Venisem să-l întreb ce crede că are să i se întâmple când moare. Deocamdată, însă, mă străduiam să răspund jovialității cu jovialitate. I-am zâmbit când mi-a zâmbit victorios, căci, iată, omul găsise ce căutase: un CD.
Îmi face semn să stau jos și mă asigură, privindu-mă sașiu ca un Columbo, da, nicio problemă, răspunde la întrebări, cu două condiții: să ascult un cântec și să beau o vișinată.
Mă învoiesc.
Cine spune că în Death Studies statisticile și chestionarele sunt hotărâtoare, nu a vorbit în viața lui cu cineva despre moarte. De cele mai multe ori, moartea se povestește fără a se povesti. Întrebat despre moarte, omul “uită” repede întrebarea şi sfârşeşte prin a spune povestea vieţii sale.
Decorul morţii este viaţa. Bunăoară, elemente biografice dintre cele mai “oarecare” se regăsesc din abundență în orice poveste despre moarte. Până când omul să-ți împărtășească temerile, exasperările, angoasele și bolile, îți va povesti despre părinţi, vecini, politicieni, căsnicie, copii şi bani.
“Efectul epic” al morţii se ascunde adesea în ”hărmălaia” cotidiană. În cele din urmă, reflecţia cotidiană asupra condiţiei umane, în măsura în care aşa ceva mai există, dă seamă – chiar și prin infrecvenţa sa – de coordonatele intim-existențiale ale fiecăruia dintre noi.
Cred că atât în România cât și aiurea, moartea nu mai poate fi surprinsă decât la răscrucea dintre generalul “hegemonic” al modelelor neo-modernității şi particularul biografiei, adică acolo unde experienţele private ale sacrului, suferinţei, îmbătrânirii şi finitudinii fuzionează, contrazic, determină sau se lasă determinate de instanţele de control, de instituțiile şi, în general, de încadrarea oficială (adică ne-opțională) a retoricii morții cu care operează o anumită societate la un moment dat.
Aici e hiba. De unde să-și mai ia oare românul grila de valori de care are nevoie pentru a evalua, justifica și optimiza varianta proprie de administrare a propriului sfârșit?
Unde să mai cauți?
Modelul occidental, asimilat neomogen – pe de o parte, și tenacitatea cu care s-au perpetuat și rafinat anumite structuri mentale din perioada comunistă – pe de altă parte, mă fac să cred că, pentru mulți dintre românii de azi, scenariul morții este unul esențialmente confuz. Avem un script religios și o regie care glisează impredictibil între laxitate maximă și dogmatism extrem. Această regie este realizată cu instrumente instituționale autohtone, dar se derulează după niște indicații tehnice impuse de Uniunea Europeană. Suntem prinși la mijloc între un model tradițional și unul neo-modern. În sinea noastră, le disprețuim pe amândouă.
Cred că e important să fim conștienți că și la noi religia instituțională pierde, treptat, monopolul simbolic asupra morții. Împreună cu ea, sociologia religiei își pierde, treptat, noima. La ce mai folosesc statisticile privitoare la frecvența înmormântărilor ortodoxe? Nu la mare lucru. În niciun caz la lămurirea atitudinii românilor în fața morții.
Și asta nu pentru că moartea n-ar mobiliza în noi absolut toate resursele spirituale. Ci pentru că într-o lume a cărei pluripotenţă spirituală se manifestă spontan și neregulat, experiențele sacrului se multiplică indefinit, pe criterii de nimeni știute. O biată sociologie nu poate oferi statut ştiinţific “plin” şi “practic” unui ansamblu de tendinţe spirituale de-substanţializate, spontane, sălbatice, complexe.
Altfel spus, ce crede și ce simte Gheorghe cu adevărat, nu mai știe nimeni. Poți eventual constata că Gheorghe se mișcă – adesea fără voința lui expresă – înăuntrul și în afara unor zone de confort spiritual. Confortul sau disconfortul acesta i se citește pe chip și se vădește în cele mai obișnuite gesturi ale sale. Dar cine să-l mai ia în seamă?! Lipsesc cu desăvârșire instrumentele statistice și cadrul teoretic necesar pentru evaluarea științifică a unei dinamici spirituale aleatorii. Doar scriitorii se mai aleg cu ceva din acest spectacol al precarității.
Deşi preoţii reprezintă în continuare categoria investită de români cu cea mai mare încredere, nu îmi este clar dacă această încredere vizează într-adevăr și procedurile spirituale. E posibil ca preotul și biserica să fie preferate prin contrast cu alte instituții “ticăloșite“ (preşedinţie, guvern, parlament, justiţie, armată, partide politice, bănci etc.) din moment ce în majoritatea sondajelor de opinie apar listate împreună. Pentru că se vizează registrul social, nu ştim dacă biserica este într-adevăr frecventată pentru eficacitatea sa spirituală. Amănunte am încercat să ofer în alt articol.
După mai bine de zece ani de muncă pe ogorul Death Studies și după sute de discuţii cu români pe marginea practicilor sociale ale morţii, tind să cred că există astăzi carenţe serioase de încredere în pertinenţa registrului funerar tradițional. Prea puțini dintre cei interpelați cred efectiv în eficacitatea riturilor.
Aceste rituri delimitau, până mai ieri, nu doar un spaţiu fizic al întâlnirii cu ceilalți, ci şi un spaţiu simbolic al consensului. În acea armonie simbolică se ostoia nu doar spaima de moarte, se resorbeau și diferenţele crase de perspectivă asupra morții. Astăzi ritul nu mai absoarbe șocuri personale. Șocul personal rămâne un șoc personal: un urlet, un scrâșnet, un fior pe șira spinării. De aici neputința românului de azi de a mai privi moartea de la “altitudinea” unei stări generic-contemplative. Ciobanul mioritic n-a murit, s-a aneantizat.
Românul de azi îmi pare mai sobru, mai puțin macabru, mai puțin meditativ, mai pragmatic. Ce rămâne, însă, neatinsă e abilitatea sa (probabil dobândită în comunism) de a se sustrage interpelărilor incomode, fie ele concrete ori metafizice.
Românului nu-i place să aleagă. Preferă să ocolească alegerea. Ocolind-o, se sustrage de la asumarea unei stări obiective. Nu crede în scopuri bine definite, în misiuni personale ori sociale, în realități fixe. Se străduiește, în schimb, ca, prin speculații și retorică de conjunctură, să-şi construiască puncte de vedere care să nu-i reprezinte prea apăsat identitatea personală. Stăpânește pe deplin arta ocolișului.
Ce spuneți? Pragul sau neantul? întreb eu adesea în stânga și-n dreapta. Nu va puteți închipui ostilitatea înfiorată cu care e întâmpinată aceasta interpelare!
“Dincolo de moarte e nimicul”, zice omul meu privindu-mă zbanghiu cum îmi sorb vișinata. Răsuflu ușurată. În sfârșit un român care e sigur pe el!
Riturile funerare? O pierdere de vreme. Decizia de a “desfiinţa” pomana mortului care, până anul trecut, însemna rezervarea pentru o după-amiază a căminului cultural şi pregătirea unui prânz consistent pentru cel puţin 100 de guri, este “revelaţia anului”. “Acum dacă mergi la groapă capeți o pungă cu colac și pateu și poate un prosop mai mic, am văzut că se mai dă și ciocolată.” Dacă ieri rudele mortului se simţeau obligate să participe la pregătirea evenimentului cu găini, ouă, făină şi alte materii prime, astăzi participă cu bani. Și așa se fac pachetele pentru pomana mortului. Moartea, a take away affair.
Ca orice om între două vârste, zice, se gândeşte zilnic la moarte. “Câteodată mi-e cam frică.” Cu toate acestea, viaţa lui este, la 57 de ani, tihnită, armonioasă, previzibilă. “Nimicul” care va veni prin moarte va curma această armonie. Asta îl sperie. Cine își doreşte să fie întrerupt când se simte bine?
Cum ar vrea să moară?
“Aș vrea să mor dormind, cu televizorul pornit”.
Iată savoir mourir-ul!
Dacă nu va fi să fie așa, moartea va fi groaznică. “Suferința, cu asta nu mă-mpac.”
Tot întrebându-l despre moarte, aflu că, tânăr fiind, avea bani “prin toate buzunarele”. Și că își făcea concediile “prin hoteluri de lux. Felix, Herculane, Mamaia, am fost peste tot.”
Din când în când se întrerupe din povestit ca să exclame: “De-aş mai avea treizeci de ani!” Exclamă o dată, de două ori, de trei ori. Pierd șirul.
Atunci când certitudinea neantului se conjugă cu fatalitatea îmbătrânirii şi cu o tenace dorință de viaţă, povestea morţii se rezumă la un strigăt adresat oricui se nimerește prin preajmă. Adică tuturor și nimănui. Omul știe perfect cum stau lucrurile: “riturile sunt o pierdere de vreme”. Știe și ce are de făcut: “să mor dormind, cu televizorul pornit”. Și a văzut că toate sunt bune.
Înmormântarea este ridiculizată. Omul o percepe în toată fastuoasa sa inutilitate. Ritul pare să-l jignească, apoi pare să-l irite, într-un final pare să-l amuze. Pachetele de pomană sunt preferate mesei întinse la căminul cultural unde, până anul trecut, veneau toți sa se îmbete și să mănânce sarmale. Cum spuneam, îi plac pungile cele noi cu merinde. Trecerea de la vechii algoritmi religioşi la procesarea rapidă, McDonald-iană, a evenimentului morții îl încântă peste măsură. Există aici un efect de ridicol pe care omul meu nu-l scapă. Râde singur. Ruperea armăturii religioase a morții – iată revelația anului!
Nu spun că toți sunt așa. Dar românul acesta, ardelean de la țară, renunţă cu ușurință la viaţă pentru un lifestyle. Dacă viaţa implică şi moartea, lifestyle-ul implică fentarea morţii.
Asumarea unui stil de viaţă modern înseamnă administarea eficientă a morţii, adică născocirea şi menţinerea unor strategii sociale care să maximizeze efectele vieţii și să îndepărteze pre-efectele morţii.
Dacă reperul tare al discursului științific al morții moderne este medicina, reperul tare al discursului popular al morții moderne este, în mod surprinzător, entertainment-ul. Adică ceea ce distrage atenția de la evenimentul încetării din viaţă.
Biografia acestui bărbat care iubeşte viaţa şi care îmbrăţişează fără rest certitudinea neantului este cu atât mai “frumoasă” cu cât este mai “lejeră” şi mai “aplatizată”. Întreaga poveste a vieţii şi a morţii se poate rezuma, nostalgic şi neaoş, la versurile cântecului pe care mă rugase să-l ascult:
Pușca și cureaua lată, ce bărbat eram odată!
Iată o teză majoră a sensibilităţii româneşti de azi şi de ieri. Aceasta este, cred, mai aproape de realitatea existenţială autohtonă decât “Mioriţa”. Aici nu avem conştiinţa tragică a condiţiei muritoare. Și nici acceptarea sa împăciuitoare. Avem, în schimb, rememorarea, cu o tresărire molatecă, a trecutului vital şi viril. Omul meu își deplânge vulnerabilitatea în faţa unei morţi care curmă totul pentru totdeauna.
“Dac-aş mai avea treizeci de ani!” iată exclamația în jurul căreia se articulează întreaga sa biografie. Îl vedem pe acest om abandonându-se necritic datelor personale trecute. Fără deliberare, fără vreo intenţie de reformulare, fără distanţă critică – un cult flasc al amintirilor de tinereţe şi, prin respingerea ritului, chiar o dezonorare a legăturilor generaţionale simbolice.
Dorinţa sa de a muri dormind, la televizor, devine, în acest context, un refuz suprem al asumării morţii, o descalificare a sa de pe lista experienţelor care trebuie trăite şi întâmpinate cum se cuvine. Acest somn aluziv, preventiv şi evitant se află foarte departe – dacă nu chiar la antipodul – temerităţii vitale atribuite îndeobște poporului român.
Pușca si cureaua lată, ce bărbat eram odata.
Cântecul îmi place. Nu mă lasă rece. Regret și eu că acest bărbat a rămas dezarmat, lipsit de privilegii existențiale. În locul puștii, omul ține astăzi la curea un telefon mobil. Simbolul suprem al privilegiului social.
Vișinata, în schimb, mi-a părut prea dulce. Nu mi-a plăcut deloc.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu