Lucrul direct cu omul, comunicarea adevărată

Cu câţiva ani în urmă, la Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş a fost demarat proiectul denumit Teatru de risc, un proiect care îşi propunea să deschidă porţile larg tinerilor creatori, iar ei, intrând pe poarta deschisă, să îşi construiască propriul drum, giraţi de o instituţie teatrală de stat (naţională, ca titulatură, în acest caz). Prima încercare a fost aceea a Roxanei Marian, care s-a impus astfel cu textul şi spectacolul MedeEa sau Despre fericirea conjugală. Mai departe, următoarea şansă a avut-o tot un actor al companiei Liviu Rebreanu a Naţionalului, Rareş Budileanu, care a venit cu propunerea, în final acceptată, de a risca împreună cu Elise Wilk, dramaturg - în acest moment - deja consacrat.
 

Rareş Budileanu:   Într-un fel, dacă e să o iei pe bune, în orice proiect de teatru este o doză de risc. Depinde ce vrei sub această titulatură. Al cui este riscul? Mie mi s-a explicat că fiind vorba de regizori proaspeţi e mai riscant, dar se încearcă să li se dea mână liberă, să arate ce pot să facă. Este foarte greu să intri în sistem. Teatrele ar trebui să îşi asume riscuri de genul acestui proiect. La momentul actual, în multe teatre din ţară totul este foarte obosit în general, iar acolo unde trebuie să existe iniţiative ai de a face numai cu anti-rezolvări.

Pe Elise o ştiu din 2010, de la spectacolul meu de masterat. Aveam textul cu S-a întâmplat într-o joi, despre care eu credeam că e al lui Mihai Ignat. Eram la Teatru 74, în Tîrgu Mureş, cu Mihai Ignat, şi voiam să îmi dau masteratul cu Patru cepe degerate. Din diferite motive spectacolul acela nu s-a putut face, însă eu aveam backup, iar numele acestui backup era S-a întâmplat într-o joi de Elise Wilk - cine o fi fost ea, că habar nu aveam. Îi spun, aşadar, lui Mihai că nu mai pot face textul, dar că am un altul, îi spun numele autoarei şi că nu ştiu cum să dau de ea. Şi el zice: Păi vrei să vorbeşti cu ea? Da, în răspund. Bine, zice el, o ştiu (eu  nu ştiam că ei sunt prieteni, acum soţ şi soţie). Ăsta a fost primul contact. Nu ne-am întâlnit, am comunicat doar prin telefon şi prin e-mail, ea a rescris foarte mult - vreo lună de zile, iar în ziua premierei - abia atunci - ne-am întâlnit faţă în faţă.

Sunt primul şi cel mai constant regizor al lui Elise Wilk. Eu am ajuns la acest proiect - Teatrul de risc - colaborând cu ea pe baza unui început de text, ceva ce compusese în timpul masteratului de scriere dramatică de la Tîrgu Mureş. Mi-a dat textul, cum era el (avea două scene şi jumătate), iar ceea ce aveam eu se baza pe un work-in-progress, pentru că în momentul în care eu am depus proiectul respectiv, textul păstra din ce scrisese Elise doar o singură scenă. Deci aici chiar s-a riscat. Cumva s-a mers pe încrederea ideii prezentate de mine acolo, în blind. Apoi Elise şi cu mine am colaborat constant. Ea scria tot timpul, îmi trimitea, citeam, mergeam foarte mult pe feeling. Aşa s-a născut Camera 701, din mers, pas cu pas.

Lucrul cu dramaturgul s-a desfăşurat în felul următor: Elise a stat o săptămână cu noi şi unde a mai fost cazul a mai "coafat" textul. A stat la repetiţii când încă spectacolul se construia şi, în funcţie de ce discutam, ea scria. Împreună am încercat varianta lucrului direct cu omul, comunicarea adevărată, iar asta mie mi-a plăcut foarte mult. Chiar cred că această Cameră 701 e un spectacol viu, actual - şi ca joc, şi ca abordare. Eu în primul rând sunt actor şi sufăr când văd actori care nu sunt puşi în valoare. Nu poţi uita că ai actori în scenă. Mie îmi place ca actorii să beneficieze de atenţie, pentru că ştiu foarte bine cum mă simt eu, personal, atunci când sunt sau, dimpotrivă, când nu sunt pus în valoare. Şi e foarte frumoasă partea asta în care reuşeşti să scoţi, prin intermediul actorilor, ceea ce ai tu în minte. Pentru că e foarte important să fie foarte clar ce vrei să spui cu un spectacol şi apoi să vezi dacă reuşeşti sau nu să o faci. Vezi ce reacţii ai după spectacol.

Mai e apoi şi lucrul constant cu Anca Loghin, soţia mea. Noi lucrăm de mult timp împreună - inclusiv la Camera 701 sau la instalaţia teatrală VIS x 10+1 -  am avut multe proiecte independente, plus ce am lucrat în timp în teatru, unde în multe cazuri am jucat împreună, chiar şi un cuplu. Probabil că se vede lucrul acesta între noi şi funcţionează.

Ulterior Camerei 701, Rareş Budileanu s-a implicat într-un alt proiect de mare întindere la nivel regional, anume Digital Transilvania - care a pornit din nou în acest an, în varianta Digital Transilvania 2.0 - Simply Complex. Concepută ca instalaţie teatrală şi prezentat în calupuri de câte douăzeci de minute, organizată ca un labirint prin care fiecare grup de câte opt persoane este condus de către un copil, făcând astfel slalom printre vise - care uneori se desfăşoară ignorând privitorii, alteori au tendinţa de a-i agresa pe aceştia - scurta şi intensa incursiune în universul încâlcit al posibilelor combinaţii de imagini rezultate din experienţe personale directe sau indirecte, înglobează şi privitorii în context, provocându-i la construirea propriului vis.

Rareş Budileanu: Dacă aş avea fondurile necesare aş face mai multe spectacole de genul ăsta. Dacă aş putea face Visul şi mai mare, l-aş face. El avea o structură clară: era conceput în calupuri de 20 de minute, care se reluau de fiecare dată, nu ca performance duraţional. Intenţia programării continue - s-a jucat începând de la ora 5 seara, până la 11 noaptea - a fost doar din raţionamente pur practice. Totul era calculat, publicul primea instrucţiuni în legătură cu ceea ce putea sau nu să facă. Am controlat şi ceea ce reuşeai să vezi, şi ceea ce nu reuşeai. Îmi place implicarea controlată de mine a publicului.

Până la urmă a fost un singur grup care a reuşit să se organizeze în aşa fel, încât să vadă (aproape) tot ce era de văzut: oamenii s-au menajat, au avut grijă unii de alţii, s-au înţeles foarte bine între ei - erau, la rândul lor, observaţi. Oricum, în permanenţă se desfăşurau două negocieri: una cu spaţiul şi alta între cei care intrau ca grup.

Mă atrag şi direcţia Visului, şi cea a Camerei. Mie îmi plac foarte tare şi spaţiile neconvenţionale. Am mai făcut la un moment dat un performance în centrul Tîrgu Mureşului, cu Ciugulitu Csaba, într-o clădire din oraş. Era vorba despre un tip de 30 de ani care stă la el în cameră, unde îşi petrece întreaga viaţă: tu mergi pe stradă, arunci un ochi pe un geam şi îl vezi acolo, la el în casă. Am căutat un loc prin centru, unde puteam să facem asta. Am găsit un spaţiu unde intrai într-o cameră, iar lângă ea mai era o cameră, şi între astea două camere erau geamuri de interior. Publicul stătea în picioare, uitându-se la Ciugulitu ce face. El dormea, se uita la televizor... Aş fi vrut să găsesc o clădire potrivită pentru ca publicul să se uite din afară, să dureze toată ziua sau măcar şase ore, să vii să vezi, să te întorci... Oricum, tot despre camere era vorba şi acolo :).

Am mai făcut şi alte proiecte independente, de exemplu întâlnirea cu Ada Milea, care s-a petrecut in studenţie, ea fiind cu un an mai mare. Am început colaborarea în 2000, dintr-un "accident", şi astfel am înregistrat albumul Republica Mioritică România. Până în 2004 am cântat împreună în diferite variante de spectacol, cu diverşi artişti din ţară, noi doi rămânând nucleul. Am avut, în această formulă, şi participări pe la tot felul de festivaluri, emisiuni TV, radio sau evenimente private. După 2004 am mai avut câteva concerte împreună, dar, în final, programele personale ne-au despărţit.

Dincolo de experienţele sale teatrale, în calitate de actor sau regizor, pentru Rareş Budileanu contează şi a contat întotdeauna mişcarea, dansul. Create independent sau înglobate în diverse proiecte teatrale, ele au rezultat din dorinţa de explorare a posibilităţilor de exprimare pe care le are corpul unui actor într-un spaţiu anume.

Rareş Budileanu: Eu am o lungă poveste cu mişcarea - mai degrabă decât cu dansul. Înainte să vin la facultate am făcut pantomimă şi improvizaţie cu Dan Hândoreanu de la Sibiu. După care am ajuns la Tîrgu Mureş şi am avut şansa să întâlnesc mulţi coregrafi, cu care am şi lucrat. În şcoală, la universitate, trebuie găsită combinaţia fericită dintre dans şi mişcare. La modul real. Mai bine tai din teorie şi îţi pregăteşti oamenii să cânte, să vorbească şi să se mişte bine. Din păcate, în ultimul timp s-au eliminat exact lucrurile practice, nu se mai face suficientă improvizaţie, de exemplu...

Apropo de dans-mişcare, am avut nişte întâlniri foarte importante, iar una din cele mai mari a fost cu Miriam Răducanu, pe care am cunoscut-o înainte de a-l cunoaşte pe Gigi Căciuleanu, în 1999 la Gala Hop. Eu aveam acolo un recital axat pe mişcare şi dans, şi, după ce l-am prezentat, a venit la mine această doamnă - pe care nu o cunoşteam -  şi care m-a pupat şi m-a întrebat unde am fost până acum, la care eu i-am răspuns că la Tîrgu Mureş. Nu ştiam cine era ea, de fapt. Adică îi ştiam numele, dar n-aveam habar cum arată. Iar după ce am aflat, mi-a picat faţa. Prezentarea mea fusese în prima zi, iar in următoarele zile ale Galei ne-am întâlnit mereu. Mi-a dat numărul ei de telefon şi am stabilit că o să ţinem legătura. Şi iată că după vreo doi-trei ani am ajuns în Bucureşti cu Anca Loghin, unde lucram la spectacolul Nebuni de familie, împreună cu Puiu Jipa, iar între scene aveam nevoie de mişcare. Am sunat-o - că aşa îmi spusese, nu? Ne-a chemat la ea acasă, am dat mobilele din sufragerie la o parte şi am rezolvat momentele de trecere. Pur şi simplu. De atunci ţinem legătura constant, ne mai vedem la Bucureşti...

Au urmat apoi Gigi Căciuleanu, Yves Marc, care lucrase direct cu Decroux - dar aici am fost pe o cu totul altă zonă de mişcare. Apoi Walter Anichhofer, care, al rândul său lucrase direct cu Lecocq - din nou, altă zonă de mişcare. Pe Yves Marc şi pe Walter Anichhofer i-am întâlnit într-un proiect al lui David Esrig, unde el era pe parte de regie, iar ei pe mişcare - un proiect care a durat trei ani de zile. Eu am avut şansa să intru în proiectul acesta trei ani la rând, prima dată la Sibiu, unde a fost multă-multă lume, apoi la Sfântu Gheorghe, unde erau doar cei din Sfântu, eu pe atunci fiind angajat acolo, şi după aceea în Germania, la David Esrig unde, în urma selecţiei am rămas vreo douăzeci, la şcoala din Burghausen, unde în fiecare an se făcea altceva. Am lucrat pe mişcare, pe tehnica vorbirii - cu o doamnă care lucra pe vorbire inclusiv cu cei de la Shakespeare Company - am avut şansa să stau patru zile cu această doamnă, care scotea din tine ce nici nu bănuiai că există.
 

Apoi au fost colaborările cu Florin Fieroiu, Eduard Gabia, Vava Ştefănescu, Cosmin Manolescu - într-un atelier de o săptămână, la Sfîntu Gheorghe -. Gigi Căciuleanu, de exemplu, la Carmina Burana, nu ne-a pus niciodată să baletăm, el a lucrat cu noi aşa cum eram, încercând însă să ne ducă mai departe cu un pas.

După teatru, dans şi mişcare - sau ca o continuare firească a acestora, au urmat încercările din film, care s-au soldat şi ele cu câteva rezultate concrete. 

Rareş Budileanu: Am făcut film cu Tony Gatlif şi Kamondi Zoltan. La Kamondi - în Dolina  - am avut douăzeci şi ceva de zile de filmare, m-am uitat la film şi eu apar într-o singură scenă, cu spatele, în condiţiile în care avusesem prim-planuri cu personajul principal. În schimb la Gatlif, în Transylvania, mă văd. În ce priveşte Billion Star Hotel, în cazul acestui film s-a plecat de la un proiect local şi am fost cu toţii alături de regizorul Alecs Năstoiu. El a fost motorul, cu siguranţă va ieşi ceva de calitate, eu zic că a meritat efortul.
 

 

Un altfel de efort, foarte plăcut la rândul şui, este şi acela de a fi preluat Trupa Guga Jr. a Naţionalului, alcătuită din adolescenţi care încearcă să descopere într-un mod activ teatrul şi, în acelaşi timp, să se descopere şi pe ei înşişi prin el. După un pilot (cu spectacolul We Are Stardust - realizat de Scott Johnston), un an în care au avut loc ateliere de lucru şi creaţie cu exerciţii pentru non-actori, coordonate de către actriţele Elena Purea şi Roxana Marian, şi un spectacol care a intrat în stagiunea curentă a Naţionalului tîrgumureşean şi, înainte de închiderea stagiunii, a fost invitat la Târgovişte pentru a deschide festivalul BABEL F.A.S.T. (Shoes - realizat de acelaşi Scott Johnston), trupa Guga Jr. îşi consolidează identitatea, intrând în al treilea an de existenţă. Între timp, s-au mai implicat în Guga Jr. şi alţi actori, precum Raisa Ané şi Andrei Chiran, şi scenografa Măriuca Ignat.

Rareş Budileanu: Întrebarea era că dacă vrea cineva să mai lucreze cu Guga Jr. să spună şi eu am vrut să lucrez cu ei (mai lucrasem înainte şi cu liceeni, şi cu elevi din clasele V-VIII, deci nu ar fi fost pentru prima dată). Şi îmi şi place să lucrez cu material aşa de proaspăt. Profesorii lor au reacţionat şi au spus că şi copiii s-au schimbat: vorbesc altfel, se comportă altfel, comunică altfel. Asta vreau şi eu cu ei, să îi deschid, să înţeleagă poate un pic mai mult ce e cu ei şi cu cei din jurul lor. Aş vrea să fac o prezentare cu toţi cei care rămân - pentru că o să mai plece din ei pe parcurs, dar e absolut normal ca lucrurile să se petreacă aşa -  poate o înşiruire de momente în care să le vedem evoluţia. Apoi aş vrea să formez măcar o grupă din ei care să facă un show de improvizaţie. Asta e marea mea ţintă, şi nu e deloc uşor, pentru că improvizaţia implică foarte multe lucruri, pe lângă deschidere. Dacă reuşesc să îi fac să observe ce e în jurul lor, atunci deja am obţinut ceva.

 

Şi, apropo de improvizaţie, Rareş Budileanu este şi unul din actorii care au rămas în distribuţia Campionatului de improvizaţie, alături de - în acest moment - Costin Gavază, Ion Vântu, Mihai Crăciun, Csaba Ciugulitu, Mihaela Mihai, Georgiana Ghergu şi Zeno Apostolache (la pian), un show conceput de Vlad Massaci şi Mihaela Sârbu pe exerciţiile de improvizaţie ale lui Keith Johnstone şi care are în continuare, după ani buni, o fantastică priză la public. Între dans şi actorie, mişcare şi regie, improvizaţie şi film, Rareş Budileanu este, aşadar, un actor cameleonic, cu o structură elastică şi complexă, care în acest moment are o direcţie clară, evoluând constant şi sigur.