Angelism, fatalism și terorism

După atentatele teroriste din ultima vreme, se aude din ce în ce mai des, explicabil dar de neînțeles, un hotărât apel la luciditate. În diferitele lui variante, prin acest apel pripit ni se cere să nu ne pripim, să nu facem confuzii, să nu facem ceva, ca nu cumva să facem vreo confuzie, să nu facem nimic, căci nu e nimic de făcut, o formă a lucidității mioritice, și, în fine, să nu ne temem, din cel puțin două motive, unul, pentru că am mai avut de a face cu terorismul, în alte forme domestic-europene și alt doilea, pentru că strict statistic riscul de a muri în urma unei acțiuni teroriste este infim, față de riscul de a muri din alte motive.
Confuzii și confuzii
Prima reacție prin care ți se cere imediat după un atentat să nu faci confuzii e cel puțin nepotrivită și induce ea însăși confuzii. Nu-ți cere nimeni să ai public compasiune pentru victime. Este la fel de adevărat că victimele au fost vizate indistinct. Dar dacă te uiți bine la ce s-a întâmplat, victimele nu sunt cele pe care ni se cere să nu le confundăm. Nu am asistat la un atac rasist asupra celor pe care ni se cere să nu le confundăm. Sensul celor întâmplate nu e acesta.
Cine trăiește în lumea asta și cu picioarele pe pământ poate să vadă că nu trăim într-o epocă de opresiune în care victimele ar fi cele pe care ni se cere să nu le confundăm. Din fericire, în lumea civilizată nu există lagăre, nu există segregare rasială, nu există politici rasiale. Democrația e, atât cât se poate, bine mersi, tot așa, statul de drept și drepturile omului.
Această reacție are marele dezavantaj de a induce o confuzie, de a face o legătură pe care nu toată lumea o face, de a apropia pe de-a-ndoaselea chestiuni pe care nu toată lumea le pune împreună. Negația logică poate avea uneori o valoare contextuală, nu neapărat una pur logică și abstractă. Adică, dacă o să spui unui înalt demnitar, unui președinte de țară, de pildă, cu toată buna credință: „Domnule președinte nu sunteți un incompetent !” „Domnule președinte nu sunteți un nimeni!” „Domnule președinte nu sunteți stupid!”, apropierea, deși logic e invalidă, e deja făcută. În mod ciudat, acestă serie de negații capătă valoarea unor afirmații. Când ni se cere să nu facem confuzii, într-un context atât de sensibil, transferul de la teroriști la cei pe care ni se cere să nu-i confundăm e ca și făcut.
Resemnare și alte confuzii
Ni se cere lucid să ne resemnăm. În acest caz, prin acest așa-zis argument, ni se spune că actele teroriste au devenit la ordinea zilei, sunt ceva cotidian. Deci, dacă sunt ceva cotidian, să le trăim ca pe ceva cotidian, ca pe ceva normal. Ideea aceasta a resemnării este de neînțeles. În sine, e circulară: dacă există terorism, atunci există terorism și, dacă există, nu e nimic de făcut. Deci, să ne resemnăm, să luăm lucrurile ca tare.
Doar că terorismul nu e o catastrofă galactică, una care, astăzi, ar fi, foarte probabil, imposibil de combătut. Nu. Terorismul este un rău social cam tot așa cum sunt furtul, crimele, accidentele de mașină, bolile de tot felul. Pentru toate acestea, societatea s-a înarmat, a luat măsuri. Există poliție, justiție, cod rutier, legi, spitale și medici. Dacă este așa, nu văd de ce societatea nu ar căuta măsurile adaptate contra terorismului.
Atenție însă, ne îndeamnă cei care fac apel la luciditate, nu se pot lua măsuri, căci asta ar însemna să faci confuzii, caz în care măsurile, prost înțelese, ar însemna reprimarea nu doar a teroriștilor, ci și a celor pe care ni se cere să nu-i confundăm. Ba chiar, s-ar isca, ți se spune, un conflict între creștini și musulmani. În acest caz, se asumă că, dacă cei care iau măsuri sunt sau au fost de origini creștine, atunci automat orice măsură legitimă împotriva islamiștilor ar fi una de proporțiile unui război religios, aici amestecându-se supoziții și confuzii. Se confundă combaterea unui rău social cu un război religios și combaterea teroriștilor islamiști cu a musulmanilor. A combate islamiștii nu înseamnă a distruge musulmanii.
Este evident că terorismul nu se combate distrugând o populație. Cei care totuși declară asta nu au înțeles nimic și sunt din fericire marginali. Împotriva celorlalte forme de terorism, ETA, IRA, care sunt aduse în discuție, pentru a arăta că nici Europa nu e perfectă, s-au luat măsuri iar prin acestea nu s-a intenționat decimarea bascilor sau a irlandezilor. Analogia între ETA și IRA și terorismul islamist e inconsistentă logic. Cele două forme de terorism seamănă, dar din aceste asemănări nu poți trage aceleași concluzii.
Mai mult, a lua măsuri ar fi echivalent cu a face jocul teroriștilor, adică a te răzbuna și a crea panică. Calmul pare să fie confundat cu inacțiunea. Însă, a lua măsuri nu înseamnă a te răzbuna, ci a te apăra. Iar a te apăra e cât se poate de normal. Dacă te arde soarele, te pui la umbră, dacă te atacă un câine, fugi, dacă te atacă hoții, strigi după ajutor, suni la poliție. Luarea de măsuri nu înseamnă agitațiune, panică. E ca și cum ai spune că existența poliției, din punct de vedere social ar fi un semn de agitație, de panică. Oamenii panicați de hoți inventează corpul de poliție iar asta ar fi semn de panică și ceva rău, căci mai bine să nu fie panică.
Resemnarea prin statistică și stricta contabilitate a morții
Aflăm că nu trebuie să ne temem prea tare de terorism, asta pentru că statistic persoanele care mor ucise în urma unor acte teroriste sunt mult mai puțin numeroase decât persoanele care mor din diverse alte motive, accident de mașină, de avion, boli de tot felul, accidente domestice etc. Acest așa-zis argument, strict vorbind, o analogie, e falacios din mai multe motive.
Scopul principial al unui act terorist nu este omorârea propriu-zisă. Într-un act terorist, moartea este în principal un mijloc, unul prin care trebuie instalată teroarea, unul prin care se pot obține alte obiective. Scopul prim este terorizarea, unei națiuni, unei comunități și nu moartea.
În cazul altor feluri de a muri, altfel decât în urma unui act terorist, societatea caută să le preîntâmpine. Centură de siguranță, reguli de circulație, examen de permis de conducere, selecție specială pentru cei care devin piloți de avion, prevenție medicală, servicii de urgență, prevenții de tot felul etc. În plus, accidentele, de mașină, de pildă, deși se pot solda cu morți, nu sunt un mijloc folosit de o grupare, ceva plănuit, programat. Accidentele, după cum o spune și numele, sunt… accidentale. Nu se poate compara, deci, felul de muri de boală, în urma unui accident sau de moarte naturală, cu a muri în urma unui explozii de origine teroristă. Sigur, poți să găsești o alinare în această comparație, dar ea nu poate fi servită drept argument pentru inacțiune.
Măsurile adaptate și unitatea europeană în practică, nu în sloganuri
Să nu mai pornim războaie, ni se spune, să lăsăm armata în pace. Foarte bine. Însă, doar cei care nu au înțeles fac apel la armată. Armata, așa cum o știm, așa cum e concepută nu e o măsură potrivită. Ce a făcut armata pe străzile din Belgia sau pe cele din Franța ? Ce putea să facă armata ? Se poate combate terorismul intern cu armata ? În cine tragi ? Cu ce ?
Neluând în considerare politica, mijlocul de luptă cel mai adaptat pentru a combate terorismul este prevenția cu ajutorul serviciilor secrete, desigur specializate și competente. Ca să poți preveni, trebuie să afli dinainte ce anume și cine anume pune la cale, iar asta nu se poate face decât cu ajutorul agenților secreți. Agenții trebuie să fie secreți, pentru evidentul motiv că actele teroriste nu se pregătesc la vedere. Aceste servicii există. Nu trebuie inventate și nu trebuie să li se dea mai multă putere în detrimentul libertății noastre. Ele trebuie doar specializate și adaptate.
Uniunea Europeană are nevoie de un serviciu de informații unic, european, pe modelul intern al serviciilor naționale. Așa cum este SRI, unul intern, INFOPOL, şi altul, așa cum este SIE, extern, EXOPOL, căci, așa cum se vede, terorismul, deși de producție internă, e stimulat și din exteriorul Uniunii. Serviciile, failibile, sunt criticabile, dar nu pentru că fac prea mult, nu pentru că ne limitează libertățile, ci pentru că fac prea puțin, pentru că sunt inadaptate și pentru că la nivel european astfel de servicii sunt inexistente.
Din pricina vanităților naționale, pentru că statele europene nu vor să renunțe la o suveranitate prost înțeleasă, teroriștii vor avea întotdeauna un avantaj. Statele membre nu au dotat Uniunea Europeană cu instrumente specifice pe măsura acordurilor semnate. În cazul liberei circulații, care e unul dintre principiile europene fundamentale, nici măcar semne rutiere comune nu există, nici chiar plata amenzilor de la o țară la alta nu se aplică. Nu există nici măcar o forță de poliție comună și nici vameși europeni la frontierele externe. Desigur, există câte ceva, dar mai mult formă şi nefuncțional. Pentru chestiunile de afaceri interne colaborarea dintre cele 28, douăzeci și opt, de poliții naționale, reuniunea celor 28, douăzeci și opt, de miniștri de interne, toate acestea sunt, după câte se vede, ceva prea complicat, prea greoi și prea puțin, insuficient.
Peste toate, trebuie cât mai multă Europă. E foarte probabil că țările europene, în loc să se ocupe cu binele lor comun, încă își mai pierd timpul și resursele spionându-se unele pe altele, ca în filmele din deceniile trecute. Pentru cât mai multă Europă şi cât mai funcțională, trebuie politicieni care să aibă capacitatea de a gândi această Europă, însă aceasta e o altă poveste.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro