Religia – orice religie – cheamă la sine tradiţia (vie sau înţepenită) a cărei menire este aceea de a recupera şi de a administra resursele de “bine existenţial” şi de “adevăr” din lume. Tradiția respectivă se articulează, de fapt, pe invocarea semnificației transcendente a acestor manevre de recuperare și de administrare a resurselor “bune”, raportându-le permanent la un principiu superior și exterior lumii. În termenii religiei, deci, semnificația morții se află întotdeauna dincolo de evenimentul morții.
Religia tinde, însă, astăzi, să se articuleze pe niște finalități imediate. În sensul că nici pentru slujitorii tradiției și nici pentru adepții săi nu este evident că lumea ar fi cu adevărat gândită în funcție de un principiu transcendent. De pildă, un preot de țară îmi spunea acum câțiva ani că duminica la predică nu mai vorbește despre iad fiindcă “chestiunea” nu mai interesează. Rezolvarea prospectivă a morții nu se mai află de multă vreme pe agendele practice ale religiilor din motive mai degrabă pragmatice: Viața de Apoi nu mai vinde la fel de bine.
Rupte de sursa transcendenței, religiile se transformă ușor în ideologii, în valori culturale, în sloganuri și în multe, multe altele. O religie se poate transforma, practic, în orice. Și reciproca e, firește, valabilă. Funcțional vorbind, orice poate deveni religie.
Pe mine, însă, mă interesează astăzi ce se întâmplă atunci când o religie devine ideologie. Când și cum anume se întâmplă asta, nu e clar.
Ceea ce știm sigur este că o “religie-ideologie” propune o viziune inevitabil simplificată asupra lumii fie și numai pentru că încetează să mai cultive vreo formă de “dincolo”. E de la sine înțeles că nu mai reușește să-și impună credibil principiul transcendent care o susține. În plus, se știe, ideologia “forțează” realitatea și conexiunile realității pentru ca aceasta să-i servească mai fidel obiectivele. Nu insist pe atributele ideologiei. Sunt alții care se pricep la asta mult mai bine decât mine.
Eu revin la moarte. Din perspectiva unei religii ideologizante, tot ceea ce ar putea interesa în legătură cu moartea se află deja “dincoace” de ea.
De aceea se poate vorbi astăzi de o criză de monopol asupra problemei morții. Criza aceasta vine probabil și pe fondul unei concurenţe, să-i spunem, “defectuoase” a tradiţiilor care au (sau au avut) în grijă problema finitudinii. Celor mai multe le vine greu să asigure un spaţiu coerent și abordare a problemelor umane fundamentale. Toate sunt preocupate să se legitimeze cultural, istoric, dogmatic etc. în fața celorlalte, nemaiavând resurse și motivație reală să mai adreseze probleme vitale. Concurența dintre ele generează atunci și mai multă ambiguitate: litera prinde putere, duhul se rarefiază. Concurența nu garantează însă și o logică concurenţială spirituală. Or lipsa acesteia din urmă generează, mai devreme sau mai târziu, discriminare şi violenţă printre adepţii tradiţiilor rivale şi face ca întreaga problemă legată de “soluţiile” de moarte bună să pălească în faţa mult mai gravei probleme sociale născute din ciocnirea acestora pe unul şi acelaşi teritoriu. Din nefericire, tradițiile religioase, din ce în ce mai fidele literei, nu vor reuşi să-şi apere adepţii de ravagiile acestei confuzii atâta vreme cât acestora nu li se mai poate cere în mod rezonabil mai mult decât să adere la nişte convenţii spirituale, dogmatice etc. Modelele de conduită existenţială nu mai au, deci, stabilitate intrinsecă. Ele sunt îngăduite ca sumă de reprezentări, idei şi gesturi acceptabile din punct de vedere social, de dorit din punct de vedere moral etc.
Asemenea modele de conduită existențială nu se mai nasc și nici nu se mai perpetuează pentru a “provoca” epoca în calitate de “purtătoare de adevăr”. Această cădere a lor din graţia adevărului le condamnă la neesenţial şi la arbitrariu. Căci dacă esenţialul uneşte, arbitrariul şi convenţia, în mod paradoxal, dezbină. Adresarea problemei morţii face parte din „implicitul” şi din „esenţialul” la care nu mai avem, din păcate, acces.
Pe scurt, nimeni nu mai pare îndreptățit să ne spună ce-i de făcut cu moartea. Dar mulți – de la Olivia Steer la Justin Trudeau – par să știe ce-ar trebui să facem ca să nu murim.
Grijile metafizice se resorb, astfel, în frecușul zilnic. De pildă: ce să faci ca să diminuezi riscul morții? Unii fac controale medicale din șase în șase luni. Alții sunt vegani. Alții dau acatiste.
Pe aceeași logică, grijile sociale sunt sprijinite și propulsate de măsuri politice: ce să faci ca să nu întărâți un musulman furios, potențial-radical? Să nu-i interceptezi convorbirile, să nu-i citești mail-urile, să nu-l provoci pe stradă cerându-i să se legitimeze.
Dar, mai presus de toate, ți se spune, dacă vrei să nu mori, ține-te departe de religii. Nu te angaja religios! Iată o afirmație demnă de Trudeau, veți spune.
Astăzi se poate vorbi în Occident de o “religie” a dez-angajării. Ideologică, desigur. Și militantă. Conștiința publică spuzește de această religie. Pare să fie singura în care suntem îndemnați să ne angajăm fără rest. Promitem, deci, cu sfințenie să rămânem dez-angajați religios.
Practic, legătura (de milenii) dintre religie și moarte se modifică radical. Mutația este spectaculoasă: religia nu mai salvează de la moarte, religia, ni se spune, aduce moarte. Angajamentul religios este un angajament suspect. Nimic nu-l poate justifica.
La nivelul acesta, nu există diferențe între creștinul care merge duminica la liturghie și puberul musulman cu bomba în geantă. Angajamentul religios este prin definiție un angajament puternic, indiferent de principiile sau Principiul după care se conduce. Indiferent de natura și de proveniența sa, fie că vorbim de un angajament faţă de nişte lucruri invizibile sau de un angajament față de o configurație mundană preferențială, acest angajament rămâne unul care trezește bănuieli.
Omul religios ar putea fi un pericol – pentru el însuși și pentru ceilalți. În cel mai bun caz, omul religios suferă de un ridicol complex de superioritate care trebuie descurajat din faşă mai înainte de a produce vreo tragedie printre masele labile de oameni ale căror valori, scopuri şi preocupări par a fi marcate de (o funestă!) inconsistenţă.
Un om religios este un om pătimaș. Un om care ar putea omorî și care s-ar putea lăsa omorât, un om care, în general, e gata să riposteze în numele credinței lui. De la un om religios te poți aștepta la orice. De exemplu, să-și bată copiii. Este imperios necesar ca într-un spațiu civilizat și judicios secularizat, implicarea religioasă a familiei să fie considerată un factor de risc. Credincioșilor să li se ia copiii, spune, deci, Barnevernet. Cât mai repede, până nu apucă să îi îndoctrineze!
Cavalerii europeni ai multiculturalismului recunosc spășiți că se trag din creștini. Își recunosc derapajul. Îl regretă. Se denunță singuri. Promit să nu mai facă. “Nici noi”, spun ei, “dar nici voi…”
Cum se spune adesea, scopul toleranței nu este adevărul, ci pacea. Pentru instauarea păcii nu ți se cere să crezi în ceva. Pacifistul nu este omul care își iubește aproapele, ci omul care evită cu orice preț războiul. De fapt, pacea se instalează cel mai adesea pe niște premise ne-conturate moral, pe o logică pragmatică sau pe niște mecanisme de apărare nevrotice. Spaima de conflict te face să-ți vinzi mama, tata, copilul, valorile, orice ai la îndemână, doar ca să scapi de păruială. Tocmai de aceea toată lumea răsuflă ușurată când aude că teroriștii sunt atei. Cu necredincioșii parcă mai poți negocia. Parcă mai seamănă a oameni civilizați. Parcă mai au un dram de rațiune. Cu un om religios e greu să cazi de acord. E bătut în cap.
Deocamdată absolut toată lumea – de stânga, de dreapta, relativistă sau conservatoare, militantă sau abulică – e moralmente dezgustată de terorism. Că la baza acestui dezgust ar putea sta o tensiune sufletească comună, puțini sunt gata să accepte. Despre faptul că în sufletul omului care își vede toți trei prietenii desfigurați zăcând pe caldarâm ia naștere un soi de simțire apocaliptică, nu vorbește nimeni.
Când bombele cad prin Europa una după alta, simțirea religioasă revine în suflete mai viguroasă ca niciodată, chiar ne-numită, chiar ne-asumată. Cu cât înțelegem mai puțin din ceea ce ni se întâmplă, cu atât vom simți mai monstruos, cu atât vom fi mai scuturați de fiori sacri.
Când se moare în cluburi, când se moare în aeroporturi, când se moare la metrou și în plină stradă, se conturează, inevitabil, niște Mari Vinovați. Aceștia vor face obiectul furiei iraționale și ai simțirii apocaliptice, nu ai dezbaterii raționale. Vinovații din Colectiv au fost urâți de oameni cu mult înainte ca raportul Guvernului să fi fost redactat. Teroriștii din Paris și Bruxelles au fost urâți de oameni pentru fundamentalismul lor cu mult înainte de punerea în circulație a acelui studiu care arată – de altfel stângaci – că teroristul notoriu este, de fapt, ateu. Procesele sufletești care îi determină pe oameni să atribuie un anumit profil “Vinovatului” nu intră în logica dezbaterii și cu atât mai puțin în vreo logică ideologică de felul corectitudinii politice.
Într-o lume complet lipstită de repere politice și spirituale credibile, încrederea în valori, în coduri etice, în instituții și în lideri se acordă sau se retrage pe premise confuze, conjunctural-rudimentare și esențialmente iraționale. Nu e de mirare că mulți occidentali, cosmopoliți din dorința de a fi “pe val” și nu neapărat din vocație, sunt înspăimântați de orice angajament religios, în primul rând de al lor personal.
De fapt, mulți se străduiesc să-și moduleze asumarea și să reziste supra-implicării.
Problema e că un astfel de om își va găsi ușor călăii. Fiecare relativist va muri – la propriu sau la figurat – de o mână asumat ucigașă.
În sensul ăsta, prostia lui Justin Trudeau are ceva paradoxal diabolic: if you kill your enemies, they win. Dacă îți omori dușmanul, dușmanul câștigă. Dușmanul te smulge din inconsistență, te transformă în ucigaș. Tocmai ți-a demonstrat că, până să-l ucizi pe el, erai un impostor.
Ne aflăm în fața unui paradox amețitor, terifiant: credem cu tot mai multă tărie în conștiința și în principiile noastre seculare, dar suntem din ce în ce mai asaltați – din interior și din exterior – de trăiri religioase totale; inclusiv credința într-o utopie seculară poate intra în această categorie.
Atunci când promovezi inconsistența valorilor, angajamentele totale se impun din ce în ce mai vehement încercând să iasă din logica anulantă a relativismului. Din ce ești mai convins de pertinența practicilor seculare, din ce te vei trezi mai surprins de paleta uriașă de derapaje ideologice, deopotrivă seculare și spirituale. Tu însuți vei deveni o victimă a valorilor și practicilor religioase cărora le negi autoritatea sau le subestimezi forța tratându-le, plin de deferență, ca opțiuni “moi”, perfect relative.
În neo-modernitate, mișcarea religioasă (de supra-angajare) sfârșește, deci, prin a se întoarce împotriva ei înseși. Cineva sau ceva îi va demonstra nocivitatea. Fie cu cifre, fie cu morți.
Că adevărata miză nu e frustrarea ci petrolul, că nu e Allah ci e disprețul, că e alta sau că sunt toate la un loc, e mai puțin important. Important este că, în cele din urmă, victima și călăul se vor regăsi pe același palier.
Realitatea este că adevărul morții este inflexibil. Această inflexibilitate a morții ne atinge în ceea ce avem noi mai profund și mai intim.
Din punctul acesta de vedere, se poate spune că opusul păcii nu este războiul, ci ura. Aflat față în față cu moartea, te cotropește groaza, te simți scuturat de fiorul sacru, de impulsuri atavice și de presimțiri apocaliptice – toate ilicite, toate tulburătoare, toate inacceptabile. Se impune o modulare. Nu dai curs simțirii extreme. Occidentalul, aflat sub dictatura corectitudinii politice, își trăiește anxios, vexat, resentimentar și reținut încarcerarea în propria-i relativitate, așa că zâmbește (sau plânge), jenat și nevrotic, ori de câte ori se simte îndemnat să lovească.
Să ia măsuri practice – fățiș potrivnice musulmanului – nu poate. Firește că orice măsură radicală îi repugnă moralmente. Tipul uman occidental nu e făcut pentru asta. Nici conștiința sa istorică nu-l recomandă pentru așa ceva. Va pendula, deci, disperat și disperant între islamofilie și islamofobie, se va refugia în resentiment, în ipocrizie sau în abulie. Va face absolut orice ca să nu-și confrunte procesele sufletești născute din revolta de a se fi transformat într-o ființă ospitalieră până la auto-anulare.
Musulmanul dezrădăcinat, pe de altă parte, trăiește dureros frustrarea de a fi mâna ieftină de lucru și vinovatul de serviciu. Reflexe ofensive de marginal, idei de grandoare, idealuri confuz- sau răspicat-religioase, frustrarea de a fi mereu Celălalt și niciodată mainstream se sincronizează uneori într-un îngrozitor dispozitiv sufletesc care începe să ticăie. Musulmanul dezrădăcinat este el însuși o bombă cu ceas.
Dialogul dintre noi și ei devine un schimb de resentimente.
Din schimbul acesta se nasc nu numai procese sufletești dintre cele mai înspăimântătoare și mai nocive pentru ființa umană (sentimentul copleșitor al imperfecțiunii sau al eșecului total în fața Celuilalt, sentimentul atotputerniciei, dorința de a distruge sau dorința de auto-anihilare), ci și multă confuzie: se mută accente, se schimbă mize, se amestecă decizii politice salutare cu tânguiri corecte politic, se supraestimează ori se subestimează riscurile, până când, într-un final, terorismul își pierde substanța, devenind orice altceva – de exemplu o mare problemă socială -, mai puțin ceea ce este în mod evident. Și anume moarte. Moarte de om. Între conferințe, răzbunări, râuri de lacrimi și media isterizate, esența se pierde. Se fură atât “dincolo”-ul cât și “dincoace”-le morții.
Ceea ne-ar putea scoate din ipocrize, din frică, din letargie, prostie, cinism sau ură oarbă este asumarea până la capăt a lucrurilor în care credem. Doar printr-o conduită socială, politică și intim-existențială explicit asumată mai putem ieși din impotență și revendica demn pacea, viața, istoria, memoria și moartea, împreună cu ceea ce se află dincolo și dincoace de ele.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu