O problemă a comunităților etnice instituționalizate prin multiculturalism este, în viziunea lui Malik, aceea că definesc ”identitatea” printr-un numitor comun abstract al unei ”categorii” de cetățeni (musulmani, negri din Caraibe, asiatici etc.). Aceasta conduce de multe ori, așa cum s-a întîmplat în Marea Britanie, la efecte adverse de genul asimilării forțate a membrilor acelor comunități cu o identitate colectivă omogenă – tribală – care le restrînge autonomia individuală (definirea identității individuale altfel decît prin categoriile grupului), pe de o parte, și accentuează diviziunile identitare cu alte grupuri etnice, pe de alta. O altă problemă este că, pe fundalul instituționalizării diversității, membrii comunităților minoritare continuă să fie discriminați și să se simtă, în consecință, alienați de majoritate. Altfel spus, multiculturalismul ar ajunge să producă paradoxal aceleași tip de efecte ca și rasismul. În plus, conform politicilor multiculturaliste, resursele sînt împărțite prin intermediul reprezentanților acestor comunități minoritare, ceea ce ar produce de facto, cel puțin în Marea Britanie, niște fiefuri etnice și culturale aflate în competiție.
Malik crede că alienarea produsă de înlocuirea noțiunii universale de ”cetățenie egală” cu aceea de ”membru al unei comunități culturale diferite” duce la resentimente care, împreună cu alți factori favorizanți, pot susține aderența unor cetățeni minoritari la idei și organizații teroriste. Dar el contestă interpretarea convențională a ”zelului religios” din aceste comunități care ar genera radicalizare și extremism. În fapt, constată el, o parte din tinerii care aderă la terorism provin dintr-un fel de no manˊs land cultural și religios – ei sînt înstrăinați deopotrivă de practicile religioase ale predecesorilor lor și de secularismul culturii occidentale, ale cărui baze liberale și progresiste le sînt, de multe ori, indiferente. Ca un efect, unii dintre aceștia aderă la islamism, și o parte din ei ajung să-și exprime furia resentimentară prin violența de tip jihadist – fără însă ca toți teroriștii să fie fundamentaliști sau practicanți musulmani zeloși.
În societățile fracturate care au fost rodul instituționalizării identităților culturale, alienarea de politica de mainstream și refugiul în tribalism sînt de multe ori evidente – observă Malik. Este, într-adevăr, suficient să ne uităm la ce se întîmplă în cartierul Molenbeek din Bruxelles sau în cartierele limitrofe ale Parisului. Sporește, pe acest fundal, și ostilitatea majorității cetățenilor față de imigranții musulmani care ajung să fie priviți monolitic ca un ”grup identitar diferit” (ceea ce nu face decît să exprime, o dată în plus, o logică tribală). Comunitățile ”periferice” se simt excluse și își interpretează marginalizarea cu ajutorul categoriilor multiculturalismului și ale politicilor diferenței, adică în termeni etnici, culturali și religioși. Astfel, politicile europene ale multiculturalismului au efectul că îi fac pe minoritari să-și exprime frustrările rezultate din discriminare în termenii identității culturale și religioase – și nu, așa cum făceau bunicii sau părinții lor, în termeni economici și sociali. Nu este de mirare că unii din acești minoritari care se simt excluși fiindcă sînt ”musulmani” sau ”imigranți” articulează un răspuns extremist (de obicei, islamist) față de cultura majoritară.
Toate acestea nu înseamnă, desigur, că în sine multiculturalismul european ar cauza terorismul de tip home-grown. Dar el contribuie la crearea unui spațiu, în cadrul comunităților musulmane din Occident, pentru militantismul islamic și influența liderilor religioși ultra-conservatori. Dacă musulmanii din țările europene, în loc de a fi priviți ca niște cetățeni egali, au fost plasați într-o ”cutie identitară” separată de majoritate și într-o sub-cultură de periferie, nu este de mirare că unii din ei au ajuns să adere la o contra-cultură și să organizeze atacuri teroriste. Politicile multiculturaliste ce produc comunități paralele, excluse și marginalizate, par să favorizeze – susține Malik – canalizarea frustrărilor minoritarilor spre idei extremiste și masacre de felul celui din noiembrie 2015, de la Paris. Aceleași politici explică, în ultimă instanță, exodul către Statul Islamic al miilor de tineri europeni proveniți, în marea lor parte, chiar din aceste comunități periferice frustrate și marginalizate.
Aceeași plasare lipsită de nuanțe a identităților în categorii imobile face dificilă, nu numai din perspectiva fundamentaliștilor islamici, ci și din cea a radicalilor stîngii politice occidentale, acceptarea criticilor la adresa Islamului. În noiembrie 2015, așa cum amintește același Kenan Malik într-un articol din New York Times, Maryam Namazie, o feministă iraniană care trăiește în exil și este unul din criticii cei mai virulenți ai Islamului în lumina egalității în drepturi, a întîmpinat opoziție cînd a fost invitată să țină o prelegere la Universitatea din Londra, nu numai din partea Societății Islamice a unui colegiu din universitate, ci și din partea activiștilor LGBT și a feminiștilor. Aceștia din urmă au afirmat că ”a găzdui islamofobi cunoscuți în universitatea noastră crează un climat de ură”. Evident, cum observă Malik, straniile distorsiuni ale radicalismului timpului nostru explică de ce o critică rațională și progresistă a Islamului ajunge să fie confundată cu ura bigotă împotriva Islamului chiar de către liberalii și progresiștii occidentali.
Implicația ar fi aceea că toți musulmanii formează o comunitate omogenă, care trebuie să vorbească pe un singur glas. Vocile musulmane progresiste nu ar reprezenta o parte a comunității musulmane – numai cele conservatoare ar fi legitime și autentice. Malik relatează, în același sens, o discuție între un musulman secular, Naser Khader, membru al Parlamentului danez, și Toger Seidenfaden, redactor al ziarului de stînga Politiken. ”Caricaturile [daneze din 2006 – n.m.] i-au insultat pe toți musulmanii”, afirma Seidenfaden. ”Eu nu mă simt insultat” – i-a răspuns Khader. ”Dar atunci nu sunteți un musulman adevărat”, a sosit răspunsul. Prin definiție, așadar, a fi musulman înseamnă a fi ultra-conservator și a te simți ofensat de caricaturile la adresa lui Mahomed. Și asta nu pentru un reprezentant al dreptei conservatoare precum Donald Trump, pentru care toți musulmanii sînt teroriști, ci pentru un liberal și un anti-rasist de stînga. Omogenizarea ”identităților culturale”, care este o parte a politicii multiculturaliste (”a stîngii”) conduce, se pare, la asemenea anomalii: nu numai ”dreapta”, ci și ”stînga” din Occident ajung să cultive așteptarea ca întreaga ”comunitate musulmană” să fie omogenă, ultra-practicantă și alergică la cea mai mică umbră de deriziune la adresa propriilor ”simboluri culturale”. În loc de a se încuraja o dezbatere în care vocile extremiste pot fi contestate public din partea unor membri ai aceleiași comunități, sînt preferate cenzura și tăcerea. Cu efectul că, atunci cînd conflictele de idei și valori intra- sau inter-culturale sau religioase nu mai sînt discursive și nu mai au debușee publice, extremiștii de la periferie încep să detoneze centuri sinucigașe și să împuște orbește pe străzi ”pentru cauza lui Allah”.
După ce, în februarie 1989, Ayatollahul Khomeini a emis fatwa condamnîndu-l la moarte pe scriitorul britanic Salman Rushdie, autorul Versetelor satanice, reacția mai multor guverne occidentale a fost să critice răspicat acest gest, pe temeiul încălcării drepturilor omului. Dar, întrucît reacția minorităților musulmane din diaspora occidentală a fost la rîndul ei radicală și apropiată de spiritul lui Khomeini, fiind urmată de tot mai multe cazuri de ”radicalizare”, liberalii din Occident au ajuns să prefere cenzura oricărei critici a Islamului în spațiul public. Malik construiește, pornind de la aceste repere, drumul Occidentului de la tolerarea unei fatwa la condamnarea de către progresiștii seculari de stînga a criticilor musulmane la adresa Islamului. O stranie evoluție, desigur: această ”internalizare” a condamnării abuzive a lui Khomeini (chiar în raport cu jurisprudența islamică, conform căreia o fatwa trebuie precedată de un proces în care acuzatul are dreptul la apărare) de către liberalii progresiști occidentali. Firește însă, toate au o logică internă, în acest caz fiind vorba de frica de noi reacții ”radicale” din partea musulmanilor conservatori alergici la orice critică la adresa Islamului.
Rămîne totuși bizară această ambiție politică de omogenizare culturală, care este rezultatul politicilor identității, și confirm căreia ”adevărații musulmani sînt conservatori”, evident implicînd ”inautenticitatea” musulmanilor progresiști sau liberali. Dacă am aplica o logică similară asupra ”europenilor creștini”, ce ar fi încastrați în aceeași ”cultură” sau ”identitate”, firește că ar părea o etichetare inacceptabilă. Este aproape la fel ca dictonul, de obicei considerat ultra-naționalist și fascist, al unui faimos intelectual român din perioada interbelică: ”a fi român înseamnă a fi ortodox”…
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu