Problema sănătății în România nu se reduce doar la problema veniturilor medicilor. Să ne închipuim că de săptămâna viitoare salariile angajaților din sistemul medical ar fi mărite nu cu 25% ci cu 1000% dar că nimic altceva nu s-ar schimba. Condițiile de muncă, de luare în primire a pacienților, tratamentul, infrastructura ar rămâne neschimbate iar șpaga ar fi (sic!) legalizată[i].
Cum s-ar îmbunătăți sistemul de sănătate, în aceste condiții? Cum anume s-ar îmbunătăți concret luarea în primire și tratarea pacientului, în condițiile în care un medic ar avea un salariu de 2000 de lei plus 1000%, adică 22000 lei sau aproximativ 5000 de euro la care s-ar adăuga, pentru unii, „șpaga legalizată”? Ce anume s-ar schimba? S-ar schimba brusc, ca prin minune, zugrăveala ancenstrală din saloanele actuale? Un salon de șase paturi s-ar transforma în unul cu un singur pat? Grupurile sanitare ar deveni demne de acest nume? Oribila margarină matinală s-ar transfroma în ambrozie sau, în fine, nu în ceva atât de contraindicat de nutruționiști? Medicamente, astăzi inexistente, că „nu sunt bani”, ar apărea de nu se știe unde? Instrumentar medical, aparatură medicală, s-ar ivi acestea de nicăieri? Pe chipurile asistentelor ar apăra zâmbete angelice? Un duh al concordiei ar s-ar pogorî peste sălile de așteptare?
Așa cum „se știe” (căci despre șpaga actuală, „nelegalizată”, prin natura ei doar „se știe”) o parte din doctori se bucură deja cel puțin de aceste venituri, ba chiar de unele și mai mari. Așa cum se vede, aceste venituri nu schimbă nimic. O creștere veniturilor ar schimba poate doar viața acelei părți din medici care nu ia încă șpagă. Chiar și acest lucru ar fi un pas înaine. Însă, din punctul de vedere al sistemului de sănătate, tot nu ar fi suficient. Căci, sănătatea se face într-un sistem iar scopul acestui sistem nu se poate reduce doar la veniturile medicilor.
Nu este de conceput un sistem sărac dar cu medici bogați, însă tot așa nu este de conceput nici un sistem bogat cu medici săraci. Nici invers, nu ne putem închipui doar o schimbare a condițiilor de luare în primire și de tratament, cu aparatură performantă, spitale strălucind și medici sărmani și necăjiți dar plini de pasiune care vin la spital pe jos, pentru că nu au bani nici măcar de biletele de autobuz, după nopți nedormite în garsoniera sărăcăcioasă, plină de igrasie, că să ne facă pe noi bine. Nici asta nu este de conceput.
Societatea și sistemul de sănătate
Soluția trebuie să fie una care privește sistemul în întregul lui. Societatea are nevoie să reasume explicit, prin dezbatere publică, forma sistemului de sănătate. Asta pentru că sursa actualului sistem vine dintr-o altă ordine politică, una impusă, una vădit falimentară și care între timp a fost contestată printr-o revoluție. Cum chestiunea sănătății este una eminamente socială și politică, societatea trebuie să o ia în discuție ca atare, public. Discuția trebuie pur și simplu deschisă.
Ceea ce s-ar constata ar fi faptul că medicina nu se poate practica astăzi decât prin mijloace care depășesc atât puterea de investiție materială pe care o poate face strict individual un medic dar și capacitatea directă de plată pe care o poate face în general un pacient. Un stetoscop, un pat de consultație, un cabinet medical nu sunt sufiente tot așa cum un salariu, două, trei nu ar fi suficiente pentru o intervenție medicală mai complexă. Stomatologia se poate practica la nivel individual iar piața liberă a rezolvat problema, însă neurochirurgia, de pildă, nu se poate practica în regim de inițiativă individuală privată. Pe scurt este nevoie de investiții în spitale.
Pentru a construi spitale și pentru a le întreține este nevoie de mai mulți bani decât pot aduce în mod direct beneficiarii acelor spitale. Nu trebuie inventat nimic nou. Sistemul de asigurări rezolvă acestă chestiune. Plătești în mod regulat pentru un serviciu de care, în principiu, nu beneficiezi în mod regulat. Asigurarea, pe lângă faptul că este o măsură de precauție, are o putere de investiție printr-o solidaritate implicită și asumată. Din aceste sume cumulate, ale celor care se asigură, se pot construi și întreține spitale și clinici, se poate investi, se poate finanța formarea continuă a medicilor. Pe scurt, doar asigurările pot întreține un sistem de sănătate.
Mai mult, dacă astăzi oricum plătești șpagă la doctor, nu ar fi mai bine dacă aceste sume s-ar regăsi în întreg sistemul medical? Dacă șpaga estimată este de aproximativ 360 de milioane de dolari americani pe an[ii], deci în jur de 1,44 miliarde de lei, atunci ea reprezintă aproximativ 18% din bugetul sănătății pe 2014, de 7,8 miliarde de lei. Nu ar fi mai bine dacă această sumă enormă, care oricum „se dă”, s-ar investi în asigurări medicale?
Cine gestionează sistemul de sănătate?
Dar dacă sistemul de sănătate este prin natura lui social și implică o investiție solidară, el nu trebuie să fie automat etatist. Iluzia este aceea că statul are o mai mare putere de investiție și de control și că prin urmare ar fi un gestionar mai bun.
Așa cum se știe, statul nu este cineva sau ceva diferit de cetățenii care-l formează. Statul nu poate oferi mai mult decât cetățenii care-l formează își pot oferi. Statul nu este un miraculos sac fără fund de unde pot veni la nesfârșit beneficii. Nici măcar înainte de ’89, acel stat, îndrăgit astăzi de unii cu o patimă ce depășește orice rațiune politică, nu avea mai mulți bani decât puteau produce membrii lui egali în toate. Gratuitatea serviciilor medicale era și este o iluzie. Este un fel de a vorbi, un fel de a se minți. Chiar dacă nu plătesc direct un serviciu medical, asta nu înseamnă că este gratuit. Astăzi, iluziei comuniste i s-a adăugat o ipocrizie generalizată. Căci, deși, „e gratuit” (dar nu este, pentru că sistemul actual se bazează pe asigurările de sănătate), totuși, cu rare excepții, trebuie plătit ceva în plus, o șpagă, una care nu este deloc simbolică, care nu este, așa cum ne mințim frumos, o „atenție”.
Ce știm astăzi este că statul, statul român, e un gestionar ineficace și că sistemul de sănătate are probleme. Soluția nu se poate reduce nicidecum doar la mărirea salariilor medicilor, ci la liberalizarea sistemului. Probabil că aceasta nu poate fi o soluție pentru toată lumea, dar statului trebuie să i se ia acest privilegiu aproape totalitar de a gestiona asigurările de sănătate.
Se poate imagina oricând un sistem mixt, un sistem cu un regim de asigurări de bază, obligatoriu, gestionat de stat (dacă asta ar rezulta în urma dezbateri publice) la care să se adauge un regim complementar de asigurări private în proporții diferite. Ar trebuie să te poți folosi de asigurare, în funcție de alegerea ta, în funcție de cât ai investit în aceasta și indiferent de spital, public sau privat.
În orice caz, sistemul trebuie redezbătut și în cele din urmă deschis.
____________________
[i] Expresia „legalizarea spăgii” este un paradox lingvistic iar ca atare este o aberație economică.
[ii]
Vezi Dan Popa, „Cresterea salariilor personalului sanitar in 4
intrebari si raspunsuri”,
http://hymerion.ro/2015/08/18/problema-cresterii-salariilor-personalului-sanitar-in-4-intrebari-si-raspunsuri.html
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu