Înainte de a vorbi despre o soluție este necesar să definim cât mai clar problema. Care este problema? Problema este ineficiența cursurilor clasice, de tip prelegere, care au ca unic scop furnizarea de conținut în mod unidirecțional – de la profesor spre student.
În facultate am avut parte de multe feluri de experiențe la cursuri: de la profesori care dictau dintr-o carte, la profesori care se adaptau la specificul studenților pe care ii aveau in față și îi stimulau printr-un mod de lucru interactiv. Au existat cursuri la care, chiar dacă scriam, eram pe trei sferturi adormit. În sesiune scriam încă o dată tot cursul (învățam scriind) și luam 9 sau 10 (dacă materialul scris fusese bine structurat). De altfel, rostul scrierii după dictare la curs este un mister pe care nici în ziua de azi nu l-am deslușit.
Din punct de vedere al predării existau două tipuri de cursuri: cele care te adormeau (cele mai multe) și cele interactive, care te stimulau (excepțiile). Regula e simplă: un curs la care vorbește numai profesorul este un curs care plictisește. S-a demonstrat că atenția nu se poate menține activă continuu peste o durată de 15-20 minute. În plus, capacitatea de păstrare a atenției (”attention span”) a scăzut dramatic din cauza noilor tehnologii – se spune pe bună dreptate că ”Internetul îți atrage atenția ca să ți-o disipe”. Astfel, ceea ce acum 15 ani era plictisitor acum ar trebui să fie oribil de plictisitor. Efectul nedorit se produce pentru că emițătorul uită adesea că nu doar ceea ce spune el contează în comunicare, ci și canalul de comunicație, dar mai ales starea receptorului.
Situația ar putea părea ceva mai bună la partea practică, de laborator. Însă, dacă tot ce face studentul este să urmeze mecanic niște pași atunci, chiar dacă face corect acest lucru, cunoștințele sale nu sunt persistente. Experiența mea este că, indiferent de notele pe care le-am primit în facultate, constat acum că numai o mică parte din ceea ce am învățat a ajuns să fie persistent pe termen lung. De fapt, am înțeles bine doar ceea ce a trebuit să explic eu altora.
Dacă atunci când eram student (perioada 1995-2000) profesorul era încă îndreptățit să se pretindă principalul furnizor de informație de specialitate pentru studenți, acum lucrurile nu mai stau deloc la fel. Azi studenții au acces la nenumărate cursuri online (MOOCs), tutoriale, cărți și pagini web cu foarte multă informație. A utiliza aceleași metode ca acum 15, 20 sau 30 de ani – a te considera mai ales un furnizor de informație – este pur și simplu absurd. De ce? Să presupunem că rolul esențial al profesorului este acela de furnizor de informație. În acest caz, am putea înlocui profesorul cu o înregistrare a celui mai bun profesor din lume, care prezintă cel mai bun curs din lume pe o temă dată. Prelegerea perfectă există. De ce mai avem nevoie de altele mai proaste? Ca profesor mi se confirmă mereu că prelegerea este un mod ineficient de a transmite informații. Astfel, chiar dacă mie mi se pare că am explicat foarte clar un lucru, în momentul în care pun studentului o întrebare legată de acel lucru acesta răspunde greșit. Acest lucru se întâmplă tot mai des. Stilurile de învățare ale studenților s-au schimbat foarte mult in ultimii ani si nu sunt deloc antrenate. Capacitatea de a urmări o expunere orală, oricât de bine construită si argumentată, s-a diminuat mult.
De ce nu funcționează transmisia unidirecțională de conținut profesor-student? Pentru că uităm elementul esențial, scopul în sine al procesului, uităm că studentul este cel care învață. Metaforei ”învățare centrată pe student” i s-au atribuit diverse înțelesuri. Pentru mine înțelesul este următorul: esențial pentru învățare este procesul care are loc în mintea elevului/studentului. Analizând acest proces putem identifica trei elemente de bază, în ordinea importanței: a) motivația de a învăța ceva, b) instrumentele necesare pentru a învăța și c) conținutul învățării.
Totul începe de la motivație. Dacă nu există motivația de a învăța ceva, atenția studentului va fi în altă parte și nu va recepționa aproape nimic, indiferent de calitatea conținutului ”emis” de profesor. Dacă studentul nu știe cum să învețe atunci nu va atinge scopul învățării care este înțelegerea, (nu doar memorarea mecanică) iar cunoștințele nu vor persista pe termen lung. Ce folos că ai memorat o grămadă de detalii și că ai trecut examenul, dar nu ai și înțeles ceea ce ai memorat? Cel mai puțin important este conținutul pentru că, la ora actuală, acesta nu doar că nu lipsește ci este chiar supraabundent și adesea gratuit.
La ora actuală problema este cum cauți ceea ce te interesează într-un volum imens de date, cum filtrezi datele respective, cum distingi esențialul de detalii, cum identifici sursele de calitate și de încredere. Acestea sunt aspecte pe care profesorul ”clasic” nu le adresează pentru că acum 20-30 de ani aceste probleme nu existau. Azi nu mai avem nevoie de profesor în rolul de simplu furnizor de conținut, de profesorul-enciclopedie, pentru că avem deja destule enciclopedii digitale și cursuri online. Avem nevoie de un nou tip de profesor: profesorul-antrenor, profesorul care stimulează gândirea, care ghidează procesul interior din mintea elevului/studentului, care îi arată elevului/studentului cum gândește, cum caută informații și cum judecă, cum descoperă soluții. Studentul are nevoie de un model de gândire nu de un recitator de slide-uri.
Ca profesor, în primul rând încerc să aflu ce îi interesează pe studenții mei în mod spontan, nu pentru că li s-a cerut, ci pentru că așa doresc ei. De exemplu, la cursul de Comunicații Mobile am avut două feluri de studenți: unii era interesați mai degrabă de partea de aplicații software iar alții, din contră, mai degrabă de partea hardware, protocoale și măsurători specifice rețelelor mobile. La partea de lucrări practice/proiecte am oferit ambele variante de dezvoltare, inclusiv colaborare cu firme de specialitate pe direcția aleasă. Ceea ce am observat este că studenții au mari dificultăți în a învăța teoria care nu este legată de direcția aleasă de ei – nu au motivația să facă acest lucru. Au învățat în schimb noțiunile teoretice necesare ca să poată realiza practic proiectele alese de ei. Acea parte din teorie nu a ridicat probleme pentru că avea sens să o învețe, avea o utilitate evidentă și o aplicabilitate imediată.
La cursurile de master, de exemplu, majoritatea studenților sunt deja angajați deci au o disponibilitate scăzută pentru școală. Discut cu fiecare și încerc să aflu ce anume lucrează la firma unde e angajat, ce îl interesează și dacă putem găsi o temă de proiect legată direct de job-ul lui – încerc astfel să co-interesez studenții. A pretinde unui student să învețe ceva ce el nu crede că îi folosește este timp pierdut. Ori îl convingi că ceea ce îi ceri este în folosul lui ori l-ai pierdut – învățarea cu de-a sila nu merge. Cred că mulți profesori neglijează aspectul motivație și consideră că pot forța studentul să facă ceea ce i se cere așa cum un șef autoritar cere unui angajat. Dar, chiar dacă reușesc acest lucru și chiar dacă studentul trece testul formal, după ce se silește să memoreze acele informații acestea nu persistă pe termen lung. Unde motivație nu e nimic nu e.
Al doilea aspect esențial în procesul de învățare se referă la setul de instrumente de învățare – tehnicile de muncă intelectuală. Un instrument potrivit face învățarea mai interesantă (de unde legătura cu motivația) dar și mai solidă/durabilă.
Cum procedez pentru a stimula gândirea studenților în timpul cursului? De exemplu, în loc să prezint în mod liniar diapozitivele pe care le am pregătite, procedez astfel: le scriu studenților doar tema/obiectivul cursului pe tablă și apoi le cer să pună întrebări, orice întrebări. După asta discutăm întrebările și le reformulăm împreună pe cele care nu sunt suficient de precise. Le notăm pe tablă. Uneori adaug și eu întrebări. Decidem apoi împreună o anumită ordine logică preferată în care să căutam răspunsurile la aceste întrebări. La unele întrebări caută ei răspunsul folosind mijloacele existente (slide-uri, cărți în format electronic, Internet – dacă au acces la calculatoare). La alte întrebări răspund eu.
Studenții sunt încurajați insistent să aibă opinii personale și să ofere feedback profesorului. Dacă apar întrebări la care nu putem răspunde pe loc acestea rămân ca temă de gândire. Studenții, împreună cu profesorul, sunt căutători ai adevărului și e normal să nu găsească pe loc orice răspuns. În cazul în care studenții caută pe loc un răspuns, căutarea are loc într-un timp limitat, 10 minute, de exemplu. Dacă studenții nu au acces la documentație căutăm împreună răspunsurile în diapozitivele pregătite pentru curs. Se discută răspunsurile găsite și se aduc completări acolo unde este cazul. Se poate reveni la faza de formulare de întrebări și procesul se reia, în limita timpului stabilit.
Se poate observa că instrumentul de învățare folosit în acest caz este extrem de simplu: întrebarea. Metoda descrisă este o adaptare/inovație proprie bazată pe metoda RICAR (acronimul vine de la etapele procesului de lectură activă: Răsfoire, Întrebări, Citire, Aducere aminte, Recapitulare) descrisă în cartea ”Învață cum să înveți” a lui Derek Rowntree. Metoda a fost propusă pentru lucrul individual (studiu și scriere) dar am adaptat-o și pentru susținerea unui curs. Cursul devine astfel un proces de studiu în echipă, o activitate de tip lectură activă.
Pentru studiul în echipă se poate folosi (de exemplu la orele de lucrări/seminar) și metoda mozaicului. Astfel, se formează grupe de studenți. De exemplu, 12 studenți sunt grupați astfel: {A, B, C, D}, {E, F, G, H}, {I, J, K, L}. Fiecare grupă studiază un alt subiect în conexiune cu o temă comună. Într-o fază ulterioară, se formează noi grupe, astfel încât fiecare nouă grupă să includă cel puțin un membru din vechile grupe. În exemplul considerat noile grupe vor fi: {A, E, I}, {B, F, J}, {C, Q, K}, {D, H, L}. În noile grupe fiecare membru trebuie să explice celorlalți ceea ce a studiat în vechiul grup – astfel fiecare student este responsabilizat (a înțelege explicând altora). La final toată lumea cunoaște toate cele trei subiecte studiate și toată lumea a interacționat cu toată lumea. Profesorul are rol de supervizor al întregului proces.
Pe partea de gândire creativă se poate utiliza brainstorming-ul sau alte tehnici de gândire laterală propuse de E. de Bono în cursul său. De exemplu, la fiecare curs introductiv de Comunicații Mobile invit studenții să imagineze sisteme de comunicații mobile cât mai diferite de cele existente, chiar fanteziste (principul gândirii laterale spune că etapele intermediare nu trebuie să fie valide, doar rezultatul final contează). A imagina drone sau baloane pe care sunt montate stații de bază (antene) sunt deja soluții despre care se discută. Dar ele nu puteau fi imaginate de ingineri care nu sunt capabili decât să analizeze strict sistemele existente.
Mă voi opri în acest punct cu prezentarea exemplelor de activități didactice care dezvoltă gândirea critică și creativă. Majoritatea metodelor sunt cunoscute și validate de zeci de ani. Termenul de ”gândire laterală” a apărut prima dată în 1967. Cartea lui Rowntree, la care am făcut referire, a fost tradusă prima dată la noi în 1977. Despre învățarea euristică – prin descoperire – am auzit prima dată de la tatăl meu, profesor de matematică, încă de când eram copil. În România există programe de promovare a gândirii critice și formare a profesorilor de cel puțin 20 de ani. Mii de profesori au trecut prin programe de formare de acest gen. Există nenumărate cărți, studii, rapoarte și website-uri despre subiect. Pe de altă parte, contextul actual vine cu o supraabundență informațională face și mai acută nevoia de a utiliza aceste tehnici. Cu toate astea impactul este deocamdată minor. De ce?
Toate aceste lucruri ne arată faptul că nu metodele lipsesc ci oamenii interesați și capabili să aplice astfel de metode. Acest articol nu propune soluții. Soluția nu este să mai propunem încă o metodă sau să mai dăm încă un exemplu de aplicare care să se adauge la numeroasele studii existente (de exemplu raportul disponibil la acest link sau resursele RWCT disponibile aici). Soluția este să ajungem ca în sistemul nostru educațional calitatea resursei umane să fie la acel nivel la care astfel de tehnici cunoscute și validate să fie adoptate în mod natural, nu doar ca excepții cum sunt acum.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu