Ajunge!

     Sunt născut otrăvit, dintr-o breaslă coruptă. Scindată. Luați de-a valma. Sfinți și tartori, zapcii și haiduci, feți-frumoși, fete cochete. O adunare zglobie, zgomotoasă, cu moralitate îndoielnică și reflexe magdaleniene. Cu har. Cu idei. Cu pornirea de a pocni din bici, fie el croit din rahat ori ba. Cu ură. Sentimentalisme de bodegă. Mașini puternice. Amante histrionice. Mai multe icoane prin cabinete decât diplome pe pereți, și mai multe diplome decât pereți de la un grad profesional încolo. Cu aplecări mistice și convingeri neortodoxe. Gata oricând de un gest cald, dar și un cuțit în spate. Cu un ochi în plagă, cu altul spre Vest. Atenți la o atenție, neatenți la gest. Lipsiți de scrupule și altruiști în miez de noapte. Superbi diagnosticieni. Proști comunicatori, îndeosebi în limbi străine. Patrioți. Patrioți eșuați. Proști pedagogi, în imensă majoritate. Complexați când ies din pătrățica lor de sublimă omnipotență. Convinși că centrul Universului e undeva între Caracal și Gheorgheni, căci altfel de ce s-ar învârti până și Soarele în jurul României?

     Comunitatea mea, doctorii. Într-o zi obișnuită îmi dau dureri de cap doar prin larma care se aude de la trei străzi distanță. La noi, la raportul de gardă nu se vorbește, se urlă. Se aruncă foaia de observație în capul rezident

Publicitate

ului. Se lasă cu „cine ți-a pus bisturiul în mână, toanto?“ Se plânge. Se țipă. Prin saloane. Pe culoare. La intrare. La ieșire. Scrâșnesc măselele. Trosnesc carpienele. Tragi din țigară două fumuri, mai înjuri de-o mamă, de-un mort, te întorci la treabă. Scandalul se oprește în sală. Cu mâinile până la cot în mațele doamnei se spun bancuri, se discută rețete și condimente, se taie, se coase, se salvează vieți. Secundă după secundă, minut după minut. Aceștia sunt oamenii mei. Ne suntem unii altora. N-avem echipă. Nu prea ai ce să ne iei. N-ai cu ce să ne surprinzi. Toate s-au fumat. Nu murim de foame. Nu trăim prea corect. Epic spus, vai, mama noastră!

     Dar ascultă aici. Tu care ne-ai spus în multe feluri. Tu care ne-ai scuipat pe portofel. Pe diplomă. Pe munca de-am muncit și pe noaptea pierdută. Pe știința de carte și dorința de bine. Pe rostul nostru și pe cum merităm să fim plătiți. Cred că ne confunzi cu lăutarii de azi-noapte. Nu ți-e rușine un pic? Om fi noi zdrențe, dar nu suntem zdrențele tale. Om lucra noi în halate cumpărate pe sponci, cu mănuși personale, cu fire cumpărate și cu stetoscoape luate de ocazie. Da, sunt doctori care au făcut bani buni din sămsăreală. Da, sunt doctori care costă mult. Și la față, și la buzunar. Noi îi știm cel mai bine, că doar pe tăcerea noastră s-au făcut zmei. Dar sunt și mulți doctori buni. Sunt oameni de-ți vine să le săruți mâna. Oameni convinși că o viață de om merită o noapte pierdută. Oameni și zdrențe, dar cu halatul alb. Cearcănele până în brâu, dar privirea limpede, mâna sigură, mintea brici. Și tu ce faci, domnule Guvern? Ce faci, domnule ministru? Ce faci, stimat sindicalist? Arunci cu plicul în noi, că doar de plic ne place?

     Ceasul ticăie pe masă și nu mai e mult până la 1 octombrie. Vremea când vorbele se scaldă, când minciunile se cern, când 35.000 de medici vor avea de decis. Dacă vă mai cred ori ba. Și-atunci nu vom ieși în stradă. Dar nici nu cred că mai intrăm la muncă. N-aveți decât să faceți Sănătate cu șpăgarii voștri și cu băieții de trupă, cu politrucii și directorii de departament făcuți la Mobutu. Domnilor guvernanți, cu respect vă anunțăm: a înțărcat bălaia.