Pe Andreea Vasile o vedem în filme, o vedem şi în spectacole de
teatru, iar acum îi putem citi amintirile din facultate şi afla care au
fost primele întâlniri profesionale care i-au marcat cariera. Cu o voce puternică şi extraordinar de recognoscibilă, Andreea Vasile mi-a
povestit despre faptul că nu a renunţat la visul său, deşi prima
alegere nu a fost actoria. Care au fost motivaţiile sale, dar şi forţa
care a împins-o spre a face pasul decisiv şi de a-şi urma drumul inimii, citim în interviul de mai jos.
Judy Florescu: De ce ţi-ai dorit să urmezi Facultatea de Litere înainte de teatru?
Andreea Vasile: Am terminat un profil de limbi străine, engleză-franceză, în Râmnicu-Vâlcea. După ce am terminat mi-a
fost tot timpul extrem de frică de respingere, de nereuşită. Mă gândeam
cum să dau la teatru dacă nu am suficientă încredere? Mă gândeam că voi
pica. Şi atunci am făcut ce trebuia să fac. M-am dus la Litere, română-engleză.
Şi senzaţia era că urmează să mor lent, dar sigur, că nu am resurse să
merg mai departe, că nu ăla e drumul, că nu ăia sunt oamenii... Nu cred
în ce e bine, ce e rău, cred în drumul fiecăruia. Şi nu ăla era drumul.
Pentru mine era echivalentul unei morţi subtile care s-ar fi declanşat în timp. După ce mi-am dat licenţa, nu a ştiut nimeni că dau la teatru.
J.F.: Te-ai pregătit singură?
A.V.: Nu m-am pregătit. Ştii cum e, pe
unde îngerii calcă cu grijă, nebunii se duc cu capul înainte. Fusesem cu
un an înainte în Pod, în august 2004. M-am dus să mă pregătesc şi domnul profesor Naum mi-a zis: Dai anul ăsta. Şi eu i-am zis: N-aţi înţeles, am venit să mă pregătesc. Şi dumnealui mi-a zis: Nu, tu n-ai înţeles, dai anul ăsta. Şi am plecat foarte supărată şi m-am gândit că n-aveam cum să dau în anul respectiv pentru că nu eram pregătită. M-am hotărât pe 20 august (anul următor) şi am dat admiterea. N-am crezut nicio clipă că o să reuşesc. Am învăţat nişte monoloage, m-am prezentat în faţa comisiei şi le-am zis cât am ştiut, cum am putut.
J.F.: Mai ştii ce monoloage ai avut?
A.V.: Da. Imaginează-ţi că m-am dus cu Nina Zarecinaia şi cu Blanche Du Bois. Cu vocea mea, eram orice mai puţin ingenuă... M-am dus la admitere şi s-au uitat extrem de circumspect la mine cum mi-am putut alege două monoloage care sunt contre emploi total... Am zis monologul lui Blanche Du Bois, m-au
întrerupt pe la jumătate când eu începusem să plâng şi eu am zis: Staţi
un pic că abia acum se porneşte. Şi aşa am intrat eu la facultate.
Amuzant e că la puţin timp după, am filmat primul meu scurtmetraj. Şi cu
cine m-am întâlnit? Cu domnul Naum. Şi mi-a zis: Ce-ai făcut, fă? Ai pierdut un an.
J.F.: Fiecare face lucrurile când simte să le facă...
A.V.: Absolut. Şi atunci am simţit eu că trebuie să le fac, nu mai devreme, nu mai târziu... Şi n-am stat nicio clipă pe gânduri...
J.F.: Nu te-ai lăsat de visul tău.
A.V.: Îmi revenea constant. Nu m-am pregătit cu nimeni şi m-am dus. Am zis monoloagele cum am crezut eu.
J.F.: Ce-mi poţi spune despre profesorii tăi din facultate?
A.V.: Profesorii mei formatori au fost Liviu Lucaci şi Marius
Gâlea. Cu ei am lucrat şi am lucrat foarte bine. Marius Gâlea e absolut
minunat, pentru că te învaţă lucrurile de bază. Cu Liviu Lucaci am făcut
piesa cu care am avut şi licenţa, pe care am jucat-o la Teatrul Foarte Mic, Platonov, eu jucam Ana Petrovna. Dura 3 ore şi jumătate cu tot cu pauză. Mi-a plăcut foarte tare. E un personaj pe care mi-aş dori aşa de tare să-l
mai fac pentru că şi acum când mă mai uit pe text îmi dau seama că aş
zice cu totul altfel, având cu totul altă înţelegere a cuvintelor, a
emoţiilor. Am mai trăit între timp nişte lucruri, şi ele se aşază şi te
recompun.
J.F.: Care a fost motivaţia ta de a participa la un reality show (Big Brother, în 2003)?
A.V.: A fost simplu eram în anul trei la Litere şi mi se părea că eu mor acolo, că nu pot să fac nimic... M-am
dus la casting şi mi se părea că în momentul ăla, e un colac de
salvare. Nu a fost cea mai fericită alegere, dar e o alegere pe care eu
am făcut-o şi mi-o asum. N-am trăit foarte confortabil cu ea, ba chiar dimpotrivă, aş zice... Dar pe de altă parte dacă nu m-aş
fi dus acolo nu aş fi avut curajul să dau la teatru. Cred că lucrurile
se leagă...Au trecut totuşi 11 ani. Încep să mă uit cu afecţiune la
modul meu fracturat de a gândi de atunci, de a mă raporta la lucruri, la
ignoranţa mea, la neştiinţa mea, la naivitatea... (şi am folosit câteva
eufemisme). Chestia aia m-ar fi putut resuscita într-o perioadă a vieţii mele care nu era deloc mişto. Şi probabil că a şi făcut-o, dar a trebuit să mă lupt cu nişte preconcepţii care s-au născut în urma emisiunii...
J.F.: Poate emisiunea aceea a fost şi un test pentru ce aveai să fii în viitor.
A.V.: Eu cred că fiecare trebuie să-şi
găsească propria cale. Eu nu aş putea să dau reţete. Nu cred că există
conceptele de bine şi rău, cred că există binele tău şi răul tău. Găseşte-ţi ce-ţi trebuie ţie. Nu ştiu dacă era un test al viitorului, dar cu siguranţă a fost unul al prezentului...
J.F.: Câţi din emisiunea aia sunt acum actori?
A.V.: Cred că sunt singura. Mie îmi era foarte frică de eşec, de aceea nu a ştiut nimeni că voi da la teatru.
J.F.: Acum îţi mai e frică de eşec?
A.V.: Acum am învăţat că trebuie să greşeşti mult şi că trebuie să-ţi
dai libertatea să greşeşti, pentru că altfel nu o să înveţi nimic
niciodată. Şi am mai învăţat să nu mă mai iau atât de des la trântă cu
mine. În acelaşi timp trebuie să ai şi înţelegerea necesară să nu te
judeci prea aspru şi să încerci ca din fiecare greşeală pe care o faci
să mai înţelegi câte ceva despre tine. Perfecţiunea nu există. Lucrurile
perfect făcute nu există. Nu cred în lucrurile perfecte aşa cum nu cred
în oamenii perfecţi... Din fiecare eşec înţelegi câte ceva. Atunci îmi
era atât de frică să mă las să greşesc. În momentul în care îţi spui, nu
vreau să greşesc îţi impui să fii într-un anumit fel şi tu nu eşti într-un
singur fel, te transformi de la o lună la alta. Cred că e atât de
important să greşeşti. Tot restul vieţii noastre, cred că una dintre
certitudini e că o să greşim. Marea problemă e să nu greşesc în aceleaşi
puncte. Să nu mă cert după ce am greşit, să nu mă simt jenată şi
defensivă în loc să mă simt îmbogăţită cu o noua informaţie. Să nu mă
explic prea tare şi să încerc să merg mai departe cu greşeala pe care am
făcut-o. Iar greşeala pe care am făcut-o să nu fie suficient de mare încât să mă destabilizeze şi încât să-mi
anuleze ceea ce simt. Cred că ăştia sunt pilonii de care trebuie să
ţinem cont. Cred că e bine să greşim că altfel cum naiba să înveţi
despre tine.
J.F.: Îţi mai aminteşti de primul spectacol pe care l-ai văzut?
A.V.: Cred că m-a dus mama la un Purcărete prin 1990. Era în distribuţie şi doamna Coca Bloos, pe care o iubesc (e vorba de spectacolul Piaţeta de Carlo Goldoni, la Teatrul Mic - nota LiterNet).
J.F.: De atunci văzând-o pe dumneaei ţi-ai dorit să faci şi tu acelaşi lucru?
A.V.: Nu aş zice că am fost un copil care a ştiut de mic ce vrea
să facă. Am descoperit în timp şi am descoperit pe experienţa mea, pe
încercările mele, pe timpul meu.
J.F.: Care a fost primul spectacol de teatru în care ai jucat?
A.V.: Am jucat în Cathy şi hipopotamul, un text de Llosa, în regia lui Mircioaga, la Teatrul George Ciprian din Buzău.
J.F.: Tot acolo ai jucat şi Nişte fete în
regia lui Cristi Juncu. Tu ai interviuri despre film mai mult, dar eu
aş vrea să te întreb despre teatru. Actorul porneşte la drum cu un rol
şi creşte cu el de la reprezentaţie la reprezentaţie. Bănuiesc că tu
vezi altfel acum rolul din Nişte fete.
A.V.: Absolut. Aia e o întâlnire foarte importantă pentru mine cu Cristi Juncu. Nu cred că e actor care să nu-l
iubească. Lucrează excepţional. Îţi dă libertate. Sunt foarte puţini
regizori pentru care doar actorul contează. Pentru Cristi Juncu a contat
doar actorul. M-am dus la casting. Formula finală a fost cu Diana Cavallioti, Cristina Florea, Catrinel Dumitrescu şi Irina Velcescu. S-au legat lucrurile. Ăsta e aşa ca un punct de cotitură din care pornesc altele. Am făcut apoi un alt spectacol cu Vlad Zamfirescu.
J.F.: Cupluri, care se joacă de asemenea la Godot. Dar să revenim la Nişte fete.
A.V.: Da. Mie îmi place foarte mult personajul meu, Bobby, care are şi un dram de nebunie. E şi printre primele personaje pe care le-am
făcut. E scris absolut perfect. Neil LaBute a prins exact ce voia din
personajul acela. Mie mi se pare că te recunoşti şi empatizezi foarte
tare cu personajele alea. E important ca omul când vine să se recunoască
în cel puţin una din situaţii, pentru că în momentul în care te
recunoşti şi empatizezi cu personajele, e şi emoţie la mijloc. Brusc,
povestea celor de pe scenă nu mai e o poveste la care tu ai acces ca
simplu spectator, cu detaşare şi cât de obiectiv poţi tu, în aceeaşi
măsură devine şi povestea ta şi atunci devine un melanj între ceea ce se
întâmplă pe scenă şi în public, iar asta se simte. E o energie pe care
nu o poţi articula corect în cuvinte, dar e o energie pe care o simţi la
spectacolul acesta. Ce e absolut minunat e că în 6 ani de când jucăm
acest spectacol, de fiecare dată noi descoperim altceva. E un spectacol
foarte viu. Nu e absolut nimic mecanic. Eu nu cred în tipul ăsta de
teatru mort. Nu de asta m-am apucat să fac
meseria asta. E cu plâns, e cu râs, e cu de toate. De fiecare dată se
întâmplă ceva. Evident că spectacolele nu sunt egale între ele.
J.F.: Variază?
A.V.: Variază absolut, dar există nişte jaloane. Asta am învăţat
de la Cristi Juncu. La început de fiecare dată îmi puneam cenuşă în cap
când simţeam că nu a fost spectaculos. El îmi spunea nu o să fie tot
timpul spectaculos. După aceea mi-am dat seama că de fapt nu perfecţiunea e cea care contează în tot ce faci. E o himeră asta cu perfecţiunea şi noi toţi cumva ne-am
dori să o obţinem, dar în acelaşi timp cele mai mişto lucruri sunt alea
imperfecte, sunt alea pe care poţi să le ajustezi, cele mai mişto
lucruri sunt alea pe care ai vrea să le perfecţionezi... Din toate
lucrurile astea imperfecte, tu îţi doreşti mai mult, dar mai multul
acela nu există, doar că tu te pui pe tine în situaţia de a vrea mai
mult. Am învăţat că de fapt sunt nişte jaloane şi că tu ai un drum
foarte clar. Sub standardul ăla nu ai cum să cazi niciodată. Unele
spectacole au atâta viaţă în ele că te sperie şi nu ştiu ce se întâmplă
în momentul acela, se întâmplă ceva, dar nu ai cum să ai asta în fiecare
seară, pentru că tehnic nu ai cum să ajungi acolo. Sunt momente în care
nu te ridici la standardul la care e spectacolul, dar nu e genial, nici
cu lumină.
J.F.: Teatrul este frumos prin viul său, dar acest viu este
efemer. Peste 100 de ani vom vedea doar filmele cu tine, nu şi
spectacolele. Cum să facem să vedem şi spectacolele de teatru?
A.V.: E ca în viaţă. Întâlneşti tot felul de oameni pe parcursul vieţii şi memoria noastră nu ne permite să-i ţinem minte pe toţi. Mie mi-e foarte frică de uitare. Mi-e frică să nu uit oameni, poveşti, emoţii, mi-aş dori să le ţin cu mine tot restul vieţii... O zice Gogol în Suflete moarte
"când ieşiţi din anii suavi ai tinereţii, luaţi cu voi simţămintele
omeneşti, nu le lepădaţi în cale căci nu le veţi mai găsi apoi"... Mi-e teamă să se înstrăineze de mine pentru că ele m-au compus şi fără ele eu n-aş
mai fi nimic... Pornind de la ce ai zis tu că teatrul este efemer, mie
mi se pare că totul este extrem de efemer. Eu cred foarte tare în
puterea transformaţională a poveştii. Atâta timp cât 50 sau 100 de
oameni au ascultat într-o seară o poveste şi pe câţiva dintre ei, povestea aia i-a
marcat sau au rămas cu povestea aia, mie nu mi se pare absolut deloc că
teatrul e efemer. Poţi să faci filme care să nu spună nimic şi care să
rămână peste 100 de ani şi tot să nu spună nici o poveste.
J.F.: Asta este şi groaza mea...
A.V.: Teatrul se întâmplă acum. E echivalenţa asta între teatru
şi viaţă. Învăţăm să ne bucurăm de ceea ce avem acum fără să ne gândim
la ce o să se întâmple, cum să rămânem în memoria celorlalţi. Fiecare
spectacol are povestea lui. Pe de altă parte, ţi-ai dori să aibă acces mai mulţi oameni, dar s-ar putea ca poveştile astea să nu fie pentru toţi. Cred foarte tare în coincidenţe, în sincronicităţi, nu le-am zis eu, le-a zis Carl Jung. Cred foarte tare în ce trebuie să se întâmple şi sunt convinsă că povestea din Nişte fete poate fi văzută şi să nu spună nimic unei săli întregi şi să vorbească pe înţelesul unui singur om.
J.F.: Un coleg al tău spunea că
actorii sunt protejaţi de roluri, dar eu cred că sunt şi umbriţi cumva,
pentru că noi nu o să ştim niciodată cum sunt ei de fapt.
A.V.: Cred că un actor e bine să fie văzut în cât mai multe
ipostaze pe scenă, în filme. În viaţa lui particulară e foarte puţin
interesant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu