ORESTIS PANAGIOTOU/EPA
epa05218405 Refugee children play in the make-shift camp for refugees in
Idomeni, north Greece, some meters from the borderline with FYROM, 18
March 2016. Migration restrictions along the so-called Balkan route, the
main path for migrants and refugees from the Middle East to the EU, has
left thousands of migrants trapped in Greece. EPA/ORESTIS PANAGIOTOU
Vezi galeria foto
Când Hatnan a coborât din avion și a pus piciorul pe pământ românesc a scos telefonul din buzunar și a mai verificat încă o dată fotografiile cu Bucureștiul pe care le descărcase de pe internet, în aeroport. E un yemenit fugit din calea războiului din țara sa, sosit în prima tranșă de refugiați din cota obligatorie impusă României la Bruxelles. A fost fotbalist în țara lui iar acum speră ca România să îi fie casă și masă și să îi dea șansa să devină medic.
Când a coborât din pat în bordeiul ei improvizat de la marginea Bucureștiului, Veronica a căutat să-și facă loc din puzderia de corpuri înghesuite în jurul ei ca sardelele, în micuța cameră dărăpănată. De doi ani de când a găsit ca prin minune ruina care să-i fie pe post de casă, se chinuie de pe o zi pe alta să le facă rost de mâncare copiilor ei.
Astăzi pe Hatnan și Veronica îi leagă atâtea lucruri în comun, deși o viață au fost despărțiți de o mare și trei țări. Ambii nu au acte, nu au loc de muncă, nu au o casă și trebuie să pornească de la zero. Pentru amândoi responsabili sunt autoritățile române.
Refugiul de la marginea Bucureștiului
Veronica Florescu, 25 de ani, a deschis ochii într-o familie de care se lipise sărăcia ca lutul de casă. Nu a avut niciodată o casă a ei, a tot trebuit să se mute de colo până colo. Mai întâi cu primul copil, apoi și cu al doilea. Și cu al treilea. Și cu al patrulea. Veronica și-a găsit de curând o locuință în curtea unei foste fabrici abandonate. S-a bucurat. A încercat să amenajeze cât au putut dărâmătura de acolo, să pară că au și ei o casă a lor. Au făcut rost de niște scânduri vechi pe care le-au bătut în cuie conștiincios și au improvizat un gard care se ține în niște bolovani. Când suflă mai tare vântul se răstoarnă, dar au vrut și ei să aibă ceva să se ferească de privirile șoferilor care trec prin fața casei lor și întorc capul. Se uite ca la circ la ei și la munții de gunoaie printre care aleargă copii. Veronica și-au luat în curte și un cățel, un pechinez care se prinde cu dinții de pantalonii oricăruia intră acolo. I-au făcut și o cușcă. Nu au apă. Cară cu bidoanele de 10 litri de la un vecin din apropiere. În fiecare zi consumă butoaie de apă pentru spălatul copiilor, a hainelor, a vaselor. Când te uiți la ei, ai putea spune că s-au așezat la casa lor. Însă de curând i-a vizitat un domn. Le-a zis că e proprietarul terenului și vor trebui să plece, că el vinde.
Boala de a fi altfel
Veronica nu are nici acoperiș deasura capului, nici loc de muncă. Muncește cu ziua pe unde apucă și își hrănește copiii cu greu, dar nu se plânge. „ Avem de mâncare, mulțumim lui Dumnezeu, că oricând pot face rost de o ceapă și de un cartof”. Durerea ei cea mare e că din cei patru copii, doi au vârsta școlarizării, dar nu au apucat să stea un minut la ore. În toamnă, cu puțin timp înainte de a anul școlar a răscolit în sacul de zdrențe pe care le are sub pat și a căutat cele mai bune haine pentru băiatul cel mare, Andrei, care împlinise opt ani. L-a spălat bine, ca să nu strâmbe din nas directorul la care urma să se ducă să îi facă înscrierea, l-a îmbrăcat și au pornit împreună la școala din cartier. Dar la poartă portarul i-a tăiat Veronicăi calea și i-a zis „Valea!”. „Nici măcar nu m-au lăsat să intru în școală”. A fost trimisă direct la școala numărul 7, i-a zis că e o școală specială. Nu a înțeles ea ce înseamnă exact „specială”, dar a aflat când a intrat în clădire. Era o școală pentru copii cu handicap. „I-am zis directorului: «Da` copilu meu e sănătos la cap!». Mi-a dat o hârtie să mă duc undeva cu băiatul să fac nu-știu-ce, că nu am mai înțeles. Ceva medicolegal, dar nu am știut cum să ajung și am venit acasă”.
Integrat în țara neintegraților
Anul ăsta și băiatul mai mic, Florinel, împlinește vârsta școlarizării, dar la el va fi și mai greu să reușească să-l aducă la cursuri. Căci Florinel nu există în mod oficial. La naștere mama lui nu a avut acte să arate la maternitate așa că nu a fost înregistrat nicăieri și nici acum, după șapte ani, nu are nici certificat, nici cod numeric personal. Fără această înșiruire de 13 cifre, Florinel nu va avea nicio șansă în viață. Nu va putea merge la școală, la doctor, la starea civilă. Ba chiar nici la pușcărie nu prea va putea ajunge. Că și să ajungi acolo trebuie o cercetare penală, iar în cercetarea penală se investighează cetățeanul, nu persoana. România, cea care s-a angajat să facă acte pentru 6000 de refugiați, are încă zeci de mii de cazuri ca Florinel, greu de estimat precis, pentru că nu oamenii aceștia „invizibil” sunt în atenția niciunei autorități.
Refugiatul Hatnan nu o cunoaște pe Veronica așa că nu știe că România e țara Veronicăi. Hatnan speră ca statul de aici să îi ofere o educație, un loc de muncă, o casă, să aibă un salariu decent. Dar Hatnan nu avea în telefonul lui decât poze cu România când a ajuns aici, nu și niște cifre: 40% dintre români trăiesc sub spectrul sărăciei extreme. Dintre ei 750.000 și-au pierdut locul de muncă în ultimul an și alte trei milioane nu figurează ca având vreun venit oficial. Cât despre ușurința cu care obții o locuință socială în România- doar în București sunt câte 1800 de familii care depun într-un an cerere pentru o locuință socială, cu șanse minime de succes.
„Mi-a dat o hârtie să mă duc undeva cu băiatul să fac nu-știu-ce, că nu am mai înțeles. Ceva medicolegal, dar nu am știut cum să ajung și am venit acasă”, Veronica FlorescuStatul român nu ştie câţi români trăiesc fără acte. Nu primesc asistenta medicala, nu au dreptul la educatie si nici nu pot munci legal. Nu-şi pot înscrie copiii la şcoală şi nu pot beneficia de sprijin. Sunt românii invizibili şi sunt mulţi
Primii refugiaţi au ajuns în România la începutul lunii martie. Este vorba despre 15 persoane de origine siriană şi yemenită, care au venit de la Atena cu un avion de linie. În 2016 şi 2017, ţara noastră ar urma să primească aproape 4.200 de refugiaţi, în condiţiile în care în acest moment nu dispune decât de 1.500 de locuri în centrele de cazare.
Peste un milion de imigranţi extracomunitari au tranzitat Grecia de la începutul anului 2015 până în prezent, dintre care circa 143.000 în primele luni ale anului 2016, anunţă Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi
Potrivit legii actuale, un solicitant de azil primeste mai putin de un euro - 3,6 lei pe zi - pentru mancare şi trebuie sa astepte un an ca sa aiba drept sa munceasca Potrivit unui proiect recent al MAE, sumele de bani pentru un azilant pot sa ajunga pana la 1.100 de lei pe luna. In plus, solicitantii vor putea sa munceasca dupa trei luni din momentul in care au depus cererea de azil. Daca sunt someri, pot primi ajutor de la stat.
Galerie foto
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu