O experienţă insolită - Baloane de curcubeu

Am văzut Baloane de curcubeu la sfârşitul anului 1983, când a avut premiera. Ani de zile avea să mă bântuie lumea lui pestriţă - un sat în care preşedinte de CAP (Dorel Vişan) se însoară, dar nevasta (Magda Catone) îi fuge cu un iubit din tinereţe, proaspăt ieşit din închisoare, unde a ajuns pentru că omorâse o căprioară. N-am uitat nici că, în plină iarnă, locuitorii acestui sat ajung pe malul Mării Negre, de unde culeg sute de portocale aduse la ţărm în urma unui naufragiu. Pentru că filmul nu se lasă prins în capcana intrigii sentimentale şi nici nu are o poveste bine închegată, aşteptările mele de adolescent de la ora primei vizionări mi-au fost oarecum înşelate.

Baloane de curcubeu, al doilea film, ca regizor autonom, al lui Iosif Demian - "singurul realizator provenit dintre operatori care reuşea o autodefinire comparabilă cu a vârfurilor şcolii noastre regizorale" (Valerian Sava) - a apărut la trei ani după happening-ul elaborat numit O lacrimă de fată. Operatorul Nunţii de piatră - aveam să mă conving, vizionând filmul după 32 de ani - a găsit o transpunere cinematografică adecvată a literaturii lui Fănuş Neagu (co-scenarist alături de Vintilă Ornaru). Tipologia specială valorificată de regizor fusese exploatată în cinema-ul românesc mai cu seamă prin latura ei pitoresc-satirico-anecdotică (cu câteva excepţii: Reconstituirea, Mere roşii, Casa dintre câmpuri, Proba de microfon, Croaziera, O lacrimă de fată, Secvenţe, Fructe de pădure, La capătul liniei) şi mai puţin pentru dimensiunea ei autentic omenească. Personajele din Baloane de curcubeu sunt câţiva din locuitorii unui sat colectivizat în care "se văd foarte bine semnele oraşului (...) preluate prin mimetism, deformate; nu e vorba despre cei de la sat care vor să plece la oraş, ci - preciza Iosif Demian în perioada filmărilor - despre cei care, rămânând în sat se orăşenizează, preluând în felul de a se purta, de a se îmbrăca, de a trăi, clişsee ale unei alte mentalităţi".

Uliţa Baloanelor - "un echivalent şi o recuperare întârziată a străzii neorealiste" (Valerian Sava) - este locul de desfăşurare a acestui "studiu tipologic" (de caractere, de mentalităţi) ce ia forma unei "comedii propriu-zise". Dar tocmai umorul Baloanelor a deranjat atunci (şi detaliile neorealiste, ce nu corespundeau viziunii edulcorate asupra realităţii impuse de partidul unic şi suveran), astfel că filmul a trecut prin numeroase comisii de vizionare, fiind cenzurat şi modificat - pe anumite porţiuni - după bunul plac al politrucilor zilei. Numeroase momente de comedie inteligentă şi tandră amintesc de Forman şi Menzel. Însă dacă acest tip de umor avea să facă şcoală în Cehoslovacia, la noi au ţinut afişul uşuraticele comedii cu "boboci", pline de poveţe şi învăţăminte. Filmul lui Demian - "o experienţă insolită nu numai pentru creatorii săi, dar şi pentru o cinematografie care trebuie să-şi caute în permanenţă noi căi de expresie" - a fost repede scos de pe afiş, încuiat în cutii şi nedifuzat niciodată la TV (până în 1989, cel puţin).

 

Într-o anchetă intitulată Umorul sub semnul întrebării şi realizată de echipa Magazinului Estival Cinema 1982, Iosif Demian - tracasat de modificările ce i se cereau să le aducă filmului său - răspundea mucalit că "dacă filmele noastre nu ajung în selecţiile marilor festivaluri să nu disperăm", sperând să se înfiinţeze cândva un festival internaţional al arhivelor de filme unde, negreşit, românii vor fi premiaţi pentru "cel mai zgâriat film, cel mai tăiat film etc. etc."