Așa e intitulat romanul de debut al personajului Ovidiu Gorea din
„Filantropica“ lui Nae Caranfil. Distanța de la o poveste individuală la
comentariu social și înapoi se lasă parcursă lejer cu filmul pe fundal.
Esența maximei se pretează, mai departe, și legăturilor cu provocările
actuale și viitoare din sănătatea globală. Acestea sunt palpabile și
dor.
Africa sub-sahariană se află în urma tuturor celorlalte regiuni de
dezvoltare la mai toți indicatorii care privesc starea de sănătate a
populației și buna guvernanță. Aceeași regiune este deasupra tuturor
celorlalte la capitole precum creșterea demografică și creșterea
economică. Deși ratele de creștere a populației sunt în scădere, fără
excepție, peste tot în lume, populația Africii a crescut și va continua
să crească dramatic pe fondul unei rate de creștere net superioare
mediei globale. Mai mult de jumătate din toți oamenii născuți pe planetă
de acum și până în 2050 vor fi născuți într-una din doar nouă țări
africane. În același timp, regiunea înregistrează deja și are
previzionate creșteri economice medii de peste 5%, rivalizând doar cu
tigrii asiatici din ASEAN-5 (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore și
Thailanda), care au atras, împreună, în 2014, un volum mai mare de
investiții străine decât China. Asta în condițiile în care media UE se
va zbate sub 2%. Așadar, din doar patru tipuri de indicatori se
conturează un mesaj mixt de speranță și deziluzie. Încotro se îndreaptă o
regiune cu atât de multe contraste și întârzieri?
După treizeci de ani de investiții și ajutor internațional, din care
ultimii cincisprezece la niveluri fără precedent, s-a ajuns la volume de
finanțare externă doar pentru sănătate de peste zece miliarde de dolari
anual pentru Africa. Acestea sunt doar cifre oficiale. Modestia nu-și
are locul în relațiile internaționale, însă bazele de date care
monitorizează donațiile și destinația fondurilor sunt adesea incomplete
și greu comparabile, astfel încât estimările vor diferi în funcție de
sursa consultată. Partenerii europeni sunt mai conștiincioși în ale
raportării. China, în schimb, un jucător major în domeniu, este mai
puțin transparentă și duce o politică diferită. Oferă mai puțini bani
pentru programe și mai mult sprijin economic direct pentru țările în
cauză, de exemplu în lucrări de infrastructură. Cu greu se poate găsi o
țară africană fără o autostradă sau o mină construită și exploatată de
companii chineze cu lucrători chinezi. Cum-necum, s-a investit și se
investește la niveluri fără preceden
Publicitate
t.
Cu toate acestea, continuă să se investească, cel puțin în sănătate,
mult mai puțin decât ar fi nevoie. Se estima în 2010 un deficit de
finanțare de peste 20 de miliarde de dolari pentru ca întreaga regiune
să ofere servicii de sănătate comparabile cu nevoile și, în același
timp, necesare pentru a atinge convergența indicatorilor cu alte țări în
curs de dezvoltare. Acest deficit nu este de acoperit numai din ajutor
extern, cu siguranță, însă este cert că fără ajutor extern substanțial
el nu poate fi acoperit în niciun chip.
Totuși, vor spune unii, se înregistrează progrese. Au dreptate. În
termeni relativi, se moare tot mai puțin la naștere prin infectare cu
HIV/SIDA sau contractare a malariei. Epidemia de HIV din sudul Africii
din jurul anilor 2000, care a lovit puternic Africa de Sud (exacerbată
și de o politică publică dezastruoasă impusă de președintele de atunci)
și Zimbabwe a trimis în jos speranța de viață medie a unor întregi țări
cu până la zece (!) ani în tot atâția ani calendaristici. Lucrurile își
reintră în normal și astăzi majoritatea țărilor (excepțiile triste sunt
statele care continuă să fie măcinate de conflicte) sunt stabile sau pe
creștere, dovadă că un efort concentrat poate întoarce din drum orice
curbă. Programele împotriva malariei și sănătatea mamei și a copilului
au fost, de asemenea, beneficiari neți ai finanțării în ultimele
decenii, și ca rezultat al includerii lor în Millennium Development
Goals. Din nou, cele mai multe țări au făcut progrese, deși numărul
celor care au atins propriu-zis obiectivele se numără pe degetele de la o
mână.
Ceea ce se vede pe foarte puține dintre graficele care animă poveștile
de succes este că bomba demografică africană despre care aminteam puțin
mai sus absoarbe o mare parte dintre aceste progrese. Rata de creștere
demografică este net comparabilă progresului înregistrat în livrarea
serviciilor esențiale. Altfel spus, numărul copiilor sub 5 ani care au
murit în 2013 este absolut comparabil cu cel al copiilor care au murit
în 1990 – ca ordin de mărime, peste trei milioane. La fel pentru cei
care mor de malarie sau HIV/SIDA. Singure, țările din Africa de Est au
înregistrat un progres constant în termeni absoluți – în celelalte trei
sub-regiuni (vest, centru și sud), douăzeci de ani au reprezentat o
variație în jurul mediei și nimic mai mult, cu toate investițiile
făcute. Desigur, departe de a spune că nu a meritat. Și mai mulți ar fi
murit în absența lor.
Mesajul care se conturează este clar: angajamentele domestice și
internaționale nu se pot opri aici. Vom afla în septembrie, la New York,
cum va arăta exact cadrul Sustainable Development Goals pentru
următoarea perioadă. Efortul de până în acest moment a trasat linia
progresului. Această linie necesită încă și mai mulți bani și coordonare
pentru a fi susținută în următoarele decenii. Nicio estimare nu prevede
un viitor luminos pentru Africa mai devreme de 2030. Agenda de
dezvoltare curentă a Uniunii Africane are drept țintă anul 2063. Pentru
ca milioanele care au murit până acum să nu fi murit degeaba, trebuie să
ne obișnuim să ne imaginăm trăind într-o lume în care efortul de
dezvoltare – în fond, de eliminare a sărăciei și inechității în toate
formele – este normă și nu un demers excepțional. Decuplarea de la acest
efort va arunca în jos toate curbele la care ne putem gândi, atât pe
ale lor, cât și pe ale noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu