Istoria cârmuirii tehnocrate este asociată cu principiul conform căruia binele comun al unei societăți impune o cunoaștere specifică, rezervată doar unei categorii restrânse, o idee cu o istorie considerabilă. Dialogul platonician Republica rezervă acest tip de cunoaștere, anume cunoașterea specializată a problemelor cetății, filosofului-rege, singurul în măsură să înțeleagă binele societal în forma sa pură, ideatică. Deși unii liberali, de pildă Sir Karl Popper, l-au inclus pe Platon în categoria gânditorilor care au cultivat solul premergător totalitarismelor europene, ideea dialogului Republica a deschis o dezbatere încă actuală despre rolul cunoașterii, îndeosebi al celei științifice și al științei sociale, în guvernarea comună a societății.
Adjectivul „tehnocrat” este folosit în teoria politică preponderent cu o conotație negativă – guvernarea tehnocrată se asociază cu deficitul democratic și ideologic, vidul de legitimitate, abrogarea responsabilității și o personalizare a politicii la nivel înalt. Deloc accidental, termenul „tehnocrație” apare pe fondul Marii Depresiuni din Statele Unite ale Americii. Chiar dacă a fost marginală, „mișcarea tehnocrată” inițiată de Howard Scott în anii 1930 a instituit un moment semnificativ pentru evoluția ulterioară a tehnocrației. Propunerea lui Howard Scott, ca oamenii politici să fie înlocuiți de economiști pentru a trata boala numită Marea Criză, se regăsește astăzi în imboldul soluționării crizelor din zona euro prin apel la experți din aria științelor „tari”, statistică sau economie. Se impune însă a sublinia că, în problematizarea tehnocrației, se suprapun două planuri, respectiv stratul tehnocrat existent în orice administrație de stat național sau suprastatală, de pildă cea a Uniunii Europene, și exercitarea puterii de către o elită tehnocrată.
Din acest motiv, literatura de specialitate a introdus distincția între „tehnicieni” și „tehnocrați” pentru a separa analitic cele două planuri de observație. Doar „tehnocrații” beneficiază de autonomie decizională, în vreme ce „tehnicienii” se află în serviciul unei elite conducătoare.
În prezent, discuția despre tehnocrație s-a ramificat destul de mult, simptomele cele mai frapante fiind dezvoltarea studiilor despre știință și tehnologie (STS), îngrijorarea legată de științificarea eticii și a bioeticii sau precipitarea de a avansa deja ideea unei „cotituri tehnocrate” în politica europeană.
În modernitate, ideea de cunoaștere științifică aflată la fundația progresului societal a fost elogiată de socialiștii de obârșie saint-simonistă, pentru care știința socială și științele naturale nu diferă prea mult. Guvernarea înseamnă „administrarea lucrurilor” și nu este deloc irelevant faptul că, dintre ideologiile ultimelor două secole, doar marxismul și-a apropriat abuziv adjectivul „științific”. Mesajul acestora s-a suprapus cu viziunea optimistă că experții și cunoașterea științifică pot juca un rol major în ameliorarea problemelor sociale. Se spune că inginerii francezi de la École Polytechnique, cărora Franța le datorează modernizarea, erau cu toții în slujba acestei idei a lui Henri de Saint Simon. Pe de altă parte, autoritatea ultimă, știința, cunoașterea de tip mecanicist, a fost invocată pentru a ghida Istoria umanității în cele mai atroce experiențe ale umanului. Termenul „științific” a fost abuzat de versiunile marxist-leniniste ale socialismului, nu însă și de adepții timpurii ai saint-simonismului. În centrul dezbaterii inițiate de saint-simoniști se află întrebarea crucială legată de rolul științei și al înțelegerii acesteia în dinamica dezvoltării societale. Marxismul științific a preluat ideea, erijându-se în monopol al adevărului, în dauna pluralismului liberal și a individualismului. Nu este, prin urmare, surprinzător că regimurile care apelează la o presupusă cunoaștere științifică a legităților societale au fost privite cu scepticism și mefiență.
Dacă originile moderne ale tehnocrației sunt asociate saint-simonismului, obiecțiile ce ruinează tehnocrația au origini conservatoare și liberale. În metaforele folosite de clasicul Edmund Burke, știința Statului nu este deloc o artă inginerească, ci presupune, ca pas inițial, înțelegerea statului ca evoluție organică a unui contract între generații, în contrast cu ideea contractualistă a liberalilor din modernitate. Valorile elogiate de conservatori, experiența, prudența, cunoașterea verificată prin tradiții și istorie, simțul identitar intră într-o dialectică proprie, în afara metrizării inginerești. A măsura, a propune geometrii ale spațiului social, a avea referințele unui planificator sau ale unui inginer sunt tot atâtea manifestări care denotă încă o instanță incorigibilă a vanității umane.
În spațiul european, guvernele tehnocrate apar meteoric, în situații de criză societală aparent insolubilă. Memoria recentă, mai precis, anii trecuți de la renașterea democrației în Europa Centrală și de Est, reține guvernele premierului italian Mario Monti (nov. 2011 – dec. 2012) și pe cel al premierului Lucas Papademos în Grecia (nov. 2011 – mai 2012). Mai puțin cunoscute sunt experiențele Republicii Cehe cu actori tehnocrați, respectiv guvernele lui Jan Fischer (mai 2009 – iunie 2010) și Jiri Rusnok (iul 2013 – ian. 2014), primul fiind statistician și, al doilea, economist. Chiar și pentru observatorul politic avid de informație, poate fi o surpriză experiența celor două guverne tehnocrate ale vecinilor bulgari, respectiv guvernele Plamen Oresharski și Georgi Bliznashki.
Guvernarea tehnocrată invită la o configurare definițională însă notele ei specifice nu depășesc semnul provizoratului, din rațiuni ce țin de frecvența redusă cu care ocupă scena politică. Numim un guvern „tehnocrat” atunci când funcțiile executive sunt preluate de experți („tehnocrați”) care nu sunt membri ai unui partid politic, se bucură de o bună reputație profesională și nu sunt legitimați prin alegeri ținute la termen. Alinierea unui guvern tehnocrat pe scena politică reprezintă simptomul cel mai acut de criză politică – încrederea în partide cunoaște un abis, nivelul de saturare cu metehnele reprezentanților atinge un climax sumbru.
Cortina valului tehnocrat de exercitare a puterii se ridică, cel mai adesea, în societățile cuprinse de o criză economică acută și care stagnează pe marginea unei agende imperios reformiste. Cele două exemple recente, guvernarea lui Mario Monti și cea a lui Lucas Papademos, au adus în prim-plan economiști cu o bună reputație profesională a căror misiune a fost implementarea unor stringente reforme economice. Accentul pe severitatea măsurilor politice explică și tactica partidelor care, în mod natural, evită să plătească costuri politice mari pentru măsuri cu impact social dificil de administrat. De fiecare dată când calculele politice pe cicluri electorale susțin dezertarea, abandonul de facto al puterii, partidele clasice din arcul parlamentar convin asupra unei suspendări a jocului politic, fie pentru a iniția reforme interne, în scenariul optimist, fie pentru a evita erodarea intenției de vot prin măsuri nepopulare, în ipoteza mai realistă.
A doua notă definitorie a guvernelor tehnocrate provine din natura lor fulgurantă. Rareori, durata mandatului unui guvern tehnocrat depășește întinderea a douăsprezece luni, uneori puțin mai mult. Personalitățile care acceptă frâiele guvernării tehnocrate au un orizont restrâns de acțiune și strategie politică, toate măsurile apar subit ca fiind urgente, întreaga dinamică politică pare dintr-odată accelerată. Preluarea exercițiului puterii în astfel de perioade este o cursă contracronometru pentru realizarea un set relativ mic de obiective. Pentru guvernul Lucas Papademos, mandatul a fost unul de implementare a măsurilor de austeritate economică cerute de „Troika”, spre deosebire de guvernarea Monti, în cazul căreia plaja de acțiune a fost mai largă, similară ca deschidere și arie de opțiuni programului tehnocrat propus de premierul Dacian Cioloș.
Parentezele „tehnocrate” din democrațiile constituționale cunosc o reașezare a clivajelor și taberelor politice. Din cauza unor constrângeri obiective, cum ar fi orizontul limitat de acțiune, guvernele tehnocrate apelează mai des la instrumente legislative extraparlamentare și ordonanțe de urgență, fără ca natura urgenței să fie definită într-un mod riguros. Este o trăsătură comună pentru majoritatea guvernelor tehnocrate europene din ultimele două decenii. Marea lor vulnerabilitate este tocmai aceea că ocolesc procedurile uzuale ale democrațiilor, respectiv consultarea reprezentanților prin intermediul partidelor politice. În același timp, guvernele tehnocrate creează alianțe atipice, cu actori supranaționali, cu sectorul terțiar și cu organisme nonguvernamentale și se bucură, deseori, de sprijinul mass-mediei. Însă, în contextul protestelor și al temperaturii sociale în creștere, alianțele tehnocrate pășesc pe același teren minat al politicii. Ceea ce extrage profilul tehnocratului din creuzetul negativ al (pre)judecăților despre politicieni este, de obicei, absența intereselor de realegere și continuitate politică.
Nu în ultimul rând, guvernele tehnocrate împrumută o mantie invizibilă ideologic, un cameleonism al poziționărilor doctrinare. Un guvern tehnocrat nu este nici liberal, nici social-democrat, nici conservator, ci surprinde o elită care a reacționat la apelul public de înghețare a politicii adversariale. Într-un mod aproape miraculos, problemele cuprinse în contractul de guvernare se transformă în probleme „tehnice” care așteaptă soluții bazate pe „știință” sau pe „evidence based policy”. De multe ori, această atitudine se reflectă în afișarea unui profil de „profesionist”, de „tehnician”, prin care tehnocratul se distinge de restul politicienilor. Aparent, soluțiile angajate transcend obositele lupte de tranșee ideologice, deși se știe că idealul neutralității valorice rămâne iluzoriu.
O notă comună a guvernelor tehnocrate și a mișcărilor populiste europene, de pildă Podemos sau Syriza, constă în repudierea clivajului stânga – dreapta.
În rândul noilor mișcări populiste, corul anti-sistem nu generează, în mod necesar, soluții mai eficiente la problemele societale. Afinitățile pentru elitele tehnocrate și ivirea mișcărilor populiste au, într-adevăr, cauze comune, ce țin de sațietatea față de jocul politic uzual și un malaise al reprezentării, resimțite în întreaga Europă. Ceea ce le separă, fără nicio o îndoială, este raportarea la politici publice și la politica obișnuită: despre mișcările populiste se afirmă că reprezintă „politics without policy”, în vreme ce guvernele tehnocrate sunt elogiate ca „policy without politics”[i].
Stânga post-marxistă, deseori reținută în a critica ingineria socială a Estului comunist, și, implicit, gradul de tehnocrație prezent în multe regimuri marxiste, a diabolizat conceptul guvernării tehnocrate prezentându-l ca pe un mecanism prin care au fost impuse măsurile de austeritate din ultimul deceniu al politicii europene. Liberalii clasici, precum Friedrich Hayek, au criticat deriva tehnocrată mult mai timpuriu, identificând în această tendință presupoziția controlului social, a ingineriei sociale și a planificării, având în vedere, evident, pilonii marxismului clasic, matrița regimurilor post-1945. În același timp, Friedrich Hayek a diagnosticat în ideile tehnocrate, atât ale adepților „fizicii sociale” comtiene, cât și ale descendenților lui Henri Saint Simon, „un abuz al rațiunii”, o oarbă capitulare a discernământului și prudenței în fața unor tentații epistemice necalibrate.
Guvernarea tehnocrată în România cunoaște, potrivit profesorului și politologului Cristian Preda, recordul de neinvidiat a nu mai puțin de cinci guverne tehnocrate, ceea ce constituie o dovadă covârșitoare a instabilității politice post-revoluționare. Desigur, există rezerve legitime în a considera guvernul Nicolae Văcăroiu un guvern „tehnocrat”, așa cum a fost prezentat opiniei publice, dar cu aceeași reticență poate fi privite și guvernele „tehnocrate” ale lui Theodor Stolojan și Mihai Răzvan Ungureanu, ambii urmând cariere politice similare relansării ex-premierului Mario Monti ca lider al Scelta Civica, după depunerea demisiei. Guvernul Mugur Isărescu a rămas, deocamdată, singurul exemplu de conservare a neutralității asociate profilului tehnocrat, după părăsirea funcției politice.
Impactul unui guvern tehnocrat nu poate fi evaluat prin simple piruete stilistice sau stereotipuri preambalate. The Economist nota, într-un articol despre guvernele tehnocrate din Grecia și Italia, că liderii tehnocrați reprezintă soluția optimă pentru a aduna mizeria lăsată în urmă de politicienii limbuți, inveterați ai intrigilor mărunte. În același timp, articolul avertiza că nu sunt suficiente integritatea și mintea limpede pentru a soluționa problemele trenante ale politicii.
Guvernarea tehnocrată poate fi un laborator al inovației politice, al ancorării politicii în repere de integritate și decență demult uitate. Guvernul tehnocrat se poate transforma într-un șantier nou al politicii, în care cooperarea, transparența și responsabilitatea au potențialul de a relansa încrederea în mecanismele democratice. Obligația noastră este să nu uităm că politica poate împrumuta și alt chip, că poate fi fundamental altfel.
Referințe
Bickerton, C. & Accetti, C.I. (2015). ‘Populism and technocracy: opposites or complements?’, Critical Review of International Social and Political Philosophy, online: 1-21.
Habermas, J. (2015). The Lure of Technocracy. Cambridge: Polity Press
Bucchi, M. (2009). Beyond Technocracy Science, Politics and Citizens. New York: Springer.
Carlisle, Robert B. (1974). ‘The Birth of Technocracy: Science, Society, and Saint-Simonians’, Journal of the History of Ideas, 35(3): 445-464
The Economist. ‘Minds like machines’. 19 nov 2011.
Hayek, Fr. A. (1952). The Counter-Revolution of Science. Glencoe: The Free Press.
Marangoni, F. & Verzichelli, L. (2015). ‘From a Technocratic Solution to a Fragile Grand Coalition: The Impact of the Economic Crisis on Parliamentary Government in Italy’, Journal of Legislative Studies, 21(1): 35-53.
Schmidt, V. A. (2006). Democracy in Europe. The EU and National Polities. Oxford: Oxford University Press
NOTE____________
[i] Vivien Schmidt remarcă această tensiune între populism și guvernarea tehnocrată în planul politicii europene. Sintagmele “policy without politics” și “politics without policy” sunt păstrate în engleză în lipsa unui echivalent acceptabil (paternitatea lor nu poate fi stabilită cu exactitate).
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu