Andrei Oișteanu și reconsiderarea lucidă a ”elitelor”

Cartea lui Andrei Oișteanu, Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu (Polirom, ed. a 2-a revăzută, 2014) iese din canonul dihotomic al abordării figurilor controversate ale elitei intelectuale ce a facut carieră în interbelic: glorificare (exonerare de orice culpabilitate)  vs. demonizare (culpabilizare excesivă). În condițiile în care Eliade este autorul unei opere științifice de valoare, inițiatorul unei ”școli” de cercetare istoriografică, și una din figurile intelectuale proeminente ale secolului XX și, în care, pe de altă parte, adeziunea sa politică ”gardistă” nu poate fi relativizată, reconstrucția lucidă și complexă a traseului său publicistic, literar și științific, realizată cu nuanțe și erudiție de Andrei Oișteanu (el însuși format la ”școala” lui Eliade), este consonantă cu natura obiectului ei.
Andrei Oișteanu susține că ”opera științifică a lui Mircea Eliade a fost relativ puțin infestată de microbul ideologiei de extrema dreaptă” (p. 29) și amendează violențele hermeneutice care i se aduc lui Eliade atunci cînd este, de pildă, acuzat de Daniel Dubuisson (pe urmele căruia merge și Alexandra Laignel-Lavastine) de niște prejudecăți anti-semite ce ar contamina critica sa la adresa iudeo-creștinismului. După Dubuisson, aceste prejudecăți s-ar manifesta în critica eliadiană a inventării istoriei ”lineare” de către iudeo-creștinism (prin negarea concepției antice despre lʹéternel retour și a circularității timpului), și a unei implicite ”desacralizări a lumii” (p. 27). Eliade poate să fi avut, au fond, o nostalgie personală pentru formele tradiționale de manifestare ale sacrului. Totuși, ele nu l-au împiedicat, cum amintește pe larg Oișteanu, să fie fascinat de ethosul ”modern” al căutării unui ”sens profund, religios al vieții” (p. 115) manifestat de studenții săi hippies din Statele Unite – care recurgeau, desigur, la excese orgiastic-narcotice în aventura lor de ”căutare a sacrului”. În plus, Eliade poate fi creditat cu obiectivitate științifică atunci cînd descrie unele fenomene religioase, raportîndu-le la diverse concepții mitice sau religioase și poate fi, într-adevăr, un abuz hermeneutic să presupunem că prejudecățile sale ”de dreapta” i-ar distorsiona întreaga operă istoriografică.
Pe de altă parte, este greu să nu recunoaștem, cum observă tot Andrei Oișteanu, contaminarea directă a lui Eliade, în anii ʹ30, cu ”microbul rinoceritei” (p. 58) – care a alterat profund și tragic prietenia lui cu Mihail Sebastian, scriitorul evreu-român detestat de naționaliști români din cauza originii sale iudaice și numit de naționaliști evrei ”o dejecție a ghetoului evreiesc”, din cauză că aceștia din urmă îl considerau prea român.
Andrei Oișteanu ne propune, prin urmare, o recuperare onestă, alertă față de nuanțe, dar fidelă adevărului istoric, a personalității lui Mircea Eliade. Este o abordare ce invită la o reflecție nepartizană asupra biografiei și operei acestui important cercetător al religiilor. Fără a vrea să risc aici nici o comparație, este cu totul altceva decît genul de demers care ”blochează” dialogul și reconsiderările obiective, de felul celui pe care l-am întîlnit într-un eseu al lui Sorin Lavric, ”Extenuarea spiritului”, publicat în România Literară (18/2015), cu privire la Pr. Arsenie Papacioc. Prezentînd o fizionomie diafan-duhovnicească a Pr. Papacioc, marcată de o serie de  ”încercări” care îl exonerează de orice contact impur cu lumea, autorul acestui eseu ajunge să afirme că ”a-i scoate ochii lui Arsenie fiindcă a fost legionar e semn de prelungire a marotei bolșevice. Nu o fac decît ignoranții sau vechii marxiști dornici de răzbunări postume.” Dincolo de faptul că ”a scoate ochii” cuiva este aici o evidentă hiperbolă defensivă, practic oricine critică aderența gardistă a Pr. Papacioc sau a altor ”mărturisitori” cu aceeași orientare politică poate fi învinuit a priori, într-un asemenea univers de discurs, de comiterea unui păcat capital. Se poate rosti, în asemenea condiții, vreun adevăr istoric despre personalitățile venerate postum ce au încheiat mezalianțe cu Mișcarea Legionară? Se poate, desigur, dar cu riscul de a fi acuzat, chiar înainte de a deschide gura, de pasiuni bolșevice sau blasfemie.
Admirația exaltată și necritică față de ”mari personalități” culturale, religioase etc., este de obicei un indiciu de imaturitate. Ioan Petru Culianu, o altă figură intelectuală ”de elită” despre care Oișteanu scrie obiectiv și avizat, care a fost discipolul și prietenul cel mai apropiat al lui Eliade, a dovedit-o cu prisosință. Fiind un observator fin al fenomenului politic, Culianu a simțit ”răceala maestrului” în momentul în care a încercat să exploreze împreună cu el, într-o carte de interviuri, trecutul său de extremă dreaptă. Tot el a perceput lucid, după 1989, contiguitățile dintre gardiști și securiști (p. 275). În raport cu Eliade, Culianu a urmat principiul aristotelic după care iubitorul de înțelepciune așează adevărul mai presus de prietenii săi. În materie de intuiție politică, ”detecta mine acolo unde nimeni nu le bănuia”, probabil – urmînd ipoteza lui Ted Anton – făcîndu-i ”pe asasinii săi să creadă că știe ceea ce n-ar fi trebuit să știe și să-l perceapă ca fiind foarte periculos” (p. 276).
Și, cum vechile cadre ale Securității ”schimbate la față” (dar nu și în năravuri) după 1990, sub noua întruchipare instituțională a SRI-ului, nu au stat degeaba, dosarul lui I.P. Culianu alcătuit de Securitate a fost măsluit și amputat, adăugîndu-i-se multe file insignifiante și suprimîndu-se, se presupune, o mare parte, relevantă pentru o posibilă anchetă criminalistică. S-a întîmplat, de altfel, la fel ca în cazul dosarului de urmărire T.O. al lui Gheorghe Ursu, victima unui asasinat politic neambiguu comis de Securitate în 1985 – dosar din care o mare parte este ”rătăcită” sau dispărută pînă astăzi. O posibilă coroborare cu cazul Ursu ne-ar putea spune ceva despre interesul ”organelor” de a contraface dosarul întocmit de Securitate și în cazul Culianu – implicit, despre implicarea unor cadre ale fostei Securități (și) în asasinarea profesorului de istoria religiilor.
În privința obiectivității dovedite de Culianu însuși, Oișteanu scrie, prin analogie, despre felul în care acesta l-a denunțat pe popularul și controversatul antropolog american de origine peruviană Carlos Castaneda, ca pe ”un șarlatan mai degrabă decît un antropolog”. În 1988, după moartea lui Eliade, Culianu afirma că, ”în contextul românesc al anilor ʹ30, Mircea Eliade, întors ca un erou legendar din India, a fost un fel de grand oncle al lui Carlos Castaneda” (p. 282).
Uciderea profesorului Culianu ”cu un glonte în cap” a fost recunoscută și de generalul Ion Mihai Pacepa ca fiind metoda tipică de execuție a KGB-ului – ne putem aminti, în legătură cu asta, și de executarea ofițerilor polonezi în pădurea de la Katyn, în martie 1940, cu un glonte în cap, la ordinul NKVD-ului. Ca și în alte cazuri în care un asasinat a fost comis la ordinul poliției politice (sovietice sau ex-sovietice), au apărut o serie de scenarii de intoxicare și diversiune: de fapt, ar fi fost ”o răzbunare a unor grupuri de magicieni”; sau, alternativ, asasinatul ar fi avut legătură cu ”cartelul columbian al cocainei” (p. 288). La fel ca și în cazul asasinării lui Gheorghe Ursu în beciurile Securității, alții ar fi comis crima – nu Securitatea. Tabloul, încețoșat artificial, al asasinatului – prezumă Andrei Oișeanu – este probabil o tentativă de a trimite poliția pe o pistă falsă. Cît mai departe de legăturile logice cu falsificarea unei părți semnificative a dosarului Culianu, în arhivele SRI, și de cîteva deducții simple pe baza lor, pentru care nu e necesar chiar geniul unui Sherlock Holmes.
Este curios cîte intrigi polițiste au ajuns să planeze în jurul morții unui tînăr savant ce a avut onestitatea și curajul să privească obiectiv partizanatele politice și ideologice din România și să spună lucrurilor pe nume. Că a fost vorba de foul-play în moartea lui este neîndoielnic – deși, la cîteva ore după comiterea crimei, se răspîndise un (complet neverosimil) zvon legat de un act sinucigaș. Dar ce tabuuri a încălcat profesorul Culianu prin afirmațiile sale curajoase și demistificatoare? E limpede că, în urma acelor afirmații, nu era simpatizat de compatrioții săi cu o agendă politică intens colorată, la Chicago și în alte locuri. Oișteanu relatează că Eugen Vîlsan, un bătrîn legionar din Chicago și un apropiat al lui Eliade, comenta cu regret, în urma asasinării tînărului universitar, că ”fiind discipolul lui Eliade, Culianu ar fi trebuit să facă parte din familia noastră politică” (p. 279). Eroare, însă – discipolatul cu pricina nu avea să se răsfrîngă și asupra opțiunilor sale politice, complet străine de ”fundamentalismul ortodox” al mișcării pe care a ridiculizat-o ca pe ”Garda de Lemn”. Culianu nu s-a simțit obligat să adopte și ideile nedemocratice ale respectatului său mentor.
La fel ca Gheorghe Ursu, Culianu a avut o conștiință liberă și curajoasă. Și se pare că, tot la fel ca inginerul rebel, a trezit ”atenția organelor”, sau a filialelor ”Mănăstirii Secu” din străinătate, care l-au considerat prea periculos pentru a i se îngădui să rămînă în viață. Nu știu dacă are relevanță aici, dar cei care i-au cunoscut, și pe unul și pe altul, mărturisesc că erau niște ființe delicate. Ioan Culianu era neobișnuit de cald și uman cu studenții și secretarele și  vorbea zilnic la telefon cu logodnica lui despre alte lumi, vise și presentimente. Gheorghe Ursu era un bonom copilăros, care scria poezie bună. ”A ucide un astfel de om – scria Geo Bogza despre Gheorghe Ursu în 1993 – echivalează cu a-l omorî pe Regele Fluturilor”.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro