David are un post de radio. De care se ocupă numai el. Este în underground-ul
radioului românesc, pune muzică necomercială, se află în concurenţă pe
FM cu celelalte posturi de masă (şi de proastă calitate) pe care textul
piesei are grijă să le catalogheze cu fină ironie.
David este singurul personaj al spectacolului Box FM, pe care l-am văzut la Undercloud 2015. Una dintre cele mai actuale piese din festival, este un solo performance bun. Cătălin Babliuc (David) reuşeşte să menţină vie atenţia publicului, căci şi monoloagele sale sunt cu adevărat vii: limbajul obişnuit din piesă, cel pe care îl folosim când ieşim cu tovarăşii la bere, micşorează distanţa teatru - viaţă cotidiană.
David stă noaptea târziu şi se ocupă de radioul său. Din când în când mai pune câte o melodie (şi e simpatic să vezi cu ce se ocupă atunci când nu vorbeşte direct pe post: face flotări, bea bere, dansează balet pe piesele de muzică clasică etc.) Dar toate aceste activităţi nu-i reţin mult timp: el nu poate sta şi aştepta, trebuie să vorbească, are nevoie chiar să se audă vorbind.
Şi se lansează în lungi tirade pe teme de interes general, prilej cu care apar analize sociale tranşante şi inteligente pe subiecte ca muzica de calitate sau reclamele care îi manipulează ieftin pe spectatori. Textul este extrem de witty, de altfel punctul forte al piesei constă în puterea limbajului folosit. Expresiile şi jocurile de cuvinte subliniază foarte bine critica socială.
Replicile lui Cătălin Babliuc sună foarte natural. Este limbajul informal al unui tip inteligent, care combină la fix termeni conceptuali cu unii triviali. Iar dacă în mare parte din piesă, actorul pare uşor detaşat de ceea ce spune, este pentru că DJ-ul de radio are o persona anume creată. El nu se implică pe sine, ci se ascunde în spatele simţului umorului, al sarcasmului, al raţionamentelor sale şi, până la urmă, între cei patru pereţi ai apartamentului său.
Prin conversaţiile dintre DJ-ul David şi ascultătoarea Laura, care sună pe post, piesa ridică problema contactului uman autentic şi a barierelor care îl blochează. David este, într-un fel, prizonier în propria sa minte şi dependent de control. Şi-a creat un spaţiu de manifestare atent controlat şi şi-a ajustat viaţa în aşa fel încât să se plieze pe jobul său de DJ de radio, astfel încât ajunge să trăiască într-un mediu aseptic, fără emoţii, fără complicaţii inutile.
Este foarte frumos făcută tranziţia de la personajul de la începutul scenei, care este redus doar la inteligenţă şi sarcasm, cu reflexe uşor robotice, la cel din final, după ce ajunge să piardă controlul. Monologul pe care îl ţine Cătălin Babliuc, în care îi explică Laurei de ce nu pot fi împreună, este momentul în care ajungem să vedem că acest personaj că este uman, că este viu, nu numai o colecţie de păreri acide la adresa societăţii.
Conversaţia cu Laura (vocea înregistrată aparţine Anei Ularu) pune în lumina drama personajului principal, laturile sale pe care ascultătorul de ocazie al postului de teatru nu le intuieşte. Spectacolul aduce astfel în prim-plan frica de necunoscut, de viitor, de tot ce nu poţi controla. Şi în momentul în care ceea ce trăieşti se poate transforma în timp într-un eşec devastator, e mai simplu să nu mai trăieşti. Sau să o faci cât mai detaşat şi aseptic, fără să-ţi asumi riscuri (emoţionale) de orice fel. Fără să te mai implici în propria-ţi viaţă.
Momentul-cheie al piesei este cel în care personajul David prezintă eşecul (viitor) al relaţiei cu Laura înainte ca cei doi să se fi văzut la faţă. Cinismul şi pesimismul atinge aici cote ridicate: este făcută succint radiografia unei relaţii, de la clipa iniţială a îndrăgostirii până la inevitabila despărţire. Iar concluzia este că naşterea relaţiei în sine nu mai are sens.
Piesa descrie astfel un univers uman "de cutie", redus la un monolog (interior la cei mai mulţi dintre noi, verbalizat în situaţia din piesă). Monologul acesta (fiind destinat unui public, unor necunoscuţi) reprezintă o selecţie a ideilor: sunt cele mai puţin personale, cele safe, cele pe care îţi permiţi să le spui şi altora, pentru că nu te implici. Iar personajul din piesa noastră, fiind aproape mereu în FM şi vorbind aproape mereu, nu mai are timp pentru alte gânduri, mai intime. Şi-a creat astfel o zonă de confort în care nu mai trebuie să se gândească la ale lui.
Motivaţiile ascultătoarei Laura sunt descoperite pe parcursul piesei, spectatorul ajungând să înţeleagă de ce stânjeneala ei la primul apel, de ce pauzele, de ce refuzul de a-şi spune intenţiile. Prin contactul cu ea, David ajunge să-şi manifeste emoţiile, de la dorinţa ca ea să sune din nou, la furia şi panica generate de următorul ei telefon până la strigătul din final.
Piesa are şi momente deosebit de comice, create atât prin comentariile lui David pe teme actuale, dar şi din discuţiile pe care le are cu ascultătorii care sună pe post (ca, de pildă, cazul de infidelitate de la începutul spectacolului). Textul lui Radu Iacoban este acid şi lucid, iar Cătălin Babliuc îl interpretează cu multe naturaleţe. Totul este foarte actual. Ce aş fi vrut, însă, este ca piesa să atace teme şi mai profunde, pentru că are premisele şi direcţia foarte bune. Numai că nu se duce pe atât de adânc pe cât ar fi putut: analiza socială putea să ajungă la adevăruri mult mai dure sau mai şocante. Drama personajului principal putea fi şi ea explorată mai mult, căci terenul era foarte fertil. Dar piesa se mulţumeşte să atace mai multe teme la un nivel mai de suprafaţă, reuşind, e adevărat, ca şi comedie, dar neajungând la profunzimile sau la spiritul tranşant ale unui Carpathian Garden, de pildă.
Rămân marcante, cu toate acestea, singurătatea, izolarea şi nevoia disperată de contact uman, dincolo de toate măştile pe care ni le punem ca să pară că deţinem controlul.
David este singurul personaj al spectacolului Box FM, pe care l-am văzut la Undercloud 2015. Una dintre cele mai actuale piese din festival, este un solo performance bun. Cătălin Babliuc (David) reuşeşte să menţină vie atenţia publicului, căci şi monoloagele sale sunt cu adevărat vii: limbajul obişnuit din piesă, cel pe care îl folosim când ieşim cu tovarăşii la bere, micşorează distanţa teatru - viaţă cotidiană.
David stă noaptea târziu şi se ocupă de radioul său. Din când în când mai pune câte o melodie (şi e simpatic să vezi cu ce se ocupă atunci când nu vorbeşte direct pe post: face flotări, bea bere, dansează balet pe piesele de muzică clasică etc.) Dar toate aceste activităţi nu-i reţin mult timp: el nu poate sta şi aştepta, trebuie să vorbească, are nevoie chiar să se audă vorbind.
Şi se lansează în lungi tirade pe teme de interes general, prilej cu care apar analize sociale tranşante şi inteligente pe subiecte ca muzica de calitate sau reclamele care îi manipulează ieftin pe spectatori. Textul este extrem de witty, de altfel punctul forte al piesei constă în puterea limbajului folosit. Expresiile şi jocurile de cuvinte subliniază foarte bine critica socială.
Replicile lui Cătălin Babliuc sună foarte natural. Este limbajul informal al unui tip inteligent, care combină la fix termeni conceptuali cu unii triviali. Iar dacă în mare parte din piesă, actorul pare uşor detaşat de ceea ce spune, este pentru că DJ-ul de radio are o persona anume creată. El nu se implică pe sine, ci se ascunde în spatele simţului umorului, al sarcasmului, al raţionamentelor sale şi, până la urmă, între cei patru pereţi ai apartamentului său.
Prin conversaţiile dintre DJ-ul David şi ascultătoarea Laura, care sună pe post, piesa ridică problema contactului uman autentic şi a barierelor care îl blochează. David este, într-un fel, prizonier în propria sa minte şi dependent de control. Şi-a creat un spaţiu de manifestare atent controlat şi şi-a ajustat viaţa în aşa fel încât să se plieze pe jobul său de DJ de radio, astfel încât ajunge să trăiască într-un mediu aseptic, fără emoţii, fără complicaţii inutile.
Este foarte frumos făcută tranziţia de la personajul de la începutul scenei, care este redus doar la inteligenţă şi sarcasm, cu reflexe uşor robotice, la cel din final, după ce ajunge să piardă controlul. Monologul pe care îl ţine Cătălin Babliuc, în care îi explică Laurei de ce nu pot fi împreună, este momentul în care ajungem să vedem că acest personaj că este uman, că este viu, nu numai o colecţie de păreri acide la adresa societăţii.
Conversaţia cu Laura (vocea înregistrată aparţine Anei Ularu) pune în lumina drama personajului principal, laturile sale pe care ascultătorul de ocazie al postului de teatru nu le intuieşte. Spectacolul aduce astfel în prim-plan frica de necunoscut, de viitor, de tot ce nu poţi controla. Şi în momentul în care ceea ce trăieşti se poate transforma în timp într-un eşec devastator, e mai simplu să nu mai trăieşti. Sau să o faci cât mai detaşat şi aseptic, fără să-ţi asumi riscuri (emoţionale) de orice fel. Fără să te mai implici în propria-ţi viaţă.
Momentul-cheie al piesei este cel în care personajul David prezintă eşecul (viitor) al relaţiei cu Laura înainte ca cei doi să se fi văzut la faţă. Cinismul şi pesimismul atinge aici cote ridicate: este făcută succint radiografia unei relaţii, de la clipa iniţială a îndrăgostirii până la inevitabila despărţire. Iar concluzia este că naşterea relaţiei în sine nu mai are sens.
Piesa descrie astfel un univers uman "de cutie", redus la un monolog (interior la cei mai mulţi dintre noi, verbalizat în situaţia din piesă). Monologul acesta (fiind destinat unui public, unor necunoscuţi) reprezintă o selecţie a ideilor: sunt cele mai puţin personale, cele safe, cele pe care îţi permiţi să le spui şi altora, pentru că nu te implici. Iar personajul din piesa noastră, fiind aproape mereu în FM şi vorbind aproape mereu, nu mai are timp pentru alte gânduri, mai intime. Şi-a creat astfel o zonă de confort în care nu mai trebuie să se gândească la ale lui.
Motivaţiile ascultătoarei Laura sunt descoperite pe parcursul piesei, spectatorul ajungând să înţeleagă de ce stânjeneala ei la primul apel, de ce pauzele, de ce refuzul de a-şi spune intenţiile. Prin contactul cu ea, David ajunge să-şi manifeste emoţiile, de la dorinţa ca ea să sune din nou, la furia şi panica generate de următorul ei telefon până la strigătul din final.
Piesa are şi momente deosebit de comice, create atât prin comentariile lui David pe teme actuale, dar şi din discuţiile pe care le are cu ascultătorii care sună pe post (ca, de pildă, cazul de infidelitate de la începutul spectacolului). Textul lui Radu Iacoban este acid şi lucid, iar Cătălin Babliuc îl interpretează cu multe naturaleţe. Totul este foarte actual. Ce aş fi vrut, însă, este ca piesa să atace teme şi mai profunde, pentru că are premisele şi direcţia foarte bune. Numai că nu se duce pe atât de adânc pe cât ar fi putut: analiza socială putea să ajungă la adevăruri mult mai dure sau mai şocante. Drama personajului principal putea fi şi ea explorată mai mult, căci terenul era foarte fertil. Dar piesa se mulţumeşte să atace mai multe teme la un nivel mai de suprafaţă, reuşind, e adevărat, ca şi comedie, dar neajungând la profunzimile sau la spiritul tranşant ale unui Carpathian Garden, de pildă.
Rămân marcante, cu toate acestea, singurătatea, izolarea şi nevoia disperată de contact uman, dincolo de toate măştile pe care ni le punem ca să pară că deţinem controlul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu