Era de așteptat ca întârzierea manualelor să deschidă mai degrabă o discuție ”tehnică”, despre termene, proceduri, metodologii, responsabilități etc. – cum se întâmplă de regulă în cazul eșecurilor de planificare a construcției de drumuri ș.a.m.d. Contrar așteptărilor, peste noapte s-a sărit de la binecunoscutele rateuri de funcționare a Ministerului la Marile Întrebări educaționale: la urma urmei, la ce ne trebuie ”manuale alternative”? De ce trebuie să frângem spinarea elevilor cu tot soiul de ”auxiliare”? Mai mult încă: la vehicularea unor soluții mirobolante, astfel încât Ministerul de resort să nu mai poată fi niciodată acuzat că nu și-a făcut treaba ca lumea. Culmea este că această neașteptată întorsătură a reușit, se pare, să stârnească nu doar firave nedumeriri, ci chiar și reacții aprobatoare.
M-am apucat de acest articol, mult mai lung decât cele pe care le-am publicat până acum, în principal în Dilema veche, nu doar pentru că sunt ferm convins că măsurile propuse de către guvernanți – manual unic publicat de o editură unică și tipărit la o tipografie unică și folosirea în școli doar a auxiliarelor autorizate – sunt aberante și profund nocive pentru învățământul românesc, ci și pentru că sunt contrariat de lipsa de reacție, mai mult chiar, cum spuneam, de reacțiile apologetice la adresa unor astfel de măsuri.
Mi se pare greu de imaginat cum o persoană rațională și cât de cât avizată în ce privește modul în care funcționează societățile contemporane s-ar putea lăsa convinsă că o singură editură – nu mai vorbesc despre faptul că mai e și una cu contraperformanțe remarcabile! – va putea prelua în câteva luni activitatea unor zeci de edituri specializate în carte școlară astfel încât să aducă în septembrie 2018 pe băncile elevilor produsul ideal. Probabil în curând Ministerul Economiei ne va propune soluția de a produce și Dacia și Ford și Merzedes și BMW și Skoda și Mazda și… pe aceeași bandă de asamblare tot până în toamna anului viitor. Mă intreb iarăși cum, în România lui 2017, cineva își poate imagina că un monopol de stat va putea reduce cheltuielile într-un anumit domeniu de activitate. Bun, nu mai vrem să câștige vreun ban nici edituri private, nici autori de manuale sau de auxiliare. Poate cineva își închipuie că proiectata megaeditură educațională, care va avea nevoie de sute de redactori, designeri, tehnoredactori, corectori ș.a.m.d., va funcționa pe bază de voluntariat, fără a plăti salarii. În fapt, singura diferență va fi că statul nu va mai plăti unor instituții private, ci sieși – respectiv persoanelor pe care a reușit să și le subordoneze. Și va plăti, vă asigur, mai mult, pentru că statul e mai generos cu sine însuși. În final, ni se va prezenta și factura din care va reieși că prețul manualelor a scăzut cu x % – reprezentând costurile de tipar. Restul – costurile de personal, costurile materiale ale editurii, toate celelalte – va constitui un capitol bugetar separat, decontat, evident, de către contribuabili. De către noi.
Poate cineva iarăși își închipuie că la poarta megaediturii proiectate se va face o coadă kilometrică la care se vor așeza cei mai pricepuți autori de manuale, în așteptarea nu știu cărei comisii oculte care va spune, în final, că munca lor e bună de dat la coș – îmi pare rău, te-ai situat pe locul doi! Bănuiesc că persoanele cu asemenea fantezii consideră și că acordarea unor drepturi de autor este o samavolnicie, munca, timpul, energia și priceperea autorilor ar trebui dăruite cauzei învățământului românesc. Le doresc tuturor celor care nutresc astfel de opinii să aibă parte de un tratament similar la locul lor de muncă.
Au trecut 27 de ani de la prăbușirea comunismului în România și constat, o dată în plus, cât de subțire e pojghița care ne separă de fostul regim. E suficient ca cineva să vină și să o zgârie un pic cu o idee năstrușnică, și ne trezim înotând din nou în good old times. Păcat. Copiii noștri ar merita altceva.
Și acum, despre ideile năstrușnice ale Ministerului Educației și ale Guvernului României.
Este surprinzător să constați că un Ministru al Educației care ar fi fost cândva și cadru didactic nu înțelege mai nimic din natura actului educațional. Înțelege, însă, că trebuie găsit de urgență un țap ispășitor pentru starea nesatisfăcătoare a sistemului de învățământ – de preferință, un țap ispășitor din afara sistemului. Și l-a găsit: editorii și autorii de carte școlară. Sacrificarea țapului ispășitor e o tactică ce funcționează cu brio de vreo câteva mii de ani. Și continuă să funcționeze cu succes și în zilele noastre.
Ministerul Educației a pornit, cu susținerea Guvernului, o campanie împotriva manualelor multiple (botezate nefericit ”alternative”), urmată de o șarjă la baionetă asupra auxiliarelor școlare (inclusiv amenințări disciplinare adresate profesorilor care ar cuteza să le folosească la clasă).
Se pare că guvernanții – și, din păcate, mulți dintre conaționalii lor, beneficiari ai educației și chiar profesioniști în domeniu – nu știu CE ESTE un manual, respectiv CE SUNT auxiliarele școlare.
Manualul reprezintă, în școală, o resursă educațională majoră.
Încep cu sfârșitul: de ce ”majoră”? Pentru că, pe de o parte, el constituie (încă) cel mai important instrument didactic la o anumită materie la un anumit an de studii pentru un anumit profil. Și pentru că, pe de altă parte, este o resursă ale cărei costuri sunt suportate, cel puțin în învățământul obligatoriu, de către stat – în ideea asigurării unui minim de echitate în ce privește șansele accesului la educație.
Încă o paranteză pentru explicarea unei paranteze anterioare: de ce ”(încă)”? Dintr-un motiv foarte simplu: evoluțiile tehnologice din ultimele decenii asigură accesul la resurse educaționale tot mai bogate și mai puțin costisitoare. Pe scurt: peste tot manualul școlar, în forma lui ”clasică”, e în pierdere de teren, în favoarea, în principal, a internetului. Este un fenomen global și inevitabil, cauzat de deschiderea școlii, pretutindeni în lume, către suporturi didactice dintre cele mai variate.
Ce intenționează în replică oficialii noștri? Să ridice ”calitatea” actului educațional prin restricționarea severă – sub amenințarea legii! – a resurselor la care acesta poate face apel.
Și acum, în miezul chestiunii: există manuale ”bune” și manuale ”rele”? Potrivit căror standarde judecăm o atare diferențiere?
Sunt, indubitabil, manuale ”rele” cele care conțin informații eronate. Însă nu știm totdeauna ce vrea să zică ”eronat”. Acum o vreme a stârnit un val de idignare publică faptul că în manualele de geografie apăreau cifre neconcordante privind suprafața României. Din câte am aflat, era vorba despre două măsurători, ambele la fel de științifice, una revendicată de către ”școala de la București”, cealaltă de către geografii clujeni. Oricine are un strop de imaginație poate intui că să faci măsurătoarea exactă a unui spațiu atât de neregulat delimitat implică tehnici de calcul foarte sofisticate și că rezultate diferite nu reprezintă nimic surprinzător. Eu am avut pasiuni montane și am întâlnit de multe ori estimări diferite, în diverse ghiduri turistice sau lucrări de specialitate, ale înălțimii aceluiași vârf de munte. Nimic scandalos în asta. Scandalos este faptul că, dintr-o crasă incultură, agrementată din belșug cu propagandă, am ajuns să cerem manualelor școlare să rezolve, ele, ceea ce științele la care se referă nu au putut rezolva. În domeniul meu de strictă specialitate, am fost interpelat de nenumărate ori, de pildă, cu privire la faptul că manualele nu disociază riguros între definiția ”nuvelei” și cea a ”povestirii”. A fost de regulă inutil să explic că nici lucrările de specialitate, tratate sau dicționare de teorie literară, nu au reușit să facă o distincție clară și netă și că se contrazic nu numai una cu alta, ci și, adesea, cu ele însele, sau că în alte culturi, ca cea anglo-saxonă, de pildă, o atare diferențiere de gen, considerată de noi ”ontologică”, nici nu există. Îmi dădeam seama că explicațiile mele păreau mai degrabă niște eschive: altul care nici măcar el nu știe cum e de fapt ”corect”! Numiți-mi, vă rog, o carte fără de prihană, fără nicio eroare sau fără nicio afirmație discutabilă, și mă înclin până la pământ în fața descoperirii dvs. De regulă, când avem nedumeriri, mergem la dicționare: ele sunt supremul etalon al informației corecte. Câte bizarerii sau de-a dreptul trăznăi găsim în ele știe orice om cultivat. Ce să mai spun despre ”mama învățăturii” în epoca actuală, cea pe care cu toții o detestăm și o folosim deopotrivă, Wikipedia, și toate site-urile enciclopedice care i-au urmat! Dacă în educație ar fi vorba doar despre a memora luptele lui Ștefan cel Mare și teorema lui Pitagora, atunci chiar nu am mai avea de ce să ne batem capul cu manuale: sunt informații pe care le găsim în n surse, cu 0 lei 0 bani – exagerez, mai e și curentul și hârtia de imprimantă și tonerul, dacă e cazul.
Revin: manualul nu e (doar) o sursă de informație, ci un instrument didactic, care îl ajută deopotrivă pe profesor în predare și pe elev în învățare. Cel puțin deocamdată, în România, este una dintre principalele verigi între aceste două aspecte fundamentale ale instruirii, ale formării.
Pentru limba și literatura română, de pildă, manualele conțin în primul rând texte literare recomandate pentru studiu. Rațiunea acestui fapt e foarte simplă: ca să poți studia un text, trebuie mai întâi să-l citești. Iar ca să-l poată citi TOȚI copiii din clasă, e nevoie de un suport educațional care să îndeplinească această funcție. Textele oferite spre lectură și studiu nu sunt însă ”informație”. Altminteri am ajunge la concluzii de tipul: Din poezia ”Și dacă…” a lui Mihai Eminescu extragem următoarele informații: 1. Se bat ramuri în geam; 2. Se cutremur(ă) plopii; 3. Poetul are în minte pe cineva și 4. Cineva se apropie încet. Manualul are și explicații – de pildă, că ”cineva” în cazul de față este iubita. Sau întrebări ce pot fi adresate elevilor, fie de către profesor, în clasă, fie de către manualul însuși, acasă – de pildă, cine e acel ”cineva” desemnat prin pers. a II-a sg. în textul menționat? Sau propuneri interpretative. Sau opinii / confruntări de opinii critice. Sau exerciții. Sau ilustrații. Sau teme pentru acasă. Sau propuneri de lecturi suplimentare. Și multe, multe altele. Un manual este de regulă construit pe o anume viziune didactică, își ordonează materialul după o anumită strategie educațională, se orientează prioritar către anumite necesități, interese și capacități de studiu etc. E jenant să te apuci să explici, în 2017, lucruri de acest fel, ca pentru copiii de școală primară. E și mai jenant să fii nevoit să faci lucrul acesta pentru dumirirea celor care decid soarta învățământului românesc.
Cred că e limpede pentru toată lumea, din această perspectivă, cam ce înseamnă un instrument ”bun”: cel care te ajută să-ți îndeplinești obiectivele. Puteți face o cheie de 16 turnată în platină și decorată cu Swarovski, tot nu veți reuși să deșurubați cu ea piulițe de 14 sau de 18.
În România de azi, avem de a face cu discrepanțe uriașe în privința nevoilor, intereselor și capacităților de studiu, de la școală la școală, de la clasă la clasă, de la elev la elev. Este una dintre cele mai grave probleme ale învățământului românesc actual: o mână de olimpici și de Colegii Naționale cu rezultate strălucite pe de o parte, un analfabetism funcțional endemic și un abandon școlar în creștere, pe de cealaltă parte. Cine își închipuie că un manual unic va antrena o omogenizare a sistemului se înșală amarnic. În România de azi, varietatea resurselor didactice nu numai că este de dorit. Este crucială. Pentru că în România de azi școala are nevoie de chei franceze de toate dimensiunile. Orice profesor care va fi fost nevoit să predea la o ”clasă de sacrificiu” – așa cum sunt, din păcate, enorm de multe în școala românească actuală – știe bine cât efort, câtă pricepere și câtă ingeniozitate îți trebuie ca să aduci colectivul de elevi de la nivelul ”catastrofal” la cel mediocru. Privați-i pe acești profesori, plătiți de mizerie, desconsiderați social, și de resursele de care au nevoie pentru misiunea lor atât de dificilă, dați salarii mărite profesorilor de la Colegiile Naționale și croiți manualele și auxiliarele pe calapodul acestora și vom avea o Românie armonioasă și echitabilă, în care toți absolvenții de gimnaziu sau de liceu vor promova evaluarea națională sau bacalaureatul cu 10!
Poate Ministerul de resort nu are încredere în capacitatea profesorilor de a alege manualul potrivit pentru sarcinile pe care le au de rezolvat. Îmi aduc și eu aminte de examenul de definitivat, susținut, cred, în 1984. Pe lângă foștii colegi de facultate apăruseră și o serie de chipuri necunoscute, masate, mai toate, în băncile din spatele amfiteatrului. Spre stupefacția mea și a celorlalți colegi, de îndată ce s-au dat subiectele și profesorul supraveghetor, galant, și-a deschis ziarul și a început să citească, unii și-au scos materialele dosite prin pupitre și au început să copieze cu sârg. Din ce? Din manualul unic pe care ei îl predau la clasă, din ce altceva?
Se poate ca neîncrederea Ministerului să fie într-o oarecare măsură îndreptățită – nu sunt în măsură să judec. Cred însă că este datoria elementară a aceluiași Minister să asigure condiții cât mai bune de formare inițială și continuă a cadrelor didactice – inclusiv pregătire în privința modalităților de alegere a manualului celui mai adecvat. După știința mea, din 2001 încoace, după terminarea proiectului finanțat de Banca Mondială care urmărea, între cele patru obiective, editarea manualelor așa-zis ”alternative” și structurarea pieții de carte școlară în România, nu s-a mai întâmplat nimic în acest domeniu particular, deloc lipsit însă de importanță. Cum nu s-a mai întâmplat nimic, de la Legea 1 din 2011 încoace, în privința pregătirii inițiale a cadrelor didactice – în implementarea masteratului didactic și a anului de practică profesională asistată, prevăzute în lege. Cum nu s-a întâmplat nimic semnificativ din 1990 încoace în privința formelor perimate de titularizare și de promovare – ”gradele didactice” – în învățământ. Cum formarea continuă, delegată Caselor Corpului Didactic… În atari condiții, să declari autorii și editurile de carte școlară drept inamic public numărul 1 al învățământului românesc sună ca în anecdota cu arsul canapelei.
Poate Ministerul de resort nu are încredere în corectitudinea cadrelor didactice în alegerile pe care le fac, dat fiind că există și interese financiare la mijloc. S-au făcut cu siguranță abuzuri în acest sens și au apărut situații dubioase din punct de vedere etic, dacă nu chiar penal. Nu sunt, iarăși, capabil să estimez amploarea fenomenului – Ministerul, în schimb, ar trebui să fie, cu informații concrete. Remarc doar în treacăt că, între ”cazurile” reprobabile din școlile noastre care umplu zilnic paginile ziarelor și ecranele televizoare, nu-mi amintesc să fi aflat măcar o singură dată despre vreun profesor sancționat pentru că ar fi luat șpagă ca să recomande cumpărarea vreunui manual sau auxiliar. Mai ardem o dată canapeaua.
Mai mult încă: procedura de acreditare a manualelor nu a fost niciodată analizată și, dacă e cazul, revizuită în principiile ei de funcționare. Tot ce a interesat statul, în ultimele două decenii, a fost faimosul algoritm preț – calitate, prin care s-a pus permanent presiune asupra editurilor să scoată manuale cât mai ieftine, în condiții evidente de dumping, prin care se pare că unor edituri ”agreate” li se creau facilități colaterale pentru a oferta chiar sub prețul de producție tipografică! Multe dintre editurile care dezvoltaseră și un profil educațional, chiar și instituții de renume, puternice, au fost constrânse să abandoneze cartea școlară.
Aș adăuga câteva cuvinte despre procedura de evaluare a ofertelor – construită în modul cel mai vădit pe prezumția de vinovăție, ca multe alte reglementări din patria noastră. De vreo două decenii atrag atenția, inutil, că aceasta nu trebuie secretizată ci, dimpotrivă, transparentizată. Ideea de a alege în mare taină un grup de evaluatori, de a-i zăvorî pentru câteva zile într-un hotel, cu telefoanele mobile confiscate, până își termină treaba – cred că situația nu s-a modificat între timp –, mi se pare o monstruozitate demnă mai degrabă de programele de protecție a martorilor. Rezultatul e previzibil: deresponsabilizarea totală a evaluatorilor. Acum mai mulți ani, în urma unui scandal iscat, ca de fiecare dată, la licitațiile pentru manuale, Ministerul a deniat să afișeze borderourile de evaluare. Am văzut atunci cu ochii mei cum același manual fusese apreciat la absolut toate criteriile cu punctajul minim de către un evaluator și cu punctajul maxim de către un altul – ambii anonimi, de bună seamă.
În aceeași ordine de idei: aflu, din presă, că faimosul ”compendiu” pus la dispoziția elevilor de clasa a V-a a fost publicat anonim. La început n-am vrut să cred, mi-am spus că trebuie să fie vorba de o nouă gogoriță din mass media. Cum să scoți o lucrare de asemenea importanță, care a salvat, de bine de rău, începutul anului școlar pentru mii de elevi, ”sub pecetea tainei”? Dar văd că ziarele chiar s-au ambalat să dezvăluie misterul autorilor care, în trei zile, au produs o atare soluție de avarie. Unul dintre ei chiar și-a declinat identitatea. Cinste lui. Cinste tuturor celor care au salvat copiii de la un început nefast de an școlar, care, de fapt, au ajutat ca gafele Ministerului să nu fie decontate de către cei care nu aveau nicio vină. Cu o singură rezervă, pentru mine impardonabilă: cum de au acceptat regimul anonimității? Din punctul meu de vedere, ei ar fi dintre cei dintâi care să declare, public, că e inacceptabil ca un Minister să scoată castanele din foc cu mâna altora, pentru rezolvarea unor situații pe care el însuși le-a generat.
Una dintre principalele îndatoriri ale învățământului este aceea de a-i învăța pe copii să-și asume responsabilitatea propriilor fapte, bune sau rele. Nu știu cum ”sistemul”, cadrele didactice în particular, își mai poate asuma o atare misiune, atâta vreme cât cei care îl conduc practică în mod consecvent exact contrariul.
Revin la chestiune: în ce mă privește, consider că evaluare a resurselor educaționale școlare – deopotrivă manuale și auxiliare – ar trebui făcută la vedere, și nu cu scopul vreunei ”acreditări” ci pentru evidențierea plusurilor și a minusurilor pe care le are fiecare și, mai ales, a utilității fiecăruia în diverse contexte didactice.
O astfel de evaluare ar trebui făcută anual, pentru întreaga producție de carte școlară disponibilă pe piață. S-au făcut câteva tentative în acest sens, pe la sfârșitul mileniului trecut. Iar cele mai în drept și în măsură pentru o atare evaluare ar trebui să fie asociațiile de profil ale profesorilor – de matematică, română, limbi străine, chimie, fizică ș.a.m.d.
Până în 1990, Societatea de Științe Filologice era, cu toate ingerințele politice inevitabile în acea perioadă, un nume de autoritate în învățământul filologic, deopotrivă preuniversitar cât și universitar. Azi abia mai auzim despre ea. Multe alte asociații de profil ”tradiționale” sunt în situații similare. Altele, formate ulterior – cum este ANPRO, Asociația profesorilor de română ”Ioana Em. Petrescu” de la Cluj – se zbat în permanență la limita supraviețuirii, reușind să fie salvate, uneori, culmea ironiei!, prin sprijinul editurilor de profil școlar, demonizate de către actualul Minister.
Ne fălim cu reforma lui Spiru Haret – ”cea mai avansată din Europa la vremea respectivă” etc. etc. – de parcă noi și nu stră-străbunicii noștri am fi făcut-o. Ar trebui, dimpotrivă, să ne fie jenă că ei au putut, iar noi nu. Oricum, doresc să reamintesc pe această cale că izbânda lui Spiru Haret s-a bazat în foarte mare măsură pe încurajarea asociațiilor profesorale de profil și pe permanenta colaborare cu acestea.
”Încurajare” și ”colaborare” sunt cuvinte care lipsesc din vocabularul decidenților noștri politici – atunci când nu sunt doar simple ”cuvinte”, de rostit pe la discursuri festive sau emisiuni tv. În fapt, pare să funcționeze neabătut regula gregară a lui ”cine nu e cu noi e împotriva noastră!”
În rezumat, unii cred că ne-ar prinde bine manuale unice pentru că editurile private flutură ispita pe dinaintea profesorilor, a directorilor și a inspectorilor și consideră – culmea naivității! – că preluarea prerogativelor editării de manuale de către stat, în regim de monopol, ar pune stavilă abuzurilor și traficului de influență. Alții cred că profesorii din România, slab pregătiți și corupți, nu sunt capabili de alegeri adecvate și corecte în privința manualelor. Alții, dimpotrivă, încearcă să ne convingă că avem de a face cu o falsă problemă, întrucât profesorii au deplina libertate să-și construiască singuri resursele educaționale de care au nevoie și, la urma urmei, un profesor bun nici nu are nevoie de manual, nici ”alternativ” și nici ”unic”. Ciudat argument! Mai ales că premisa lui pare să fie de necontestat. Da, într-adevăr, profesorul și nu manualul e elementul cheie al instruirii. Concluzia raționamentului e în schimb e de tot hazul: păi să se descurce atunci, ce treabă avem noi?
În privința așa-numitelor ”auxiliare”, aberația e încă și mai mare. ”Auxiliar” este, de fapt, orice resursă educațională utilizată de către profesori și / sau elevi în actul educațional. Ce înseamnă autorizarea acestor resurse complementare este pentru mine total de neînțeles. Dacă eu doresc să le prezint la clasă o poezie care nu figurează în manul și nici în vreun auxiliar ”autorizat”, ci într-o ediție de autor sau într-o antologie oarecare, rezultă că trebuie să mă consider bun de pușcărie. Dacă proiectez pe ecran la clasă un material de pe net, așijderea. Dacă dau temă pentru acasă vreun exercițiu dintr-o culegere de acum cinci sau zece ani, care nu mai există pe piață, sunt iarăși culpabil, chiar dacă mă asigur ca textul exercițiului să parvină fiecărui elev fără niciun efort financiar.
Iată, am atins și nervul chestiunii: banii. Sunt mulți părinți și elevi care se plâng, pe bună dreptate, că școala le solicită numeroase cheltuieli – fondul clasei, al școlii, coparticiparea la cheltuieli curente sau de investiții, procurarea de materiale școlare, în care se încadrează și așa-numitele ”auxiliare” etc. Absolut corect. Școlile sunt, știe toată lumea, subfinanțate, fiind astfel nevoite să apeleze la bunăvoința părinților. Dacă decidenții politici ar pune la dispoziția școlilor un fond pentru achiziționarea de resurse educaționale complementare, sau dacă și-ar propune măcar să reglementeze într-un mod realist, transparent și echitabil, relația economică stat – școală – părinți, nu am mai purta astăzi asemenea discuții asupra unor inițiative funambulești, demarate, chipurile, din nobila aspirație pentru ”calitate”. Trăiască cei 6% din PIB, prorogați – ce termen nobil! – an de an de nici nu mai știu când!
Pentru cei care (încă) mai cred în poveștile cu țapi ispășitori și aplaudă soluții la care oamenii politici din nicio țară civilizată nu s-ar obosi nici măcar să se gândească, dară-mi-te să vrea cu tot dinadinsul să le și implementeze, închei cu adevărul elementar că nicăieri și nicicând împuținarea resurselor, de orice fel, în orice domeniu de activitate, nu a adus cu sine nici dezvoltare, nici prosperitate. Din contră.
Dar, precum zice o vorbă celebră, pe care îmi permit să o parafrazez: fiecare popor are învățământul pe care și-l merită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu