„Cumințenia Pământului” pe înțelesul maiorului Ioan Pătrulescu

Personaje:

Constantin Noica – autorul textului Eseu despre „Cumințenia Pământului” (1975) – 66 de ani.

Octavian Chețan – alias „Cristian“, autor al Notei informative din 19 februarie 1976, conținând, pentru uzul ofițerului de Securitate Ioan Pătrulescu, interpretarea… interpretării date de Noica sculpturii lui Brâncuși – 46 de ani.

Ioan Pătrulescu – maior în MAI la Direcția I a Consiliului Securității Statului, „ofițer de caz” în Dosarul de urmărire informativă NICA DAN („numele conspirativ” al lui Constantin Noica) – 41 de ani.

S-a vorbit mult în ultima vreme despre posibilitatea achiziționării de către statul român a sculpturii lui Brâncuși „Cumințenia Pământului”. Dacă tranzacția între proprietarii actuali și guvern se va încheia cu bine, meritul va fi în mare măsură al ministrului Culturii, domnul Vlad Alexandrescu. A fost nevoie de inițiativa unui tânăr ministru, pentru ca apele stătute ale unui minister obosit să-nceapă să se miște.
Dar, dacă tot vorbim atât despre achiziționarea în beneficiul tuturor a faimoasei opere, n-ar fi acesta un bun prilej pentru a spune câte ceva și despre sensul sculpturii înseși? Ce-ar fi, mi-am zis, să dezgropăm din arhivele noastre culturale eseul despre „Cumințenia Pământului” pe care Noica l-a publicat în numărul 12 din 1975 al revistei „Steaua” din Cluj? Și ce-ar fi ca, pentru a înțelege mai bine și lumea în care am trăit atunci, să publicăm la pachet cu el și „hermeneutica” pe care, pentru uzul Securității, un intelectual-informator din epocă o făcea textului despre Brâncuși?
Câteva vorbe despre informatorul Octavian Chețan alias „Cristian”. Este eroul cărții pe care am publicat-o în 2013 cu titlul Dragul meu turnător. Securitatea mi-a făcut cinstea să împart destinul de „urmărit” cu cel al lui Noica: am avut amândoi, el ca „guru”, eu ca „discipol”, începând din 1971, același „ofițer de caz”, pe maiorul Ioan Pătrulescu. (În 1976 fusese avansat la gradul de locotenent colonel pentru buna gestionare a celor două dosare.) Și același informator („sursă”), pe Octavian Chețan, care-mi era coleg la Institutul de Filozofie și redactor-șef  la revista Institutului, la care Noica dădea când și când câte un studiu spre publicare. I-am descoperit pe amândoi în 2006, când am avut ocazia să-mi studiez dosarul de urmărire la CNSAS.
Dacă scot acum la lumină textul lui Noica împreună cu cel al lui Chețan, o fac cu gândul că cititorul de azi va putea să contemple un spectacol fără pereche: căci unde și când s-a mai scindat mintea omului într-o asemenea măsură? De o parte, splendoarea unei minți geniale la lucru, rafinamentul ei. De cealaltă, o incomensurabilă cantitate de vulgaritate, turpitudine și prostie puse în slujba poliției spiritului. Trăiam așa, îmbrățișați din umbră, fără să știm, cu turnătorii noștri. Eram doi-într-unul, exact așa cum veți vedea că interpretează Noica sculptura „Cumințeniei”: unul, făcut din plămada culturii, mergea, în lumină, către mintea cititorului. Celălalt, confecționat în umbră de informatorul-interpret, lua drumul către un birou al Securității și poposea într-un dosar. Care devenea sau nu activ, după cum îi tuna în fiece clipă „secretarului general”. Ciudat este că nici astăzi nu încetez să mă minunez că a existat cu-adevărat o asemenea lume. Erau oameni, ca și noi, cei ce se-ndeletniceau cu-asemenea lucruri?
M-am gândit că cititorul merită să aibă sub ochi aceste două texte prilejuite de „Cumințenia Pământului”: pe unul pentru splendoarea lui, pe celălalt pentru abjecția lui.

***

Constantin Noica

Eseu despre „Cuminţenia Pămîntului”

Către anul 2000, scria Paul Morand prin anii douăzeci, „operele lui Brâncuşi vor împodobi pieţele lumii întregi“. S-ar putea să nu se întîmple chiar aşa cum imagina scriitorul francez, dar ar fi extrem de recomandabil ca una cel puţin dintre operele sculptorului să figureze în toate pieţele lumii: „Cuminţenia pămîntului“.

Într-adevăr, nu se stie dacă la un moment dat nu va veni în inspecţie pe pămînt vreun intendent cosmic, însărcinat cu supravegherea părţii acesteia mai secundare a galaxiei noastre, care să ne întrebe: ,,Sînteţi cuminţi? Este cuminte Pămîntul? Sau să trimitem din cosmos o cometă ca să măture viaţa de pe el?”

Ne putem închipui că în clipa aceea unii oameni politici de pe Terra se vor grăbi să se ascundă, cîţiva mari fizicieni vor lăsa capul în jos şi, în lipsa cuiva care să spună deschis dacă pămîntul este cuminte ori nu, s-ar putea ivi un copil, ca în basmul lui Andersen, care să fi silabisit pe soclul statuii titlul ei şi care să răspundă arătînd-o: „Dar sîntem cuminţi. Iată Cuminţenia Pămîntului“. Atunci intendentul cosmic s-ar uita la ea – şi ar fi sorţi ca pămîntenii să scape cu viaţă, în măsura în care acela ar înţelege, cît de cît, ce vrea să exprime sculptura.

Şi totuşi ceva enigmatic stăruie în ea, chiar pentru pămîntenii care au contemplat-o. Un poet român, nu mai neînsemnat decît Arghezi, a îndrăznit s-o compare cu Sfinxul, declarînd că „nu e întrecută decît în proporţii şi durată de portretul fratelui mai bătrîn, Sfinxul.“ Dar un medic, tot român, a decretat că este vorba de „o idioată mongoloidă“ – în ironie denumită de către sculptor „Cuminţenia pămîntului“ –, afirmaţie pe care omul de ştiinţă a încercat onest să o dovedească, fotografiind o debilă senilă din regiuna de obîrşie a sculptorului, în exact poziţia femeii din statuie. Între aceste două caracterizări se înscrie orice interpretare a „Cuminţeniei Pămintului”, probabil şi cea a eventualului străin din cosmos.

Să pornim atunci de la idioata mongoloidă. Eminentul medic care a pus un diagnostic atît de precis pare a nu fi observat un lucru: că femeia reprezentată în statuie este idioată doar pe jumătate, respectiv în jumătatea stîngă. În partea dreaptă, ea reprezintă cîteva sigure indicii de redresare din idioţie, chiar de rafinare. Există într-adevăr în statuie o subtilă disimetrie, pe care nu numai spectatorul ei obişnuit nu o înregistrează, dar nici unii dintre criticii de artă n-o relevă. Cum să reproşezi unui antropolog şi medic că n-a surprins-o?

Totuşi, iată, printre elementele ce creează disimetria, două sau trei sînt izbitoare şi ar putea fi înregistrate chiar într-o reproducere fotografică. În primul rînd, capul femeii are, normal, în partea stîngă o ureche; în partea dreaptă nu are. Aşa i-a plăcut lui Brâncuşi să sculpteze femeia, fără urechea dreaptă. Pe urmă, în partea stîngă se vede bine cum părul, această superioară expresie a animalităţii, este viguros implantat, linia de la care începe să crească fiind clar trasată. În partea dreaptă, în schimb, totul e „lisse“: obrazul se prelungeşte în sus, peste locul gol al urechii, şi trecerea lui în păr se face pe nesimţite, fără nici o linie de demarcaţie, ca şi cum părul s-ar fi afinat şi el. În sfîrşit, ca un al treilea indiciu de disimetrie – aparent în orice reproducere frontală a statuii –, sînul drept nu mai e lăsat să cadă, cu animalitatea lui laxă, ci este reţinut cu mîna stîngă, de parcă aci, în partea dreaptă, maternitatea femelei ar sta să se curme.

Iar acum vin elementele care nu se pot vedea limpede în reproducere, dar care, deşi abia sugerate, sînt precise şi ele. Uşoara înclinare spre dreapta a capului încă s-ar putea surprinde şi în fotografie, dar faptul că guşa e puţin mai marcată în stînga (cumpănind oarecum aplecarea capului spre dreapta) ar putea fi socotit de către privitor o simplă umbră a fotografiei. Şi totuşi aşa este: mica idioată are efectiv semnul clinic al idioţiei, cum vrea medicul, cel de a fi guşată. Numai că e guşată doar în jumătatea stîngă. Pe de altă parte, faţă de nara dreaptă, care e mai bine marcată în jos, nara stîngă e puţin mai ridicată, ca şi cum ar aparţine unei feţe mai teşite, mai primitive. Dar ceea ce, cu siguranţă, nu se vede în reproducere este faptul că pupila ochiului drept e imperceptibil mai mică decît a celui stîng, dar mai plină, ochiul dînd impresia unei vederi mai pătrunzătoare decît a celuilalt. Iar o culme a disimetriei o aduce, în ultima instanţă, nu ceva natural, ci o notă accidentală: în colţul ochiului stîng, pe frunte, apare un intrînd ca de lovitură, cu o uşoară tumefiere pe margine, de parcă efectiv am avea în faţă o fiinţă a naturii, cu păţaniile ei.

Ce trebuie să credem despre disimetria aceasta? (…) Elementele deosebitoare sînt clare, chiar dacă n-ar fi acceptate ca introduse cu intenţie de artist toate. Pe de altă parte este la fel de clar că diferenţele sînt absolut toate de natură să înnobileze jumătatea dreaptă faţă de cea stîngă. Să nu fie un sens aici?

Există, pare-se, fiziognomişti care cred că pot citi caracterul omului din disimetria feţei. Ei susţin că orice chip uman are efectiv o disimetrie; că jumătatea stîngă a chipului exprimă partea feminină, cea dreaptă masculinul, şi că ele reprezintă o bogăţie de nuanţe, îngăduind caracterizarea omului respectiv. Să-i lăsăm pe fiziognomişti exerciţiului lor, dar să păstrăm o clipă procedeul lor de a înfrînge simetria, căci în definitiv orice fel de a vedea Multiplul în Unu este o binefacere a spiritului. Nu s-ar putea oare deosebi, în chipul aparent unitar al statuii lui Brâncuşi, o jumătate a naturii şi una a reflexiunii, a umanului, a culturii?

Totul, aşadar, în partea stîngă ar putea fi natură brută şi primitivism; totul, în schimb, se civilizează şi se umanizează în partea dreaptă. Părul este, în stînga, cel al unei fiinţe dintr-un trib african, în dreapta cel al unei pariziene; ochiul stîng, cu petele lui de pe pupilă, abia întrezăreşte, exact cît trebuie brutei, pe cînd celălat e perfect uman; absenţa urechii pe partea dreaptă desprinde parcă de zvonurile lumii şi sugerează un sens de interioritate al fiinţei aceleia, guşa se corectează în dreapta, şi dacă femeia îşi reţine cu mîna stîngă sînul drept, este, poate, că vrea să-l ascunda. Fruntea are în partea stîngă urma unei lovituri cu piatra: sau poate mica idioată s-a ciocnit în stînga cu capul de o stîncă.

Este o stranie devenire în fiinţa aceasta, dacă te uiţi mai bine la ea, o devenire pe care artistul a înscris-o acolo subtil, fără să aducă nici o deformaţie şi nici un dezechilibru în identitatea ei umană. Nu numai că denivelarea dintre părţi, aproape contrastul lor, nu aduce fisuri în identitatea fiinţei sculptate, dar identitatea ei este atît de bine asigurată, încît de la ea se pot revendica o sumedenie de tipuri umane şi idoli, ca de la o făptură arhetipală. Ea seamănă – s-a spus chiar din 1910, cînd a fost întîi expusă la Bucureşti – cu zeităţile prememfitice din Egipt, cu figurile asiriene, cu unele chipuri din lumea indică, cu anticele figuri mikeniene sau cu cele din aria thracică, aşa cum mai recent s-a spus că aminteşte de idolii din Cyclade, de Venus din Lespugue, de unele chipuri din arta precolumbiană şi neagră, de arta oceanică a lui Gauguin şi, din nou, de arta thracică, atunci cînd s-a găsit la Hamangia, în Dobrogea, aşa-zisul „Gînditor“ de acum 3000 de ani.

Dintr-o răsuflare, imaginea „Cuminţeniei” acoperă tot globul. Este universală cel puţin pentru pămînteni, şi ar fi greu de crezut că ea obţine un asemenea statut prin aceea că e subnormală. În orice caz, o imagine fără contur uman definit n-ar putea aminti de atîtea alte chipuri.

Şi totuşi, în ciuda identităţii ei sigure, este imaginea unei deveniri. Ceva se ridică aici spre omenesc; ceva se deplasează din stupiditatea animală spre cuminţenia umană. Să spunem şi: spre înţelepciune?

Este momentul să amintim că titlul românesc pe care l-a dat Brâncuşi nu vrea să spună „înţelepciune“; cel puţin nu dintr-o dată. Ionel Jianu a precizat în monografia sa (Paris, Arted 1963, pag. 39) despre cuvîntul folosit de artist că are ,,mai multe accepţii în limba română: în afara celei de înţelepciune, el semnifică şi un caracter paşnic, calm, lent şi reflectat, care nu este supus nici unei mînii“. În acest sens, cuvîntul românesc corespunde mai mult lui sophrosyne (temperanţă, prudenţă) din limba greacă, decît sophia (înţelepciune, iscusinţă). Ca adjectiv are exact forma latină cum mente, cu minte. Atîta tot spune cuminţenia: a fi cu minte, cu stăpînire de sine, cu bună aşezare. Dar, ca şi sculptura însăşi, cuvîntul folosit drept titlu nu exclude gîndul înţelepciunii, ba chiar deschide către el pînă şi etimologic, cu acea rădăcină men-, de la mens, ce reapare în Minerva, în memini („îmi amintesc”) sau în moneo = pun pe altul să-şi amintească, sfătuiesc, avertizez. (…)

Sculptura lui Brâncuşi poate apărea astăzi drept expresie a înţelepciunii cel puţin în sensul avertismentului pe care-l dă ea omului sophiei, omului iscusinţei, care a convertit totul în abilitate tehnică. (…) În fapt, ea este cuminte şi chiar înţeleaptă, pentru că nu are nimic diabolic în ea. Fuga de dracul, acesta este începutul înţelepciunii, s-ar putea spune. „Cuminţenia” lui Brâncuşi nu are absolut nici o înrudire cu acela. Făptura poate fi enigmatică, dar nu e echivocă în nici o privinţă. Ca atare ea nu putea să fie nici inteligentă, nici frumoasă, nici activă.

O fiinţă categoric inteligentă, de pildă, nu ar putea fi „Cuminţenia Pămîntului”, în măsura în care inteligenţa are ceva echivoc în ea: cunoaşte şi răul, cu vorba lui Platon din Hippias minor. Întruchiparea din sculptură este însă străină de inteligenţă şi în orice caz e departe de a avea acea inteligenţă liberă pe care ar fi trebuit s-o scoată în relief un chip sculptat, ce nu poate reda inteligenţa în elementul ei, cuvîntul. Dar de la inteligenţă liberă pînă la diavol nu mai e decît un pas.

La fel, „Cuminţenia Pămîntului” n-ar putea fi de-a dreptul frumoasă. De la „căderea biblică“ încoace, frumuseţea feminină are, la fel, ceva echivoc în ea. Nu ne putem împiedica s-o simţim, deşi vedem în ea prototipul speciei, iar Brâncuşi închipuie o Evă frumoasă, mai presus de un Adam care trebuie să trudească. Nu mai putem primi în „echitatea“ lui, cum spunea tot artistul, mesajul frumuseţii feminine, care în orice caz nu ne este neutră. Dar nici o aluzie de frumuseţe nu face să tresară trupul femeii sculptate aici.

Iar deopotrivă nu apare nici vreun indiciu de acţiune imediată şi faptă în fiinţa aceasta ghemuită şi cu talpa picioarelor bine lipită de pămînt. Acţiunea este şi ea echivocă. Îi simţi riscurile în „Gînditorul“ lui Rodin, şi este o întrebare dacă nu cumva „Cuminţenia” a fost concepută ca o replică la acela, mai degrabă decît la „Vîrsta de bronz“, cum s-a sugerat. Concentrarea din „Gînditor“ este în netă opoziţie cu destinderea din „Cuminţenie“, pe care diavolul, cu oricîte subtilităţi, n-ar putea-o ispiti să întreprindă ceva.

Poate faptul că nu are nici o urmă de diabolic în ea, laolaltă cu cel de a nu avea nici un fel de monstruozitate, face din „Cuminţenie” o imagine atît de universală în liniştea ei, ea este o înţelepciune la nivelul pămîntului. La această treaptă, unde nu încap inteligenţă, frumuseţe şi acţiune, nu apar nici stupiditatea, sluţenia şi infirmitatea. Statuia nu trădează nici un stigmat al răului. E situată pe linia precisă dintre frumos şi urît, bun şi rău, normal şi monstruos, ca un prunc ce n-are încă un chip şi un nume. Ceva ar putea, atunci, să se nască din plodul acesta al pămîntului.

Şi parcă efectiv stă să apară sau să reapară ceva. Făptura e adunată asupra ei înseşi, dar nu şi încovoiată. Linia spatelui ei este perfect dreaptă. În animalitatea fiinţei, rectitudinea vine să aducă o formă de trezie, aproape de inteligenţa viitoare; trunchiul perfect vertical dă, parcă, fiinţei o putinţă de frumuseţe, oricît ar lipsi orice aluzie la ea; iar întrucît făptura e strînsă, dar nu şi încovoiată, o vagă posibilitate de faptă este totuşi prezentă în ea. Aici e o fiinţă vie, nu o renunţare.

Unei asemenea Cuminţenii şi înţelepciuni la nivelul cel mai de jos al omenescului Brâncuşi i-a dat un titlu pe care nu l-a luat direct din folclorul românesc, aşa cum îl va lua pe cel de „Măiastra“ pentru pasărea sa. În mitologia populară a ţării sale există: frumoasa pămîntului, greul pămîntului, uşurelul lui, fiul cîmpului, urîţenia pămîntului, urechea pămîntului, dar nu şi cuminţenia pămîntului. Dacă însă nu a luat titlul direct din folclor, Brâncuşi purta folclorul îndeajuns cu el spre a reflecta ceva din cuminţenia ţărănească a lumii de care, în 1907, abia se desprinsese.

Şi totuşi, în acelaşi timp, el începe să reflecte, poate sub zguduirea Parisului, universalul. Un straniu gînd în universal trece acum prin el, cînd are în faţă-i blocul de calcar crinoidal din catacombele pariziene, pe care-1 va transforma în „Cuminţenia Pămîntului”. Poate îi vine în minte, în Parisul tuturor libertăţilor şi îndrăznelilor, că pămîntul însuşi se sminteşte cîteodată, ieşindu-şi din ţîţîni. Poate că a spus „Cuminţenia Pămîntului“ spre a exorciza pămîntul. (…)

De aceea ar fi bine ca în toate pieţele lumii să figureze „Cuminţenia pămîntului“.

***

Notă a informatorului „Cristian“ despre articolul lui Constantin Noica,
„Cuminţenia pământului“, apărut în revista Steaua (nr. 12/1975)

.

.

Primit: Lt.‑Col. PĂTRULESCU IOAN                                         STRICT SECRET

SURSA: „CRISTIAN“                                                                  D.U.I. „NICA DAN“

Casa: domiciliul sursei

Data: 19 februarie 1976

NOTĂ

Articolul lui C. NOICA, „Cuminţenia pământului“, apărut în Steaua nr. 12/1975, apare, la prima lectură, ciudat, greu inteligibil în ceea ce a vrut de fapt să spună autorul prin comentariul său.
Comentând această cunoscută operă a lui Brâncuşi, C. NOICA înclină să dea dreptate unui medic, care observase că statuia ar reprezenta „o idioată mongoloidă“. Cel puţin partea stângă a statuii ar avea o serie de trăsături de femeie idioată. Partea dreaptă, în schimb, disimetrică faţă de cea stângă, ar indica o ieşire din starea de idioţenie. O jumătate ar reprezenta natura, altă jumătate, umanul, cultura, la pragul de rupere de natură, la început de devenire.
Ceea ce caracterizează, mai întâi (în ordinea textului), la NOICA este profundul dispreţ cu care se referă la populaţiile primitive, mai mult, la populaţiile africane de azi, aflate încă în stare tribală de organizare. Partea stângă, cea idioată, a statuii ar avea părul ca „cel al unei fiinţe dintr‑un trib african“, cu ochiul abia întredeschis, ca al unei brute. În stânga totul „ar putea fi natură brută şi primitivism“, „stupiditate animală“.
În al doilea rând, comentând titlul dat de Brâncuşi statuii („Cuminţenia pământului“), NOICA încearcă să definească termenul „cuminţenie“ raportat şi la sursele lui etimologice, dar şi la atitudinea femeii reprezentate, drept lipsă a diabolicului în ea: „nu are nimic diabolic în ea“. Căci „începutul înţelepciunii“, spune NOICA, e „fuga de dracul“. Dar ce semnificaţie dă NOICA acestei „fugi de dracul“?
A nu avea nimic comun cu dracul înseamnă, după autor, a fi lipsit de inteligenţă, căci „de la inteligenţa liberă până la diavol nu mai e decât un pas“. Apoi, conform mitului biblic, înseamnă a fi lipsit de frumuseţe, căci „frumuseţea feminină are ceva echivoc în ea“. În fine, înseamnă „a se ţine departe de orice acţiune şi faptă“, căci „acţiunea este şi ea echivocă“. Toate aceste negaţii (lipsă de inteligenţă, de frumuseţe şi de acţiune) sunt constatate ca prezente la statuie, care e un fel de „plod al pământului“, din care stă să apară ceva, dar încă nimic nu e evident.
Deci, conchide NOICA, e o fiinţă „la nivelul cel mai de jos al omenescului“, în care, prin titlu şi întrupare, Brâncuşi ar fi reflectat „ceva din cuminţenia ţărănească a ţării de care, în 1907, abia se desprinsese“.
Surpriza aici e de proporţii şi e de mirare că asemenea opinii au apărut în Steaua. Lipsa de inteligenţă, de frumuseţe şi pasivitatea ar caracteriza, în viziunea lui Brâncuşi, „ţărănimea română“. Şi asta, după 1907, căci statuia e făcută la Paris, după crâncenele răscoale ţărăneşti. NOICA vrea să insinueze aici dezaprobarea lui Brâncuşi faţă de mişcările ţărăneşti? Şi faţă de toate agitaţiile în general? NOICA vrea să ne convingă de aceasta, spunând că, lui Brâncuşi, „în Parisul tuturor libertăţilor şi îndrăznelilor“, îi vine în minte că „pământul însuşi se sminteşte câteodată“ (aceeaşi atitudine împotriva „smintelilor istorice ale omului“ e atribuită, în articolul „Adevăratul înţeles al sacrului“ lui MIRCEA ELIADE).
În concluzia lui NOICA, Brâncuşi a căutat prin statuia lui să „exorcizeze pământul“, adică să alunge diavolul din el, respectiv inteligenţa şi frumuseţea care îndeamnă la nesupunere, la acţiune.
Acest mesaj ar trebui înţeles de toţi şi Cuminţenia pământului ar trebui, după NOICA, să figureze în „toate pieţele lumii“.
De ce? Pentru ca întreg pământul, întreaga omenire să ia aminte şi să fie cuminte, pentru ca, în ipoteza fantastică a venirii unui extraterestru, care ar întreba „Sunteţi cuminţi? Este cuminte pământul?“ „Sau să trimitem din cosmos o cometă care să măture viaţa de pe el?“ – să i se poată răspunde: „Dar suntem cuminţi. Iată cuminţenia pământului.“ Şi atunci ar exista o şansă ca pământenii să scape cu viaţă. Deşi, spune NOICA, „unii oameni politici de pe Terra se vor grăbi să se ascundă“. De ce oare? Pentru că au îndemnat şi au condus la acţiune masele de oameni simpli, smulgându‑i din lipsa de gândire, de acţiune, de faptă? Ce vizează aici C. NOICA oare? Cred că se întrevede destul de limpede.
În plus, parabola cu acest extraterestru venit să distrugă lumea, omenirea, dacă o va găsi lipsită de cuminţenie, prezintă analogii certe cu dogmele creştine despre apropierea Judecăţii de Apoi, care se va produce odată cu a doua venire pe pământ a Mântuitorului Isus, când cei drepţi vor fi aşezaţi de‑a dreapta sa şi cei păcătoşi la stânga sa, primii fiind hărăziţi raiului şi fericirii eterne, ceilalţi, distrugerii şi suferinţei veşnice. Şi agitaţia lumească nu va fi nici pe placul Mântuitorului, cum nu e nici pe placul extraterestrului lui NOICA.
Tot articolul e cu adresă precisă şi doar cineva rupt total de problemele acestea nu le poate observa.*
„CRISTIAN“
____________________________________

*Această „Notă informativă” este preluată din volumul editat de Doina Mezdrea cu titlul Constantin Noica în arhiva Securității (2009), cu două texte introductive de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, Humanitas, București, 2009, pp. 385-387

***

Achiziționarea statuii lui Brâncuși în zilele noastre ar reprezenta cea mai frumoasă răzbunare față de urâțenia vremurilor în care splendorii minții i se răspundea cu un denunț. Tot Noica, într-un text din Creație și frumos în rostirea românească (1973), vorbind despre cuvântul „a răzbuna”, spune că la început el însemna a face ceva din nou bun. Spunând asta, el răs-buna cuvântul „răzbunare”. Prefixul răs- pune în joc un semantism al revenirii: „vremea se răzbună” înseamnă vremea se face iar bună, „se înseninează”. „Răs-bun”, așadar, înseamnă: fac ca ceva să devină iar bun, îl redau bunătății lui inițiale.

Răs-bunând sensul cuvântului „răzbunare”, Noica îl scotea din semantica lui năpraznică, îl făcea din nou bun. Când spun că achiziționarea statuii lui Brâncuși în zilele noastre ar reprezenta cea mai frumoasă răzbunare, am în vedere bunătatea pierdută și recâștigată a statuii lui Brâncuși. Vom răs-buna statuia lui Brâncuși. Îi vom reda bunătatea ei inițială, cea pe care Noica o văzuse în interpretarea lui și pe care nota unui turnător o urâțise, urâțind odată cu ea o lume întreagă. Vom asista la răs-bunarea lui Brâncuși.

G.L.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro