Nu îmi cereţi impresii despre prima parte a deschiderii. Adrenalina
directului, a coordonării, a minutelor care trebuie populate cu vorbe
rămâne acolo chiar şi după ce proiectorul cu lumina de faţă s-a stins,
iar dumneavoastră v-aţi găsit mai bine locul în fotoliu, în aşteptarea
Rapsodiei I. În zilele de
live,
prezentatorul prevalează asupra melomanului şi, dacă mă vedeţi
sprijinind un perete sub loji şi rumegând indescifrabil, să ştiţi că
rumeg vorbele pentru următoarea intervenţie.
Facies-ul lui Kristjan Järvi este fascinant. Acest dirijor îşi trece
prin muşchii obrajilor, prin mobilitatea globilor oculari, prin gura
neobosită absolut toate paginile partiturii pe care o conduce. Ca un
actor căruia i se cere să întruchipeze, la comandă, emoţii extreme şi
antagonice, mimica lui transmite când extaz, când tânguire, când
abandon, când încrâncenare. Am spus-o şi în textul trecut: Järvi dă pe
afară. Are graţia şi nonşalanţa unui dansator pe podium, relaxarea unuia
sigur pe forţele lui şi transfigurarea pe care i-o aduce muzica. Poate
că mă înşel, dar nu cred că omul acesta poate să dirijeze o muzică pe
care n-o iubeşte.
Urmărindu-l fandând pe podium şi respirând la unison cu Sarah Chang,
mi-a trecut prin minte o amintire de la interviul cu aceasta din urmă,
despre o noapte în Verbier când a dansat în club împreună cu Lang Lang.
Nu m-am putut abţine să nu îmi imaginez un duet Sarah Chang-Kristjan
Järvi
on the dance floor. Ar fi de senzaţie...
Carmina Burana a creat un
vibe
în Sala Palatului cum de mult nu am mai simţit. Sigur, lucrarea lui
Carl Orff reclamă aplauze şi piele de găină, dar Orchestra Română de
Tineret a fost senzaţională. Pregătiţi până în dinţi (suspectez că
maestrul Cristian Mandeal i-a şlefuit cu mână fermă şi pentru acest
concert), însă degajând şi acele valuri de energie autentică şi
spontană, de... mâncat muzică pe pâine, aşa cum am mai scris şi spus
despre ei. Intervenţiile Corului Filarmonicii "George Enescu" şi ale
Corului de Copii Radio au fost, cum era de aşteptat, impecabile. Nu
acelaşi lucru îl pot spune despre solişti. Baritonul Daniel Schmutzhard a
impresionat prin implicare şi versatilitate, nu şi printr-o voce
frumoasă, iar falsetul pe care i-l solicită partitura a sunat dogit,
spart, sărăcuţ. Max Emanuel Cencic, profesionist, a avut dezavantajul
unei prezenţe prea discrete în ansamblu, dar performanţele baroce în
care îl aşteptăm peste câteva zile îi vor reconfirma valoarea. În
schimb, soprana Jennifer O'Loughlin a plutit, eteric şi adecvat.
Carmina Burana
a fost apoteoza lui Kristjan Järvi, locuit de o hoardă de mici demoni
care i s-au strecurat prin degete şi prin ochi şi au scăpărat artificii.
Bis-ul, pentru care nu s-a lăsat mult rugat, ne-a luat prin surprindere
inclusiv pe noi, echipa TVR, care, de regulă, ştim dinainte ce şi cum.
Ovaţiile în picioare au închis un concert şi au deschis Festivalul. Să
sperăm că ecoul lor va reverbera în cât mai multe seri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu