Răspunsul e: totul! Totul este de spus! Măcar acum!
Știți de ce am folosit de două ori cuvântul “acum”: pentru că abia acum cea mai mare parte a României a aflat că a existat Solomon Marcus.
Dar nu și cu ce se ocupa! E foarte bine că presa – ce-a mai rămas sub acest blazon, cotat drept a patra putere în stat… – știe și spune că profesorul s-a luptat pentru o educație românească de calitate. A fost, indiscutabil, în ultimii ani, preocuparea sa principală. Dar nu singura și, mai ales, nu prima!
Dacă tot îl descoperim, ca pe atâția alții, doar după ce s-a stins din viață, atunci haideți s-o facem ca lumea, adică începând cu începutul.
Începutul sună așa: Solomon Marcus a fost ultimul mare enciclopedist român.
Prin comparație cu predecesorii lui, de la Dimitrie Cantemir, prin Bogdan Petriceicu Hașdeu, până la profesorul lui, Grigore Moisil, Marcus a avut șansa – dar a și știut s-o folosească! – de a fi contemporan, în plină putere creatoare, cu două fenomene extrem de importante, mai ales pentru cineva cu înclinații enciclopedice: Internetul și transdisciplinaritatea.
Când a apărut Internetul, Solomon Marcus avea 68 de ani. Cam ce vă propuneți să faceți după 68 de ani și ce șanse vă acordați să învățați ceva cu totul nou – cum ar fi o limbă străină sau conducerea unei mașini – după această vârstă? Ei, bine, el a devenit una cu rețeaua mondială de calculatoare. Când am avansat o dată ideea ce ne-am face dacă ar cădea Internetul, mi-a scris disperat: Nu mai vorbiți despre așa ceva, că mă sperii!
Iată ce scria acum doi ani, aici, pe Contributors:
„A devenit aproape un ritual, la unii intelectuali, să se scandalizeze că tinerii de azi nu mai citesc (cu adoptarea presupoziţiei că este vorba de cartea pe hârtie). Dar i-am văzut pe unii dintre aceştia şi am rămas uimit să constat maturitatea gândirii şi comportamentului lor, capacitatea de a argumenta spontan şi a contraargumenta. E o altă viteză în gândire, în informare, în comunicare, în decizii, noile generaţii sunt mai puţin înclinate spre reverie, spre contemplare, spre întârziere şi reluare a lecturii şi de aici deficitul de afectivitate. (…) pot spune fără ezitare că Internetul mi-a schimbat viaţa, randamentul meu intelectual a crescut în mod substanţial. (…) A ne rezuma să menţinem Internetul într-o poziţie de defensivă, de inculpat care se apară de anumite acuzaţii, şi de a pronunţa un verdict de achitare (după ce alte instanţe l-au condamnat aspru) (…) este prea puţin, chiar dacă e un progres faţă de o situaţie anterioară. Este o ironie, chiar dacă involuntară, dar şi o ruşine că o cucerire de asemenea proporţii a inteligenţei şi creativităţii umane, cum este Internetul, să fie tratată în acest fel”.Cât despre transdisciplinaritate, ea este cel de-a treia treaptă a unei scări care a început cu pluridisciplinaritatea (existența mai multor discipline care cercetează un fenomen ori un lucru din diferite abordări) și a continuat cu interdisciplinaritatea (disciplinele colaborează între ele, dar rămân distincte). În transdisciplinaritate dispar toate granițele și realitatea este abordată simultan cu toate mijloacele existente, nemaicontând care cărei discipline aparţine.
În urmă cu aproape 14 ani, când s-a născut băiatul meu cel mare, profesorul Marcus a fost unul dintre primii pe care, fericit, i-am sunat. După ce m-a felicitat, m-a întrebat total pe neașteptate: “Și spre ce vă gândiți să-l îndreptați?” Am înlemnit. Copilul avea o zi. Aproape cu teamă, am îngăimat: “Nu credeți că e cam devreme!?” Mi-a răspuns foarte serios: “Nu!”
Știți cum e: rareori ești atât de inspirat cât ți-ai dori. Atunci am fost! “Spre transdisciplinaritate!”, am spus. Profesorul a fost încântat.
Din aceste două fenomene – plus, firește, fenomenul care era mintea sa – profesorul a scos tot ceea ce se putea scoate. El nu căuta legăturile dintre lingvistică matematică, umor, logică, poetică, semiotică, filozofie, limbaj, algebră, literatură, analiză, gândire algortimică și celelalte domenii pe care le-a studiat şi despre care a scris – ci le vedea ca pe cele mai clare și mai naturale lucruri cu putință.
Am avut norocul să-l cunosc. În cei 40 de ani care s-ar fi rotunjit în octombrie l-am văzut în numeroase ipostaze. În toate era fermecător. Chiar şi când l-am găsit la o coadă la Poliţie, unde trebuia să rezolve ceva acte, şi m-am întrebat – amuzat şi înduioşat – dacă o mai şti cineva de la coada aceea cine este. Cunosc oameni de ispravă, inclusiv absolvenţi de Matematică, fără cea mai vagă idee despre numele lui – cel puţin până azi, 17 martie 2016…
Mi-a fost profesor de Analiză în primii doi ani de facultate. Un profesor care nu se enerva niciodată, nu ridica vocea, nu făcea poliție cu noi (prezență, copiat, ținută), dar, mai presus de toate, vorbea despre matematică aproape la fel cum vorbea Steve Irwin despre animale: cu pasiune, cu fascinația frumuseții, convingător, creativ, cu umor. Există o lemă care spune că, pentru trei șiruri de numere, dacă an < bn < cn pentru orice n, iar primul și al treilea șir tind la o limită α, cel din mijloc nu are de ales și se duce și el tot acolo. Marcus ne-a prezentat-o drept “Lema celor doi milițieni”: când te ia unul de-o aripă și celălalt de alta, te duci unde te duc ei…
Mi-a fost îndrumător de diplomă și, cu sprijinul și bibliografia lui, am absolvit Facultatea de Matematică prin lucrarea “O privire matematică asupra operei «Romeo și Julieta», de William Shakespeare”…
Mi-a fost… agent literar, în sensul că mi-a publicat la Editura Academiei lucrarea de diplomă și alte două studii de lingvistică matematică.
Mi-a fost și un fel de agent jurnalistic, în sensul că mă suna să-mi semnaleze prezența în țară a unor personalități precum Basarab Nicolescu sau Mihai Nadin, sugerându-mi – ba chiar cerându-mi! – să fac interviuri cu ei, în condițiile în care nimeni altcineva din presă nu avea habar de vizitele lor (și mă tem că nici cine sunt…). Și le-am făcut, cum altfel!
Aș îndrăzni să spun că mi-a fost și bun prieten. Oricând am avut nevoie de el mi-a dat ajutor sau un sfat și oriunde l-am invitat a venit: la spectacolele Teatrului Studențesc Cib în care jucam, într-o sală cu 20 de locuri pe un fel de strapontine, la lansarea romanului “Sfîrșitul lumii” pe terasa Observatorului Astronomic București (unde a ținut să și vorbească), ca invitat – pentru cinci minute! – al rubricii “De ce-aș citi?” de la TVR…
Dar asta – ca și celelalte, de altfel – nu era în niciun fel meritul meu. Marcus (așa își semna mailurile: Marcus) era prieten cu toată lumea. Ceea ce s-a văzut și în ultimele două săptămâni de viață: în camera lui de spital era pelerinaj, iar două prietene – conf.univ.dr. Mina Maria Rusu și Lavinia Spandonide, directoarea Editurii Spandugino – au fost acolo zi de zi.
“Eu nu m-am plictisit niciodată”! Cum s-ar fi putut plictisi un om care avea atât de multe de spus, care avea atât de multe în cap? “Omnia mea mecum porto” (Tot ceea ce am duc cu mine) le-ar fi spus (sursa e disputată) filozoful antic Bias concetățenilor săi, mirați că părăsește cetatea asediată de perși fară să-și ia nimic cu el.
50 de cărţi, multe traduse în diferite limbi, 400 de articole ştiinţifice – şi unele, şi altele, în numeroase discipline, unele fondate chiar de el –, de peste o mie de ori citat în lucrările altor oameni de ştiinţă. Spun ceva aceste cifre? Se poate măsura valoarea unui om (şi) în ele? Cu siguranţă că da! Dar ceea ce n-a numărat nimeni sunt zecile de mii de kilometri pe care profesorul Solomon Marcus i-a parcurs după 1989, chemat în toate colţurile lumii şi în toate colţurile României. A intrat în zeci, poate sute de şcoli, a stat de vorbă cu elevii şi profesorii, a luat pulsul educaţiei şi, drept rezultat, a scris mai multe cărţi, dintre care una se numeşte, mai mult decât limpede, “Răni deschise”…
Mi-a povestit odată, între multe altele, cât de revoltat a fost găsind pe perete unei clase lozinca “Nu vorbi neîntrebat!” Şcoala există pentru ca elevii să pună întrebări! Orice fel de întrebări! Un prieten al domnului profesor, plecat cu familia într-o ţară nordică, a fost chemat la şcoală să i se spună că e o problemă cu băiatul lui. “Nu învaţă?”, s-a îngrijorat părintele. “Ba da”, a spus învăţătoarea, “dar… pune prea puţine întrebări!”
Profesorul Marcus era captivat de modelul educaţional finlandez, care nu cultivă concurenţa între elevi, ci colaborarea! Matematica, mai spunea el, nu e doar cu cifre şi formule, ci şi cu cuvinte! Profesorul trebuie să vorbească permanent şi natural cu elevii, nu să le dicteze lucruri de învăţat – cât de involuntar sinceră e expresia! – pe dinafară…
“Care este, după părerea dv., scopul învăţământului?”, a fost întrebat, şi a răspuns fără ezitare: “Să le dea elevilor un sens în viaţă”. Face asta şcoala românească? Răspundeţi dv…
Vreme de 26 de ani, cei cam tot atâţia miniştri ai Educaţiei nu s-au gândit să apeleze la experienţa lui. Să-l cheme, aşa, la o cafea, şi să-l întrebe ce crede că ar trebui făcut. S-a întâmplat abia recent, când a fost cooptat într-o comisie a cărei principală performanţă, până acum, a fost să se scindeze în două grupuri de opinii.
Profesorul Marcus era atât de implicat în problemele educaţiei încât lăsa impresia că ar şi muri pentru ea. Într-un fel, aşa s-a şi întâmplat…
Iar noi am rămas şi mai săraci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu