea să se întoarcă, datorită intervenției Regelui Spaniei, Juan Carlos, deci ea intrase în țară cu un pașaport diplomatic. A fost aplaudată în catedrala din Viena. Am participat apoi la o mică masă împreună cu familia de Habsburg reunită la parterul castelului Waldstein. Și în acea zi murise Leonid Brejnev, iar ea mi-a spus: „Europa își va regăsi sufletul”. Și asta este ceva extrordinar, faptul că s-a întors la Viena chiar în ziua morții lui Leonid Brejnev. Mulți oameni credeau că ea a murit, dar apoi apărând pe prima pagină a tuturor ziarelor a eclipsat știrea morții lui Brejnev. Este impresionant, pentru că era vorba de o lume de dinainte de două catastrofe, de dinainte de două războaie mondiale. Eu nu știam atunci că ea o cunoscuse pe bunica mea, cu care se retrăsese în Franța în timpul unui sejur, în anii ’30.
Unii au pretins ca descindeti din imparateasa Sissi. E adevarat?
Nu. Wikipedia pretinde că eu aș descinde din Sissi, mă rog, că aș descinde din mulți oameni cunoscuți, este îngrozitor, asta durează de mult timp. Dar ceea ce este cel mai grav e că Wikipedia pretinde că eu sunt fiul unei femei care nu este mama mea.
Am făcut o anchetă și nici pe acest subiect, al imparatesei Sissi, nu existase, pentru piața franceză, vreo carte serioasă, de mult timp. Ceea ce m-a interesat pe mine a fost, între altele, aspectul politic al reginei Ungariei, pe care istoria l-a șters, care a fost revanșa împărătesei Austriei pe care vienezii nu o iubesc, care nu este iubită și care nu iubește Viena și care se răzbună fiind favorabilă Ungariei, făcând un compromis austro-ungar și purtând vesta tipică modei ungare, născându-l pe ultimul său copil, arhiducesa Marie Valérie, în palatul regal de la Budapesta, deci cea care a fost încoronată regina Ungariei. Este atât de adevărat lucrul acesta încât cartea mea a apărut în Ungaria și ungurii mi-au mulțumit – maghiara este o limbă îngrozitoare, am avut probleme de traducere înfricoșătoare – dar pe Erzsébet ei au adorat-o, ea a fost încoronată în 1867. Ceea ce este curios astăzi este că vienezii, vorbind de o manieră generală, nu o iubesc pe Elizabeth Sissi, dar ei trăiesc de pe urma ei din turism, la fel și de pe urma împăratului Franz Joseph. Au fost multe expoziții la Viena cu ocazia centenarului morții sale, dar ungurii sunt cei foarte mândri de ea. Un fapt special, Podul Erzsébet, unul dintre cele opt poduri peste Dunăre de la Budapesta, nu a fost niciodată botezat altfel, nici măcar în timpul dictaturii comuniste. Statuia reginei fusese dată la o parte și înlocuită cu aceea a lui Lenin… acum Lenin a fost dat la o parte și statuia a revenit lângă Podul Erzsébet, pod căruia nu i-a fost schimbat numele. Ea a lăsat urme în toată Europa centrală. Asta este revanșa ei, a acestui personaj politic, provocator. Ea era o persoană dificilă, suferea de nervi, dar era frumoasă și a avut un presentiment formidabil, pentru că ea spune în 1890, deoarece călătorea mult în Balcani, deci spune: „Furtuna europeană va izbucni în Balcani”. Asta cu 24 de ani înaintea atentatului de la Sarajevo, și nimeni nu a crezut-o sau ascultat-o.
In cartea aceasta despre Viena, valsul era un personaj principal al orasului?
Da, și asta continuă. Ceea ce noi numim valsul vienez este un dans popular venit din sud, din Styria, fără îndoială, care își face apariția în jur de 1810-1812, dar pe care niște oameni isteți îl vor face cunoscut atunci când Europa s-a reunit la Congresul de la Viena. Prințul de Ligne, care era un mare aristocrat european, remarcă faptul că lucrările diplomatice nu avansează, și spune: „Congresul nu avansează, dar dansează”, deci toată lumea va dansa la Viena. A devenit un univers fantastic, pentru că este o revoluție. În valsul vienez, pentru prima dată, bărbatul și femeia se ating, bărbatul o ține pe femeie pe după talie, deci este o revoluție a moravurilor. Și-apoi, mai este și faptul că familia Strauss, tatăl și fiul, vor fi industriași și negustori, dar și artiști de geniu, fantastici – fiul pentru operete- și trebuie să ne gândim și la viața din Prater, la Viena, cu concursurile de vioară și de vals și ceea ce este fantastic e că și în ziua de astăzi, la Viena, valsul și balurile reprezintă o tradiție, inclusiv pentru cei tineri. Au loc mereu baluri ale corporațiilor, Balul Vânătorilor, Balul Coaforilor, toate acestea sunt foarte șic. Iar Viena este e capitala tuturor muzicilor. Mahler, Mozart, familia Strauss, toate muzicile au dreptul de a fi cântate și sunt bine interpretate, prin urmare, da, este capitala tuturor muzicilor din Europa, pentru că toate influențele s-au întâlnit aici.
Din carte am aflat ca din contactul cu otomanii au ramas cafeaua si patiseria in Viena…
Da, bineînțeles, este adevărat. Toată lumea știe că asta s–a întâmplat în timpul asediului Vienei din 1683, când brutarii vienezi i-au auzit în miezul nopții pe geniștii otomani care încercau să distrugă apărarea vieneză. Apărarea s-a trezit… Împăratul a permis apoi să se facă această patiserie în formă de semilună, croissantul. E unul dintre lucrurile bune de după un atac, există și părți bune după o invazie, dar ceea ce este la fel de amuzant este că nu s-a știut imediat ce erau boabele de cafea, s-a crezut mult timp că erau hrană pentru cămilele și pentru dromaderii din caravana sultanului, dar un spion a zis: „Nu, nu, iată cum trebuie prăjite și din ele se face cafeaua”. E o nebunie cum țări care cunosc elemente de civilizație precum croissantul și cafeaua pot să strălucească în lumea întreagă. Apoi ele s-au răspândit în Italia. Și e adevărat, există o artă de a trăi care s-a născut din lupte, din aceste confruntări.
Primul Razboi Mondial este aproape mereu in centrul cartilor dvs. Il vedeti ca pe o reglare de conturi intre marile familii regale europene. Dar, tocmai inrudirea familiilor regale era gandita in epoca ca fiind o garantie a pacii… cum s-a ajuns la conflagratie atunci?
Bun, aici există două aspecte. Pentru mine, consecințele Primului Război Mondial sunt mult mai grele și mai importante decât ale celui de-al Doilea Război Mondial. Nu vorbesc despre ororile lui. Pentru că Primul Război Mondial reprezintă cu adevărat sfârșitul unei lumi, al unei societăți, al unei organizări anume și până atunci nu se mai văzuse o asemenea confruntare. Cea de-a doua observație este că acest război n-ar fi trebuit să izbucnească niciodată, pentru că el este o uriașă reglare de conturi în familie și suveranii, împreună cu șefii de stat major, miniștrii de război, prim-miniștrii, nu s-au întâlnit și nu și-au vorbit cu adevărat unii altora. Și-au trimis scrisori, telegrame, depeșe, trunchiate sau falsificate. În această carte povestesc despre ultima întâlnire a suveranilor, care a avut loc la Berlin, în 1913, la nunta fiicei Kaiserului. Se află cu toții acolo, mai puțin Franz Joseph, care avea pneumonie. Ei nu se vor mai revedea, se vor lupta. Ceea ce a lipsit, după părerea mea, a fost un om cu inteligența și caracterul diplomatic pe care le avea regele Edward al VII-lea, fiul cel mare al reginei Victoria, care a murit, din nefericire, în 1910, pentru că sunt convins că după atentatul de la Sarajevo, el ar fi făcut turul Europei și s-ar fi dus să se întâlnească cu Franz Joseph, pe care l-ar fi calmat și căruia i-ar fi spus: „Sire, nu aveți decât o ambiție, aceea de a muri liniștit în patul dumneavoastră, după toate dramele pe care le-ați trăit”. S-ar fi dus să se întâlnească cu fantastul, imprevizibilul și teatralul Wilhelm al II-lea și ar fi liniștit și angoasele țarului Nicolae al II-lea. Ar fi făcut turul Europei. Dar acest om nu mai exista și este înfricoșător pentru că acest angrenaj de legături de familie este mai rău decât orice. Marele scriitor francez Balzac a spus că pentru a vedea urile cele mai puternice, trebuie să te te uiți în interiorul familiilor. Europa era o afacere de familie atunci iar Franța era singura republică – înconjurată de monarhii – cu excepția Elveției, și va fi implicată în război mai ales din cauza alianței franco-ruse. A fost deci, sfârșitul unei lumi, dar ține și de faptul că a fost vorba de oameni care nu și-au vorbit și care nu s-au întâlnit. Iată, acesta este lucrul care m-a frapat.
Ce credeti ca a subminat toata aceasta elita europeana? Vorbiti mult despre ”turbulentele” amoroase, au ele jucat vreun rol?
Da, acesta este un subiect foarte piperat. Și în România au existat cazuri foarte, foarte interesante. România este una dintre monarhiile care subzistă, se știe asta, după Primul Război Mondial. E o chestiune foarte caraghioasă, se cunoaște comportamentul prințului moștenitor în privința femeilor, de pilda cu Zizi Lambrino și căsătoria sa care nu funcționează – cu Zizi Lambrino care dorește ca fiul ei să fie recunoscut, apoi doamna Lupescu, care va fi supranumită „Lupoaica din Carpați”. Mulți oameni din familia mea i-au cunoscut pe aceștia, unchi sau mătuși mai în vârstă. Îmi place foarte mult episodul in care Regina Maria merge la Versailles și asta este ceva extraordinar pentru că ea este furioasă că regii și reginele nu au fost invitați. Este foarte complicată întâlnirea de la Versailles, pentru că se află acolo un șef de stat care este și șeful guvernului, președintele american Wilson, apoi președintele Consiliului francez, Clemenceau, un ministru al afacerilor străine englez… Ea sosește, nu este deloc mulțumită, Regina Maria, vorbea franceza minunat, a fost aleasă membră a Academiei de Belle Arte. Se cunosc raporturile strânse între Franța și România, de pe vremea doamnei Văcărescu, care a primit Premiul Fémina, dar situația este amuzantă, pentru că ea e furioasă și spune: „Sunt primul funcționar al regatului meu și nu cel mai bine plătit”. Ea se va întâlni cu Clemenceau și îi va spune să nu se atingă de Dobrogea pentru că se pune la cale dezmembrarea țării sale. Și el, care o admiră, îi spune, stupefiat: „Doamnă, majestatea voastră cere partea leului”. Și ea îi răspunde: „Da, și din acest motiv am venit să stau de vorbă cu vărul său, Tigrul”, pentru că porecla lui Clemenceau era „Tigrul”. Ea fusese foarte curajoasă, mai ales că îl împiedicase pe rege – foarte inteligentă – să semneze tratatul infamant de la București, care era favorabil Germaniei, și avusese dreptate. Ea i-a adus un omagiu – și o fac și eu – generalului Berthelot, de care francezii au uitat, care a permis reorganizarea armatei române cu 2000 de ofițeri și care era un bărbat extraordinar.
Poveștile de dragoste din Europa Centrală au stârnit mereu multe râsete, la teatru, la Paris. Eu am cunoscut-o foarte bine Elvire Popesco, o actriță minunată, care era și foarte amuzantă. Ea mi-a povestit o istorioară. Eu i-am relatat că la prima călătorie a Orient-Express-ului, regina poetă Carmen Sylva, în octombrie 1883, scrisese un poem dedicat trenului Orient Express, pe care l-a citit îndelung în fața călătorilor care rămăseseră în picioare, la Sinaia, la Castelul Peleș. Deci, o intreb pe doamna Popesco: „Ați venit cu Orient-Express-ul?”, și ea îmi spune, cu accentul ei, „Da, dragule, Orient Express-ul merge foarte bine în direcția Paris-București, dar în sensul București-Paris ar trebui să se numească Occident Express, dar se pare că eu am un accent prea pronunțat iar acești domni spun că nu i-am putea spune trenului Accident Express”.
Este
impresionat numarul de asasinate asupra membrilor familiilor regale
comise de catre anarhisti. Nu stiu foarte multe carti despre acesti
anarhisti…Eu vorbesc despre asta, intr-o carte voluminoasă despre Rudolf de Habsburg, o contra-anchetă la afacerea Mayerling. Eu cred că nu s-a sinucis și am motive bune pentru asta. În această carte povestesc asasinatul lui Alexandru al Iugoslaviei. Pe când eram jurnalist am cunoscut-o pe văduva ofițerului de cavalerie care în ziua aceea, la Marsilia în 1934, l-a despicat în două cu sabia sa pe cel care trăsese asupra regelui Alexandru. Văduva lui mi-a povestit asta. A mai fost scrisă o carte pe subiectul acesta de un jurnalist francez foarte bun. E adevărat că e îngrozitor, dar e ceva ce ține de istorie și trebuie să spun că în cazul morții lui Alexandru al Iugoslaviei, a cărui legătură cu România este cunoscută, eșecul și înfrângerea serviciilor secrete franceze au fost foarte grave. Ca și la Sarajevo.
In ”Sceptrul si Sangele” am fost uimit sa descopar ce importanta mare acordati Romaniei in istoria Europei moderne…
Găsesc că am fost foarte nedrepți cu România poate pentru că francezii, care nu sunt foarte buni la istorie, nu sunt buni nici la geografie. Există tot felul de motive pentru aceasta prezenta. Crearea României datorează foarte mult Franței. Consider că nu s-a vorbit destul despre ea – și că mulți oameni confundau Cehoslovacia sau altă țară cu România – e vorba depre istoria României Mari după Primul Război Mondial, apoi problema unei țări care va fi ostatica lui Hitler și a lui Stalin, această țară care înainte de asta a fost simbolul dezmembrării Imperiului Otoman – ceea ce se numea „Chestiunea Orientului” – și cum este o țară latină cu o limbă vecină cu a noastră și o țară foarte frumoasă, din Bucovina și până în Delta Dunării. Un lucru interesant: regele și împăratul Carol, detronat și exilat la Madera, după semnarea Tratatului de la Versailles și a tuturor tratatelor care au urmat, ale căror erori el le vedea, cum ar fi Tratatul de la Trianon, a spus: „Au fost create state artificiale care nu vor supraviețui”. Avea dreptate, pentru că Iugoslavia nu a supraviețuit, Cehoslovacia nu a supraviețuit, după toate dramele istoriei, dar el a spus: „Există state relativ recente care vor supraviețui, precum România”. Deci a avut această viziune și este un exemplu foarte interesant care demonstrează că și Napoleon al III-lea văzuse departe în viitor, văzuse că lipsea un stat în inima Europei Centrale, această Românie, formată, în mare, din fostele provincii Moldova, Valahia.
Traducere de Nadine Vlădescu
Născut la Paris în 1943, Jean des Cars (pe numele întreg, Jean Marie de Pérusse des Cars) este un scriitor și jurnalist francez, colaborator la Paris Match, Figaro Magazine și Jours de France. Istoric reputat și autor prolific, el și-a creat un nume ca pasionat cronicar al marilor case dinastice europene și al destinelor celor mai iluștri reprezentanți ai acestora. Printre lucrările sale cele mai cunoscute, multe dintre ele traduse în numeroase limbi, se numără Saga dinastiei de Habsburg, Saga dinastiei de Windsor, Saga dinastiei Romanov, Saga reginelor, Saga favoritelor, precum și biografiile dedicate unor personalități istorice celebre, precum Ludovic al II-lea al Bavariei, împărăteasa Elisabeta a Austriei, prințul moștenitor Rudolf al Austriei, împărăteasa Eugenia a Franței și multe altele. Cea mai recentă carte a sa este Le Sceptre et le sang: rois et reines dans la tourmente des deux guerres mondiales.
Comanda cartile lui Jean de Cars de pe GiftBooks.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu