Autoarea, Lisa Randall, este profesoară titulară în Departamentul de fizică al Universității Harvard, expertă în fizica particulelor și cosmologie. Totodată, este singura femeie fizician din lume care a fost titularizată la trei dintre cele mai prestigioase universități din lume: Princeton, MIT și Harvard, după stagii la Lawrence Berkeley Laboratory și University of California, Berkeley. Cartea de față a plecat de la un articol, publicat în 2014, împreună cu Matthew Reece.[1]
Înainte de a ajunge la seducătoarea, posibila legătură dintre materia întunecată și dinozauri, propun o scurtă revedere a problemei.
Moartea bruscă a dinozaurilor și a altor viețuitoare
Despre cea de-a cincea extincție majoră a vieții – dispariția cvasi-instantanee a dinozaurilor și a trei sferturi din viețuitoarele Pământului, acum 66 milioane de ani – am scris într-un articol mai vechi. Elucidarea cauzei dispariției catastrofale a dinozaurilor a reprezentat o primă colaborare fascinantă dintre geologie și fizică.
În 1980, geologul Walter Alvarez, împreună cu tatăl său, fizicianul Luis Alvarez, Premiul Nobel 1968, au propus că Pământul a suferit un cataclism cosmic: un asteroid ori poate o cometă, cu dimensiuni de peste 10 km (de trei ori lățimea Manhattan-ului), gonind cu cel puțin 20 km/s (sau cu 60 km/s, dacă a fost o cometă), a lovit zona Chicxulub din nordul peninsulei Yucatán (Mexic), creând un crater cu un diametru de cca. 180 km și o adâncime de 20 km. Bolidul cosmic ar fi fost un obiect de mărimea unui oraș important, deplasându-se cu o viteză de cel puțin 700 ori mai mare decât cea a unui automobil care aleargă pe autostradă cu 100 km/oră. Întrucât energia unui corp în mișcare crește o dată cu masa și cu pătratul vitezei sale, un astfel de obiect rapid și masiv, care lovește Pământul, va fi avut un impact cataclismic.
Punând în perspectivă, un obiect cu o asemenea mărime și viteză ar elibera o energie echivalentă cu circa 100 trilioane tone TNT, de peste un miliard de ori mai multă decât a bombelor care au distrus Hiroshima și Nagasaki.
Efectele impactului trebuie să fi fost devastatoare: în zona exploziei, pe o rază de circa 1.000 km, vânturi și valuri extreme au spulberat orice vietate, iar tsunami-uri uriașe s-au propagat în toate direcțiile. Maree enorme vor fi resimțite și pe partea opusă a globului, produse de (probabil) cel mai puternic cutremur care a avut loc pe planetă, cu o magnitudine echivalentă cu gradul 10 pe scara Richter.
Trilioane de tone de material pulverizat, praf super-fierbinte, cenușă vulcanică și abur clocotitor vor fi ejectate din craterul Chicxulub și răspândite pretutindeni. Ulterior, când particulele solide fierbinți vor fi coborât prin atmosferă, vor fi încălzite până la incandescență și vor crește temperatura planetei. Ca urmare, incendiile vor pârjoli totul, iar suprafața Pământului va fi, pur si simplu, coaptă ca în cuptor.
Și asta nu-i totul. Apa, aerul și solul vor fi otrăvite. Deși unele chimicale se vor fi vaporizat înainte de a produce daune, este foarte probabil să fi plouat cu metale grele. Dar cel mai distructiv va fi fost acidul nitric, creat în atmosferă și producând ploi acide. De asemenea, sulful a fost emanat în atmosferă și va rămâne acolo, sub formă de aerosoli, care vor bloca lumina soarelui. Astfel, o lungă perioadă de răcire globală va urma imediat după episodul fierbinte cauzat de catastrofă. Încetarea fotosintezei va avea consecințe dramatice, mortale, propagate de-a lungul lanțului trofic.
Datele fosile demonstrează că devastarea biologică va fi persistat mult timp după impactul inițial. Chiar și speciile care au supraviețuit au avut enorm de suferit, numărul indivizilor diminuându-se dramatic. Oceanele nu și-au revenit pentru sute de mii de ani, suferind influențe distructive pentru cel puțin un milion de ani după impact.
Toate dezastrele enumerate au creat condițiile extincției planetare a plantelor și animalelor. Se estimează că nicio creatură mai grea de 25 kg, cam de mărimea unui dalmațian, nu a supraviețuit.
Un asteroid cu o lățime de 10 – 15 km a devastat inimaginabil biosfera și mediul înconjurător acum 66 milioane de ani. A fost doar o întâmplare tragică, unică și nerepetabilă? Sau destinul Pământului este pecetluit să fie lovit din nou, producând-se extincții catastrofice periodice?
Răspunsul l-au dat geologii și fizicienii.
Extincțiile catastrofice sunt o realitate periodică (ignorată deliberat de Charles Darwin)
Publicarea teoriei Alvarez despre dispariția dinozaurilor printr-un cataclism cosmic a readus în prim plan discuțiile din jurul teoriei lui Darwin despre evoluția graduală și continuă a speciilor. Darwin a crezut până la moarte că extincțiile necesitau perioade lungi de timp și erau datorate, de regulă, chiar dacă nu întotdeauna, pierderii competiției cu ale specii. Adică, extincțiile, conform lui Darwin, au avut doar cauze biologice, nu fizice.
Partea tristă (și de neînțeles pentru mine) este că Darwin, deși cunoștea ideile și lucrările lui Georges Cuvier despre extincțiile catastrofice, publicate încă din 1812, s-a lăsat influențat de mentorul său, Charles Lyell, un avocat devenit un geolog impostor. Darwin (el însuși doar un geolog amator) a negat cu înverșunare faptul evident că tranzițiile radicale din registrul fosilifer erau consecințele unor catastrofe la scară planetară. Darwin a presupus, în flagrantă contradicție cu datele publicate de Cuvier, că orice dovadă care contrazice gradualismul propus de el, era doar un semn al „imperfecțiunii extreme a datelor geologice”. Repet ceea ce am mai scris în unele articole anterioare: Opoziția lui Darwin față de orice rol jucat de schimbările catastrofice în evoluția vieții a fost o mare greșeală științifică și de deontologie profesională, mai ales că opoziția sa obstinată contrazicea flagrant dovezile disponibile. Un om de știință care acționează în acest fel se descalifică pe sine însuși și se plasează într-o categorie deloc onorabilă.
Chiar și autoarea cărții discutate aici nu se poate abține de arunca o săgeată voalat-ironică în direcția celor doi „gradualiști”: Prezentând celebrul afloriment din Gubbio, Italia, unde Walter și Luis Alvarez au identificat dispariția bruscă a dinozaurilor din registrul fosilifer, Randall se întreabă: Dacă Lyell și acolitul său, Darwin, ar vedea dovada peremptorie, incastrată în rocă, a extincției catastrofice a vieții pe Pământ acum 66 milioane de ani, oare ce-ar spune? „Charles Lyell ar interpreta subțirimea stratului [cu iridiu] care separă Cretacicul de Paleogen ca neavând valoare și ar conchide că, în ciuda aparențelor, ar fi trebuit să treacă mulți ani pentru acumularea lui. Darwin ar putea crede că formațiunea [cu iridiu] este pur și simplu o iluzie creată de un registru fosil inadecvat” (p. 198). No comments.
Periodicitatea extincțiilor catastrofice a fost expusă pentru prima dată în 1977 de doi geology de la Princeton University – Alfred Fischer și Michael Arthur. Ei au făcut observația că evoluția vieții pe Pământ pare a avea „urcușuri” și „coborâșuri” periodice, la fiecare 32 milioane ani.
În 1982 și 1984, doi paleontologi de la University of Chicago – David M. Raup și Jack Sepkoski – au revoluționat domeniul paleontologiei printr-o analiză cantitativă în premieră a tuturor datelor fosile existente[2]. În cercetările lor, Raup și Sepkoski au identificat cinci extincții în masă majore și circa 20 minore, în care aproximativ 20% din formele vii au murit. Analiza lor a indicat că, în timpul ultimilor 540 milioane de ani, perioada dintre două extincții a fost de 26 milioane ani. Cauzele extincțiilor nu au fost biologice, ci galactice și solare.
Într-o analiză mai recentă și mai detaliată a fosilelor, Adrian Melott (profesor de astronomie la University of Kansas) și Richard Bambach (paleobiolog de la Smithsonian National Museum of Natural History din Washington, D.C.) au găsit că majoritatea extincțiilor au avut loc de-a lungul a 3 milioane ani, la fiecare 27 milioane ani[3].
Craterele de impact prezintă o periodicitate similară extincțiilor
Există deosebiri esențiale între craterele vulcanice, produse de erupții, și craterele de impact, generate de catastrofele cosmice. Identificarea și analiza craterelor de impact este esențială pentru postularea unei conexiuni cu periodicitatea extincțiilor catastrofice[4].
După ce a propus extincția indusă de un asteroid acum 66 milioane ani, Walter Alvarez și un coleg fizician de la UC Berkeley – Richard Muller – au remarcat, în 1984, o periodicitate de 28,4 milioane de ani în apariția craterelor cu raze mai mari de 5 km în ultimii 250 milioane ani.
În același an, biologul Michael Rampino (New York University) a colaborat cu astrofizicianul Richard Stothers (NASA Godard Institute for Space Studies) pentru a analiza 41 cratere formate în intervalul 250 milioane – 1 milion ani î.e.n. și au identificat o perioadă de 31 milioane ani în apariția impacturilor extraterestre[5].
În 1996, cercetători din Japonia au sugerat ceva similar – o perioadă de 30 milioane ani, folosind cratere din ultimii 300 milioane ani. În 2002, Shin Yabushita, un matematician de la Kyoto University și unul din autorii cercetării amintite, a efectuat o analiză mai subtilă folosind cratere formate în ultimii 400 milioane ani. El a obținut o perioadă de 37,5 milioane ani pe baza unui set de 91 cratere[6].
În 2005, William Napier, profesor la Buckingham Centre for Astrobiology (Anglia), a făcut un studiu interesant, în care a sugerat că impacturile extraterestre tind să apară în grupuri separate de intervale a 25 – 30 milioane ani, în care fiecare episod durează circa 1-2 milioane ani. Datele lui au inclus 40 cratere mai mari de 3 kilometri, formate în ultimii 250 milioane ani.
Datele geologice și paleontologice converg către existența unei periodicități evidente a extincțiilor în masă produse de impacturile unor corpuri extra-terestre.
Apare acum întrebarea decisivă:
Care este cauza bombardamentelor cosmice periodice, care generează extincții în masă?
Prima, și cea mai extravagantă sugestie pentru explicarea impacturilor periodice sugerează că Soarele are un companion stelar, numit Nemesis ori Steaua Morții, și că Nemesis și Soarele orbitează împreună într-un sistem binar lărgit. S-a sugerat că, la fiecare 26 milioane de ani (interval determinat de Raup și Sepkoski în 1984), influența gravitațională a lui Nemesis ar putea disloca din norul Oort al sistemului solar corpuri cerești, care s-ar transforma în comete ucigașe bombardând Pământul. Ipoteza Nemesis are un dezavantaj mortal: până în prezent, nimeni nu a observat steaua „răzbunătoare” din vecinătatea Soarelui.
Eșecul ipotezei Nemesis a declanșat alte încercări de explicare a periodicității bombardamentelor cu asteroizi ori comete. Noile propuneri au sugerat că variațiile de densitate cu care se confruntă sistemul solar atunci când trece prin brațele spiralate ale Căii Lactee sau atunci când traversează planul galactic, ar putea induce variații în rata de perturbare a norului Oort.
Dezavantajele acestor noi propuneri sunt legate de faptul că brațele spirală ale galaxiei noastre nu prezintă o simetrie perfectă, nici nu au rată de rotație fixă în raport cu Soarele. De aceea, probabil că Soarele nu le traversează cu o periodicitate precisă. Există, apoi, contestații legate de densitatea scăzută a gazului stelar din brațele spirală și de faptul că Soarele nu traversează brațele galaxiei prea des.
În acest moment, intră în scenă fiziciana Lisa Randall și fascinanta sa ipoteză.
Materia întunecată și dinozaurii
Așa cum fiecare iubitor al astronomiei cunoaște, materia întunecată[7] este o chestie destul de vagă, deși reprezintă 85% din întregul univers. Nu o putem vedea. Nu o putem auzi sau simți și, cu siguranță, nu o putem mirosi sau gusta. Chiar și cu cea mai sofisticată aparatură științifică, nu s-a obținut încă o dovadă indubitabilă că această formă a materiei – presupusă de multă vreme – există cu adevărat, deși se crede că universul este plin de ea.
Materia întunecată interacționează prin gravitate, la fel ca materia ordinară, dar nu emite sau absoarbe lumină. Existența ei s-a dedus doar indirect, prin efectele gravitaționale pe care le exercită asupra stelelor și galaxiilor. Materia întunecată nu este compusă din atomi sau alte particule elementare familiare, precum protonii și electronii, care sunt încărcați electric și, de aceea, interacționează cu lumina. Se prea poate ca materia întunecată să fie alcătuită din particule necunoscute încă, dar a căror masă să fie comparabilă cu cele cunoscute în prezent. Dacă-i așa, și dacă acele particule se deplasează cu viteze pe care le anticipăm, asta înseamnă că miliarde de particule „întunecate” trec prin fiecare dintre noi în fiecare secundă. Și totuși, nimeni nu-și dă seama că ele există.
Deși opinia unanimă este că materia întunecată nu interacționează cu materia ordinară (15% din întregul univers), nimeni, până la Lisa Randall, nu s-a gândit că o porțiune din materia întunecată ar putea interacționa cu ea însăși. Deoarece materia întunecată posedă de cinci ori mai multă energie decât materia ordinară, acea minusculă porțiune, numită de Randall materie întunecată disipativă, ar putea avea consecințe enorme.
Fiziciana de la Harvard postulează existența unui disk subțire de materie întunecată, plasat în planul galactic al Căii Lactee. Minuscula porțiune disipativă a discului a declanșat o perturbație minoră în spațiul cosmic profund, suficientă, totuși, să smulgă un asteroid sau o cometă din norul Oort, și să-l (s-o) transforme în bomba extraterestră care a omorât dinozaurii și trei sferturi din restul viețuitoarelor.
Randall și colaboratorii ei de la Harvard au efectuat calcule minuțioase ale influenței materiei întunecate asupra perturbațiilor periodice al norului Oort produce de variații de densitate cosmică. Concluzia lor este că bombardamentele catastrofice produse de asteroizi ori comete au loc la fiecare 32 milioane ani – o corelație aproape perfectă cu extincțiile relevate de datele fosile.
O coincidență extraordinară arată că ciclul galactic de 32 milioane de ani nu influențează doar evoluția vieții pe Pământ. Profesorul Nir Shaviv (astrofizician la Hebrew University of Jerusalem) și doi colaboratori de la Ottawa-Carleton Geoscience Center din Canada au studiat climatul terestru de-a lungul întregii ere Phanerozice (540 milioane ani) și au găsit că paleo-temperaturile terestre prezintă oscilații clare la fiecare 32 milioane ani, corespunzând perioadelor de glaciație[8]. Autorii susțin că variațiile climatice sunt controlate de mișcările Soarelui, perpendiculare pe planul galactic și că aceste mișcări necesită existența unui disc de materie întunecată. Existența unui controlor climatic de origine galactică minimalizează rolul dioxidului de carbon ca factor decisiv în declanșarea schimbărilor climatice. Desigur, pentru anumite urechi, nu este o veste prea bună.
Cele două ipoteze (astro)fizice despre influențele terestre ale existenței unui disc de materie asupra geologiei, evoluției vieții și climatului sunt de o noutate și importanță extraordinare. Recent lansatul satelit GAIA (ESA, 2013) vă măsura forma, distribuția de masă și alte proprietăți ale galaxiei noastre. Dacă măsurătorile de distribuție a masei vor demonstra prezența unui disc întunecat, atunci grosimea și densitatea discului vor permite estimarea masei noului tip de particulă a materiei întunecate și cât de mare este porțiunea interactivă a acestei materii.
În următorii cinci ani sunt așteptate rezultatele. Ipoteza discului de materie întunecată va putea fi confirmată or respinsă. Dacă ipoteza este confirmată, un nou Premiu Nobel va ajunge la Harvard University.
Fizica și geologia
Ca geolog, sunt puțin invidios pe colegii fizicieni. Ei primesc în fiecare an un Premiu Nobel, care le asigură o vizibilitate sporită a cercetărilor lor și un statut profesional-social net diferit de al geologilor. Desigur, nu este vina lor că Alfred Nobel – care a inventat dinamita folosind o rocă, diatomitul – nu s-a gândit și la geologi, așa cum nu s-a gândit, de exemplu, nici la matematicieni. Mai mult, este tragic că cel mai prestigios premiu științific mondial poartă numele celui care a inventat o armă groaznică de distrugere în masă, motiv pentru care a dost numit, încă din timpul vieții The Merchant of Death (Negustorul morții).
Marea majoritate a oamenilor citiți știu cine a fost un Einstein, Fermi, Röntgen, familia Curie, Bohr, Heisenberg și alți laureați Nobel pentru fizică.
Dar câți, dintre aceiași oameni citiți, pot spune cine au fost și ce-au făcut Wegener, Mohorovičić, Milanković, Beno Gutenberg, Harry Hess, Fred Vine, J. Tuzo Wilson, Inge Lehman, Mercalli, Charles Richter, Walter Alvarez și mulți, mulți alții? Niciunul dintre cei menționați în acest paragraf nu a primit un premiu Nobel, deși fiecare l-ar fi meritat cu prisosință pentru marile și extraordinar de importantele lor descoperiri în geologie și geofizică.
Poate că nu există un exemplu mai bun de discriminare a geologilor decât cel ilustrat de familia Alvarez. Tatăl, fizician, a fost un fel de Merchant of Death: a lucrat intens în cadrul Proiectului Manhattan și a Proiectului Alberta, pentru construirea și testarea primelor bombe atomice din lume. A inventat detonatorul și tipul de explozie nuclear cel mai eficient (lentila explozivă). Când, pe 6 august 1945, bombardierul Enola Gay a aruncat prima bombă atomică asupra orașului Hiroshima, fizicianul Alvarez zbura într-un alt avion din care măsura efectele cataclismului umanitar și ecologic la care a fost participant și contribuitor activ.
Peste 35 de ani, fiul, geologul Alvarez, a rezolvat unul dintre cele mai mari mistere ale geologiei – moartea bruscă a dinozaurilor. Pe lângă soluționarea acestei enigme îndelungate, descoperirea geologului Alvarez a răzbunat memoria și contribuțiile paleontologice ale lui Georges Cuvier (părintele paleontologiei) și a introdus extincțiile catastrofice drept parte integrantă a biologiei pe Pământ. A demonstrat astfel că teoria darwiniană a evoluției graduale și a extincțiilor din motive pur biologice este incompletă și necesită o rectificare majoră.
Fizicianul Alvarez a primit Premiul Nobel în 1968.
Geologul Alvarez a primit doar o medalie din partea unei asociații de geologi americani.
După părerea mea, tectonica plăcilor este cea mai importantă descoperire științifică a secolului al XX-lea, o schimbare de paradigmă revoluționară și esențială pentru înțelegerea planetei pe care trăim. Tectonica plăcilor explică de ce și unde apar cutremurele și vulcanii, cum s-au format și au dispărut continentele și oceanele, cum apar și sunt distruși munții, cum este controlată și influențată clima terestră prin reciclarea carbonului, cum și unde se pot găsi metale, non-metale, cărbuni, petrol și gaze. Extrem de puțină lume știe că procesele de subducție a plăcilor continentale și de deschidere a fundurilor oceanice au jucat un rol decisiv în funcționarea termostatului climatic terestru. Viața pe planeta Pământ nu ar fi fost posibilă fără o temperatură adecvată, care să mențină apa în stare lichidă. Existența unei astfel de temperaturi de-a lungul miliardelor de ani, a fost posibilă prin termostatul efectului de seră, efect controlat și menținut de reciclarea carbonului prin tectonica globală. Să ne gândim doar la vecinele noastre, Venus și Marte, planete fără plăci tectonice, dar și fără viață.
Desigur, teoria relativității este importantă, și premiul Nobel obținut de Einstein este binemeritat. Dar nu mă pot opri să nu remarc și faptul că nimeni dintre geologii și geofizicienii care au contribuit și fundamentat tectonica plăcilor în secolul al XX-lea nu este la fel de celebru și nu a fost recompensat la fel ca fizicianul german.
Nu trebuie uitat nici faptul că dezvoltarea fără precedent a societății umane cu începere de la jumătatea secolului al XIX-lea stă sub semnul descoperirii noilor surse de energie abundentă, ieftină și disponibilă oricând: cărbunii, petrolul și gazele naturale. Aceste energii au revoluționat transporturile și au oferit lumii cantități inimaginabile de electricitate. Iar electricitate înseamnă civilizație și progres (tehnologic, economic, comunicațional etc.). Rolul geologilor și geofizicienilor în aprovizionarea omenirii cu energie este fără egal.
Fiziciana Lisa Randall este conștientă de această injustiție și aduce un omagiu geologilor, paleontologilor, geochimiștilor, mineralogilor, climatologilor și altor profesioniști din domeniul geoștiințelor.
În capitolul „Conclusion. Look Up” (p. 168), Randall scrie:
Când și-a început studiile universitare, geologul Walter Alvarez, al cărui tată era laureatul Nobel pentru fizică, Luis Alvarez, credea că geologia era ceva de rutină în comparație cu fizica. Geologii reconstruiau peisajele relativ prozaice ale râurilor și suprafeței terestre, în timp ce fizicienii secolului al XX-lea schimbau radical modul în care oamenii gândeau despre lume și funcționarea ei. Dar, pe măsură ce tectonica plăcilor, stratigrafia și evoluția geologică au început să fie tot mai bine înțelese, noi rezerve de petrol și depozite de minerale au fost descoperite și exploatate…Geologia oferă mari beneficii pentru omenire. Geologia alimentează și întreține complexul industrial modern și, odată cu el, economia mondială și stilurile noastre de viață.Ce aș putea să mai adaug acestor aprecieri elogioase la adresa meseriei pe care o practic și eu de niște zeci de ani? Că lista unui posibil Nobel în geoștiințe ar trebui să cuprindă și nume, precum Bob Fast și Riley „Floyd” Farris, – inventatorii fracturării hidraulice – sau George P. Mitchell, oameni care au contribuit imens la triumful revoluției argilelor din Statele Unite, un apogeu științific și tehnologic fără egal în ultimii 20 ani.[9]
Dar, așa cum demonstrează moștenirea lăsată de Alvarez și alții, nu doar aplicațiile industriale, ci și cercetările fundamentale au impulsionat progresele importante în înțelegerea geologiei. Conectând asteroidul și sistemul solar la un context mai larg – structura galaxiei – pare a fi progresul așteptat în această aventură intelectuală în continuă expansiune pentru a înțelege conexiunile dintre lumea noastră și Universul înconjurător.
Dacă considerăm umanitatea drept un corp viu, atunci petrolul este „sângele” care o alimentează, lubrifiază și menține în stare de funcționare. A nu se uita.
Concluzii
Dincolo de aspectele strict profesionale ale noii ipoteze despre moartea dinozaurilor, cartea Lisei Randall se poate citi, cu mare folos, și în alte registre non-academice. Ca geolog și geo-fizician am găsit sugestii incitante la o lectură paralelă.
De exemplu, autoarea vorbește despre lumină întunecată – un oximoron desemnând forța care produce auto-interacțiunea acelei porțiuni din materia întunecat, responsabilă de perturbarea norului Oort. Unui cititor atent nu-i poate scăpa aluzia la insolența hybris-ului uman: Doar lumea pe care o vedem este tot ceea ce există. Ipoteza lui Randall că materia întunecată ar putea interacționa cu ea însăși prin forma ei proprie de lumină invizibilă ne poate duce cu gândul la titlul vag-misterios al unui articol scris de fizicianul Brian Josephson (Premiul Nobel, 1973), despre o vestită întâlnire între Einstein și Rabindranath Tagore: We Think That We Think Clearly, But That’s Only Because We Don’t Think Clearly (Credem că gândim clar, dar asta numai din cauză că nu gândim clar).[10]
O altă pistă de lectură, pe care am găsit-o provocatoare și stimulantă, totodată, este invitația la o gândire perspectivistă[11]. Existența unor adevăruri și lumi paralele conferă lumii noastre o bogăție incomensurabilă, în care oceanul infinit al lucrurilor depășește puterea de imaginație a minților noastre. Rilke scria în 1904 că „Viitorul intră în noi pentru a se transforma pe sine însuși înlăuntrul nostru cu mult înainte de a se întâmpla”[12]. Chiar dacă asteroidului ucigaș i-au trebuit câteva mii ani să ajungă la victimele sale terestre, destinul dinozaurilor – și, în consecință, al nostru – a fost pecetluit într-o clipă cosmică, atunci când materia întunecată a zgâlțâit un corp ceresc înghețat, scoțând-ul de pe orbita sa.
Dacă Mahomed nu se duce la munte, atunci trebuie să vină muntele la Mahomed. Ceea ce înseamnă că, deși nimeni nu va ajunge prea curând în norul Oort, mici corpuri cerești din sistemul solar – posibil chiar din norul Oort – coboară ocazional pe Pământ. În viitor, acești musafiri nepoftiți, apocaliptici, numiți de fizicieni NEO (Near-Earth Objects), ar putea fi opriți prin distrugere sau deflecție (există deja două proiecte, dar nu și rezultate concrete din lipsa unei amenințări iminente).
În fine, Lisa Randall ne asigură că modelul său de periodicitate prevede că un nou impact cataclismic nu va avea loc probabil în următorii 30 milioane de ani. Dar, în același timp, privind înapoi la timpurile geologice, ea ne atrage atenția că doar de-a lungul vieții ei populația globului s-a dublat și resursele Pământului s-au micșorat. Nu trebuie să așteptăm alt bolid ceresc să distrugă viața, ne avertizează fiziciana. Impactul uman asupra planetei pe care trăim este similar cu cel al unei comete lente, care va aduce apocalipsa. Dar, spre deosebire de cea care a omorât dinozaurii, noi încă avem o șansă să-i deviem traiectoria.
NOTE__________________
[1] Randall, L., and M. Reece, Dark Matter as a Trigger for Periodic Comet Impacts, Phys. Rev. Lett. 112, 161301 (2014) – Published 21 April 2014. [2]Raup, D. M, și J. John Sepkoski, Jr., 1982, Mass extinctions in the marine fossil record, Science, vol. 215, pp. 1501-1503.
Idem, 1984, Periodicity of’ extinctions in the geologic past, Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America, vol. 81, pp. 801–805.
[3] Melott, A. L., și R.K. Bambach, 2013, Do Periodicities In Extinction-With Possible Astronomical Connections– Survive a Revision of the Geological Timescale?, Astrophysical Journal, vol. 773, pp. 6-10.
[4] O listă comprehensivă a craterelor de impact (190 structuri confirmate) este accesibilă în Earth Impact Database, http://www.passc.net/EarthImpactDatabase/
[5]Rampino, M.R., și R.B. Stothers, 1984, Terrestrial mass extinctions, cometary impacts and the Sun’s motion perpendicular to the galactic plane, Nature, vol. 308, pp. 709 – 712.
[6] Yabushita, S., 2002, On the periodicity hypothesis of the ages of large impact craters, Monthly Notices of the Royal Astronomical Society, vol. 334, pp. 369–373.
[7] Denumirea reprezintă o traducere din germană (dunkle Materie). A fost propus de elvețianul Fritz Zwicky în 1933, după ce a făcut una dintre cele mai spectaculoase descoperiri ale secolului al XX-lea: Studiind vitezele galaxiilor din Grupul Coma, el a calculat că masa necesară pentru ca grupul galactic să exercite suficientă atracție gravitațională era de 400 ori mai mare decât masele combinate care emitea lumină. Pentru a compensa deficitul de masă observat, Zwicky a propus existența unei materii întunecate, nedescoperite încă.
[8] Shaviv, N.J., Prokoph, A. și Veizer, J., 2014, Is the Solar System’s Galactic Motion Imprinted in the Phanerozoic Climate? Sci. Rep. 4, 6150; DOI:10.1038/srep06150
[9] Faptul că pentru prima dată în istoria țării, șeful diplomației americane va fi un petrolist, cu peste 40 ani experiență în cea mai mare corporație americană de profil, mi se pare recunoaștere binemeritată și de mult așteptată a rolului primordial pe care petrolul și gazele l-au jucat și-l vor juca multă vreme în politica americană și mondială. Mai mult, viitorul Secretar de Stat, Rex Tillerson, fost CEO al lui ExxonMobil, a declarat că lectura sa favorită este Atlas Shrugged. Aș dori să reamintesc că am prezentat această carte extraordinară pentru prima dată cititorilor Contributors în articolul Schimbările climatice – O problemă vicioasă, cu patru E-uri. Între Aristotel și Ayn Rand (Circulă zvonul că aceasta este cea mai citită carte, după Biblie, în Statele Unite. Atlas Shrugged este o apologie a muncii îndârjite și a capitalismului, care, ambele, oferă cadrul moral împlinirii nevoilor și dorințelor individuale.)
[10] https://arxiv.org/pdf/1307.6707
[11] Popova, M., 2015, ‘Dark Matter and the Dinosaurs,’ by Lisa Randall, The New York Times, 25 November 2015.
[12] Rilke, R. M., 1904, Scrisori către un tânăr poet, #8, 12 august 1904 (trad. pers.)
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu