Textele clasice, importante, care chiar dacă s-au făcut, şi-au demonstrat nemurirea

Teatrul poetic este un gen foarte puţin abordat de către regizorii bucureşteni, dar între poezie şi teatru există o legătură puternică pe care o demonstrează spectacolul Suntem ceea ce iubim de Nichita Stănescu, creat de regizoarea Laura Maria Vlădoiu la doar 21 de ani. La doi ani de la premieră, pe 31 martie 2015, spectacolul a fost invitat de Institutul Cultural Român din Paris pentru a celebra aniversarea naşterii scriitorului.

Judy Florescu: Care a fost inspiraţia care te-a îndrumat spre regie şi nu spre actorie?
Laura Maria Vlădoiu: Am fost într-o trupă de teatru în liceu, în care am jucat, am regizat şi pe care la un moment dat am coordonat-o. Şi atunci mi-am dat seama că asta vreau să fac, să preiau iniţiativa şi să fac spectacole. Inspiraţia mea a fost Horaţiu Mălăele.

J.F.: Când ţi-ai ales calea aceasta, te-ai gândit oare că un spectacol e atât de firav precum o stea pe cer, adică nu rămâne?
L.M.V.: Aşa este, un spectacol e foarte firav. Arta noastră trăieşte atât timp cât trăim noi şi moare o dată cu noi. Acesta este adevărul. Chiar dacă priveşti un spectacol de teatru filmat, nu ai aceeaşi senzaţie pe care ai avea-o dacă ai fi în sală. Teatrul este o artă vie care implică atât oamenii de pe scenă cât şi pe cei din sală. Magia spectacolului se trăieşte, nu se povesteşte. Cuvintele sunt sărace.

J.F.: Totuşi, cum ar trebui să fie imortalizată această muncă a voastră, a celor din teatru, care este atât de puternică şi totuşi atât de firavă?
L.M.V.: Cred că toate au rostul lor, imagini, filmări, cronici, dar pentru mine cele mai importante sunt relatările creatorilor. Îmi vine în minte Bric-a-brac, cartea lui Lucian Pintilie, pe care citind-o mi-am imaginat spectacolele din gândurile lui. Cred că au o foarte mare valoare cărţile artiştilor, în care îşi spun propriile gânduri şi felul în care au văzut ei ceea ce au făcut cu spectacolul. Cum au trăit ei, actori, regizori, scenografi, spectacolul, ce a fost în primul rând în mintea lor, mai puţin interpretarea subiectivă a celorlalţi.

J.F.: Care a fost spectacolele care te-au impresionat de-a lungul anilor?
L.M.V.: Sonetele lui Shakespeare în regia lui Bob Wilson din Festivalul Shakespeare 2012 de la Craiova a fost un spectacol care m-a marcat. Aş mai putea să adaug un spectacol de operă Flautul Fermecat în regia lui Robert Carsen la Opera Bastille din Paris, Hey Girl, regia Romeo Castellucci, plus spectacole din repertoriul Teatrului Bulandra, Conversaţie după înmormântare, regia Alexandru Darie, Crimă şi pedeapsă, regia Yuriy Kordonskiy, Ivanov, regia Andrei Şerban, Măscăriciul, regia Horaţiu Mălăele şi multe, multe altele...

J.F.: Ce simţi tu că e greu în lumea teatrului pentru un regizor la început de drum?
L.M.V.: Greu este să ai timpul şi confortul necesar să te clădeşti ca artist, în vremurile astea nesigure. Dar greutăţile nasc soluţii, şi procesul ăsta face parte din meserie. Trebuie să ne dăm timpul să greşim, să riscăm, să ne izbim de texte mari. Asta a fost cea mai valoroasă lecţie pe care am învăţat-o de la regizorul şi profesorul meu Alexandru Darie. Să-ţi încerci forţele pe texte importante. Noi am lucrat la master pe textele lui Shakespeare. Am avut chiar şi o expoziţie cu machete de scenografie şi caiete de regie la Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu. Am făcut conceptele regizorale şi scenografice pentru Furtuna, Romeo şi Julieta, Visul unei nopţi de vară de Shakespeare. Livada de vişini de Cehov apoi a fost o temă comună. Am lucrat în echipă şi a fost un exerciţiu foarte important, în care am avut foarte multe de învăţat. Ne-am obişnuit cu gândul că nu sunt bani, că avem resurse materiale minime în realizarea unui spectacol, dar lucrul acesta nu trebuie să ne afecteze gândul spectacolului.

J.F.: Cum ţi-a venit ideea să realizezi un spectacol de teatru compus din poezii?
L.M.V.: Eu am mai făcut un spectacol de poezie în facultate. Se numea Un vers şi o clapă, în care am folosit mai mulţi autori de exemplu: Marin Sorescu, Charles Bukowski chiar şi Shakespeare. Spectacolul avea muzică live la pian, interpretă de Naomi Guttman. După aceea m-am întâlnit cu Anca Bica, teatrolog, care a venit cu iniţiativa realizării unui eveniment pe 31 martie 2013, când s-au împlinit 80 de la naşterea lui Nichita Stănescu. Atunci am făcut acest spectacol, exclusiv cu poeziile lui, pe care l-am simţit foarte aproape de sufletul nostru, al tinerilor şi atunci am ales 3 tineri furioşi: Andrei Huţuleac, Ionuţ Niculae, Alexandru Bogdan. Ei sunt ipostazele poetului. La pian, aceeaşi Naomi Guttman.

J.F.: Cum a fost primit Suntem ceea ce iubim de Nichita Stănescu la Paris?
L.M.V.: A fost primit foarte bine. Spectacolul a avut loc la Sala Bizantină a Palatului Béhague, sediul Ambasadei României la Paris. Am avut-o invitată specială şi pe doamna Dora Stănescu, care a fost emoţionată, încântată să ne vadă acolo. Cred că i-am făcut o mare bucurie şi dumneaei şi tuturor românilor de acolo, care ne-au primit cu multă căldură şi cu foarte multă dragoste. Şi pentru noi a fost important că am ajuns acolo, evenimentul fiind realizat cu sprijinul ICR.

J.F.: Dar tu ca femeie cum te impui în faţa băieţilor din spectacol?
L.M.V.: Nu ştiu dacă mi-am propus neapărat să mă impun şi nu ştiu dacă se pune problema aşa. Vreau să cred că indiferent cine eşti, dacă ai ceva în cap, dacă ştii ce vrei să faci cu spectacolul şi dacă cei din jur văd că tu ai intenţii bune, ştii ce vrei de la ei, atunci ei îţi acceptă invitaţia de a intra în jocul tău, în nebunia ta.

J.F.: Cum a fost procesul de realizare al acestui spectacolul?
L.M.V.: Eu mi-am propus să reproduc momentul creaţiei versurilor. Greu nu e să scrii versuri, ci să te pui în situaţia de a le scrie. Actorii Ionuţ Niculae, Alex Bogdan, Andrei Huţuleac sunt trei ipostaze de-ale lui Nichita cu poeziile lui cu îngeri, soldaţi, de dragoste şi dor. Prezenţa regizorului şi a muzicianului pe scenă sunt doar pentru a ordona acest act creativ şi haotic.

J.F.: Dacă ar fi fost să te naşti acum câteva sute de ani, ce ai fi fost?
L.M.V.: Cred că tot om de teatru. Sau cel puţin, aşa vreau să cred. Să fi trăit prin secolele XVI- XVII, să mă fi plimbat cu căruţa prin lume să fac teatru. Mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci.

J.F.: Te gândeşti să faci şi dramatizări din proză?
L.M.V.: M-am gândit, dar toate la timpul lor.

J.F.: Sunt foarte multe montări ale aceloraşi texte în Bucureşti.
L.M.V.: Sunt montări diferite. Fiecare regizor vine cu gândul lui. În asta constă farmecul. Mie îmi plac textele clasice, importante, care chiar dacă s-au făcut şi s-au refăcut tocmai prin asta şi-au demonstrat nemurirea.

J.F.: Ce părere ai despre faptul că sunt montate în majoritate texte scrise de dramaturgi bărbaţi.
L.M.V.: Nu ştiu ce să zic. Nu cred că e o regulă. Mă gândesc la Yasmina Reza şi la spectacolul Conversaţii după înmormântare de la Teatru Bulandra, cu un text care la o primă lectură pare o cozerie de familie, o discuţie care nu ascunde nimic, de fapt în spate poartă o poveste extrem de tulburătoare, spirituală, care mie mi se pare extraordinară. Vă recomand să mergeţi la acest spectacol în regia lui Alexandru Darie şi scenografia lui Octavian Neculai.

J.F.: Deci şi femeile au locul lor în teatru.
L.M.V.: Sigur. Tocmai aceasta e problema că nu trebuie să gândim aşa: că suntem femei, că avem mai puţine şanse. Atâta timp cât sunt destui bărbaţi care nu reuşesc, nu ar fi asta o condiţie - dacă eşti bărbat ai drumul asigurat, cum nici dacă eşti femeie ai mai puţine şanse de reuşită.

J.F.: Ce ai învăţat de la domnul Alexandru Darie?
L.M.V.: Am învăţat că regizorul trebuie să arate faţa nevăzută a lumii. Aşadar, să mergem dincolo de realitatea imediată a lucrurilor şi a vieţii şi să revelăm spectatorului ceea ce nu se vede. Cred că asta este cea mai importantă lecţie. Dincolo de asta, să fim prezenţi, să fim liberi şi să ne raportăm la spectacolul de teatru ca la un lucru sacru.