Momentul dinaintea spectacolului este magic pentru mine

Prima mea întâlnire cu doamna Emilia Popescu a fost în spectacolul Cui i-e frică de Virginia Woolf? în regia lui Gelu Colceag la Teatrul de Comedie. De fapt chiar prima dată când am văzut-o pe fermecătoarea actriţă a fost în spectacolul de teatru TV Invitaţie la castel în regia lui Cornel Todea. La finalul acestei stagiuni am avut frumoasa ocazie de a mă întâlni pe viu cum s-ar spune cu Emilia Popescu, a cărei prezenţă emană linişte sufletească, bunătate şi pozitivism. În această stagiune publicul bucureştean a putut s-o vadă pe doamna Emilia Popescu în spectacolele: Pescăruşul la Teatrul de Comedie, Sex la Teatrul Metropolis şi Un bărbat pentru Sara la Mall Băneasa.

Judy Florescu: Ce am putea face ca în teatru să se facă şi mai multe proiecte?
Emilia Popescu: În primul rând ar trebui să se schimbe legea teatrelor, să se deblocheze posturi, să se angajeze oameni tineri. Ar trebui să existe alt tip de contract. Îţi dau un exemplu: muzicienii în străinătate sunt obligaţi să dea un concurs o dată la 6 luni. Şi mi se pare normal. Poate nu mai cânţi, poate nu studiezi destul, şi nu mai meriţi să rămâi pe postul de şef de partidă şi trebuie să rămâi la vioara a doua. În meseria noastră ca urmare a acestor contracte nedeterminate, sunt puţini cei care mai sunt preocupaţi de acest studiu. Studiu nu înseamnă să te duci la repetiţie. Studiu înseamnă mişcare fizică, posibilitatea de a face performanţă. La noi, cuvântul performanţă e deja un arhaism.

J.F.: Ce înseamnă ca actorii să facă performanţă?
E.P.: Trebuie să fie dedicaţi, dar pentru asta trebuie să şi mănânce şi să locuiască undeva. Pe de altă parte vin regizorii, care de asemenea n-au nici un fel de condiţii, pun spectacole şi nu interesează pe nimeni dacă spectacolul se joacă. Mă refer la raţiunile estetice. Dacă nu se joacă un spectacol din cauza colaboratorilor nu este vina regizorului. Un director de teatru nu poate chema un regizor din afara teatrului care foloseşte doi oameni din teatru şi 20 de oameni din afara teatrului. Datoria unui director este să-i spună acelui regizor să facă spectacolul cu ce are teatrul, să se gândească la un spectacol pentru trupa teatrului. La noi funcţionează foarte bine sistemul relaţiilor. Sigur că până la urmă e normal să se adune găşti, trupe. Orice regizor vrea să lucreze cu oameni cu care are un limbaj comun, cu care se înţelege. Sigur că la un moment dat după un proiect, două trei proiecte, se formează o trupă. Asta e frumos şi firesc.

J.F.: Ce părere aveţi despre teatrul independent care a luat amploare în Bucureşti mai ales?
E.P.: A luat amploare din cauza acestei mortăciuni, care a devenit teatrul de stat. Orice subiect am aborda eu voi fi foarte echilibrată. Nu pot nici să sar în sus şi să zic că nu recunosc teatrul independent, că e bun sistemul de stat, nici că iubesc numai teatrul independent. E o prostie. E ca şi când vrei ca toată planeta să fie blondă cu ochii albaştri. Nu suntem Hitler. Este minunat să fie teatru independent. Este minunat să fie sprijinit. Dar nici acolo nu există criterii. Dacă e independent, fac ce vreau.

J.F.: Poate nu e chiar aşa...
E.P.: Teatrul independent este o formă managerială. Nu este care cum vrea, se urcă acolo. E scenă, nu e scenă, zice ceva, şi gata face teatru independent. Nu e aşa. Teatrul independent este când nu eşti plătit din salariul de la stat, nu eşti independent în capul tău. Oamenii trebuie să se exprime cât mai divers. Teatrul independent s-a născut la noi din lipsa posibilităţilor în teatrul de stat pentru tinerii absolvenţi. Sistemul de stat este blocat de 10 ani. Acest fenomen s-a deteriorat în timp. Acest "e loc pentru toată lumea" e valabil pentru toată lumea care are ceva de spus. Nu suntem toţi egali. Slavă Domnului! Nu suntem egali.

J.F.: Aţi primit propuneri din teatrul independent?
E.P.: Cred că acolo te duci tu să propui. Pe mine mă sperie îngrozitor de tare apropierea asta fizică de spectatori. Mă inhibă şi mai tare. Mi-e foarte frică de asta. Aş putea totuşi poate să mi-o înfrâng având în vedere că nu văd prea bine. (râde)

J.F.: Cum vă ajută faptul că aţi studiat pianul în profesia dumneavoastră?
E.P.: Orice piesă, orice rol, are o structură muzicală. În principiu, eu aşa mi le împart. Se vede, nu se vede, pe mine mă ajută să-mi structurez, să gândesc muzical un rol. O sonată are trei părţi, o simfonie are cinci părţi - allegro, andante, allegro ma non troppo, vivace. Aşa e şi viaţa. E obligatoriu să respecţi un anumit tempo, o anumită măsură. Ritmul unui spectacol este format din ritmurile scenelor din acel spectacol. Poate fi un ritm general, dar spectacolul nu poate fi jucat ca şi când alergăm la maraton. Ritmul acela general e dat de alternanţa ritmurilor din spectacol.

J.F.: La ce concerte vă place să mergeţi?
E.P.: În principiu la marile concerte, la marile nume. M-a marcat pe viaţă că atunci când a venit Sergiu Celibidache în România după o lungă absenţă în anii '80. Erau repetiţii deschise şi mama m-a dus de fiecare dată la repetiţiile lui. Unul dintre cele mai intense momente pentru mine este până la începerea concertului când orchestra e pe scenă şi se acordează, iar spectatorii intră în sală. Noi la teatru nu putem vedea asta. Dacă s-ar trage cortina şi ai vedea în spate pe fiecare cum tremură, cum îşi aranjează recuzita, cum se împiedică. Aceea e orchestra când se acordează. Momentul dinaintea spectacolului este magic pentru mine.