Lovituri de imagine - Verbotene Filme / Filme interzise şi Red Army

Filme interzise / Verbotene Filme (Germania, 2014), de Felix Moellner.

1.200 de lungmetraje au fost făcute în Germania între 1933 şi 1945. Circa 300 au fost interzise de Aliaţi. Aproximativ 40 nu pot avea parte nici azi, în Germania, de proiecţii publice, decît în medii controlate - mai mult sau mai puţin academice, cu experţi care să le pună în context. Pe posturi TV germane nu sînt difuzate niciodată. Pe de altă parte, sînt uşor de cumpărat de pe Internet, ba multe pot fi văzute pe YouTube. Documentarul lui Felix Moellner investighează situaţia lor. Sînt intervievaţi istorici, istorici ai cinematografului, cineaşti şi (foşti) neonazişti. Sînt incluse fragmente din notoriile filme "rasiale" (adică antisemite) Evreul Süss / Jud Süss (regie Veit Harlan, 1940) şi Familia Rothschild / Die Rothschilds (Erich Waschneck, 1940), dar şi din filme antisovietice, antipoloneze, antibritanice, antifranceze, împotriva Republicii de la Weimar, împotriva artei moderne etc., precum şi din filme mai puţin explicit-politice (de aventuri, musical-uri etc.) ale epocii Goebbels. Sînt citate note de spectator ale lui Goebbels însuşi: Reîntoarcere acasă / Heimkehr (Gustav Ucicky, 1941) - în care atrocităţile comise de nazişti în Polonia le sînt atribuite polonezilor, cu minoritarii germani ca victime - conţine, în aprecierea ministrului Propagandei, "cea mai bună secvenţă din cîte s-au filmat vreodată". Şi mai sînt citate reacţii - acoperind, pe cît posibil, tot spectrul - ale spectatorilor prezenţi la proiecţii din Germania, Franţa şi Israel. De pildă, un public din Ierusalim e mai degrabă amuzat de Familia Rothschild - de gestul flamboaiant prin care Rothschilzii înşişi îşi asumă pe ecran, la un moment dat, proiectul de dominare mondială ca pe un proiect evreiesc, trăgînd o serie de linii pe harta lumii, între oraşele pe care le controlează, şi desenînd astfel o stea a lui David. (În general, flamboaianţa nu le lipseşte acestor filme - fie că ne euforizează cu un număr muzical în care piloţi de Stukas-uri cîntă în cor pe cer, fiecare din avionul lui, fie că ne cer să împărtăşim suferinţa unui băiat sensibil din Tineretul Hitlerist, obligat de bruta lui socialistă de tată să cînte Internaţionala.) Totuşi, după cum o demonstrează reacţia unui spectator german la finalul unei proiecţii cu Heimkehr, proiectul acelui film, de legitimare a anexării Poloniei, încă mai poate fi întîmpinat aprobator. Tot aşa, filmul cu Rothschilzii încă mai e luat, de către spectatorii care vor să-l ia aşa, ca o relatare veridică despre felul în care au făcut avere. "Un asemenea film încă mai poate fi periculos într-o perioadă de criză, cînd lumea caută ţapi ispăşitori" - spune un fost deportat la Auschwitz după o proiecţie cu Jud Süss. Flamboianţa acestor filme le-o fi făcînd ea să poată fi consumate şi într-o cheie camp - cu bere, hăhăială în grup şi replici scandate în cor, ca la The Rocky Horror Picture Show (în cheia respectivă erau proiectate încă din anii '80, în cluburi hip din New York sau Berlin) -, dar asta nu le neutralizează toxicitatea. După cum povestesc neonaziştii intervievaţi aici, pînă şi în mediul lor li se organizează vizionări mai degrabă hlizite decît solemne - şi, cel puţin în cazul unor filme ca Jud Süss şi Die Rothschilds, în parte se rîde şi de cît de crase sînt manevrele lor de demonizare a evreilor -, dar rîsul nu le periclitează statutul de moaşte sfinte. După cum apreciază Rainer Rother de la Cinemateca Germană, tonul dominant al unei bune părţi din producţia cinematografică nazistă e vesel; chiar şi în cazul filmelor în care nu e, pot exista momente de respiro comic sau, dacă nu, atunci alte tactici verificate, desfăşurate competent, de a-i ţine companie în mod antrenant unui public care, ca să se lase furat, nu trebuie să fie neapărat alcătuit din nazişti cu spume la gură.

În Verbotene Filme sînt incluse şi fragmente din Acuz / Ich klage an (1941), precum şi fragmente din discuţiile purtate de spectatori, după o proiecţie, cu fiica regizorului Wolfgang Liebeneiner. Acuz pledează pentru dreptul la moarte voluntară prin intermediul unei poveşti despre o tînără soţie de doctor, care, lovită de scleroză multiplă, se sinucide cu asistenţa devotatului ei soţ. La sfîrşitul proiecţiei, mai mulţi spectatori mişcaţi observă că argumentele pe care filmul le dramatizează elocvent sînt cele care se aduc şi azi în favoarea eutanasiei. Dar filmul a fost conceput într-un alt context - cu obiectivul de a ajuta publicul german să creadă că celor circa 70.000 de persoane ucise în acea perioadă fără vrerea lor, pentru că sufereau de boli psihice sau de alte dizabilităţi, li se făcea un bine.

Red Army / Armata Roşie (SUA, 2014), de Gabe Polsky.

Spunînd povestea echipei de aur a Uniunii Sovietice, care a dominat lumea hocheiului din epoca Brejnev-Carter pînă în epoca Gorbaciov-Reagan, Red Army e un documentar despre hochei ca politică. Cu jocul ei de pase, care scotea în evidenţă, prin contrast, individualismul urît al hocheiului american, echipa fusese construită pentru a demonstra metonimic superioritatea sistemului sovietic în orice domeniu; în timp ce, din tabăra cealaltă, o nesperată victorie americană era comentată în termeni nu mai puţin alegorici, cu atît mai mult cu cît era repurtată la vremea invadării Afganistanului de către sovietici. (În Red Army e inclusă o adresare a lui Carter către poporul american, cu efect astăzi ironic, în care, pentru a sublinia faptul că afganii sînt the good guys, preşedintele american subliniază pios religia lor musulmană, contrastînd-o cu ateismul sovietic.)

Superstarul naţionalei sovietice de-atunci, Veaceslav (Slava) Fetisov, este şi vedeta acestui documentar regizat de americanul (cu origini ruseşti) Gabe Polsky. Inteligent şi arogant, Fetisov îl lasă pe Polsky să aştepte în timp ce-şi verifică SMS-urile şi nu ezită să-i dea de înţeles dacă unele întrebări i le găseşte ignorante şi ofensatoare. Fetisov povesteşte pe larg cît de crunt au fost exploataţi el şi coechipierii lui, în anii '80, cînd au ieşit din mîinile părinteşti ale antrenorului lor iniţial şi au picat în labele unui antrenor rău, dar nu e dispus să blameze întregul sistem. Povestea pe care o spune rămîne una despre un "tată" bun (primul antrenor) şi un "tată" rău (al doilea); pe acesta din urmă l-a înfruntat cu mult curaj, dar fără a se gîndi vreodată să fugă din ţară. Uniunea Sovietică e cea care, pe fondul crizei tot mai severe din anii '80, a început să-şi închirieze jucătorii (oprind aproape toţi banii) către cluburi americane: o experienţă iniţial dezolantă pentru jucători, care n-au redevenit productivi decît din momentul în care cinci dintre ei, cu Fetisov în frunte, s-au regăsit în aceeaşi echipă americană, deci au putut din nou să joace aşa cum învăţaseră în URSS. Succesul american nu i-a împiedicat însă să răspundă loial chemării lui Putin de a contribui la reconstrucţia sportului rusesc şi a stimei naţionale de sine. Acum, cînd vorbeşte cu Polsky, Fetisov e un deputat şi un fost ministru al Sportului.

Tema sportului ca politică e una pe care Red Army o are în comun cu Al doilea joc, documentarul lui Corneliu Porumboiu despre un meci Steaua-Dinamo din 1988, însă, pe această temă, Polsky construieşte exact - şi bine face - ceea ce Porumboiu refuză publicului: un expozeu convenţional - narativ, rapid, cu filmări de arhivă din multe surse şi interviuri cu majoritatea participanţilor.