4.6. Dacă SUA sunt preocupate de cercetarea penală și
condamnarea românilor care prin faptele lor afectează (direct dar și
indirect) interesele americane – lucrul a fost afirmat explicit de
numeroși reprezentanți ai administrației americane și ai Congresului –
atunci când vine vorba despre ilegalități comise de cetățeni americani
în România și/sau în dauna cetățenilor români, abordarea este diametral
opusă.
Pe data de 4 decembrie 2004, o mașină condusă de un cetățean american aflat în post la București – plutește încă misterul cu privire la identitatea lui exactă – a intrat violent într-un taxi care circula regulamentar și astfel a provocat moartea unui cetățean român. Întâmplarea face ca acel român să fie un artist foarte popular, pe numele său Teo Peter. În loc să fie cercetat și judecat de autoritățile române, presupusul criminal a fost imediat scos din România pentru a fi judecat și … achitat de instanțele americane în condiții scandaloase. Justiția americană a înlăturat fără ezitare acuzația pentru omor din culpă învârtind astfel cuțitul americano-scepticismului în rana conștiinței publice românești.
Comentariile sunt de prisos. Mă limitez la a vă informa, domnule ambasador, că jurisdicția consulară (dreptul supușilor străini de a fi judecați pentru fărădelegile săvârșite pe teritoriul Principatelor române, de către împuterniciții diplomatici ai țărilor lor de origine) a fost abolită în țara mea încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, chiar înainte ca România să își fi cucerit independența, prin actul Principelui Alexandru Ioan Cuza. Românii nu pot privi decât cu ochi răi reinstaurarea acestui regim caracteristic pentru statele cu suveranitate limitată, în secolul al XXI-lea, prin grația campionilor democrației globale și ai universalismului drepturilor omului care sunt SUA – partenerul lor strategic.
4.7. Asemenea ofense, cu atât mai regretabile cu cât sunt inutile, au fost nimic însă în comparație cu practica predecesorului dvs, ambasadorul Mark Gitenstein, și a colaboratorilor săi de a convoca la sediul lor demnitari români – miniștri, parlamentari, capii autorității judiciare, șefi de instituții administrative sau de partid etc. – spre a-i certa pentru “greșelile” comise în exercițiul funcțiilor lor, și a-i instrui în legătură cu ceea ce să facă și cu modul în care să se comporte în viitor. Atât mustrările cât și instrucțiunile erau comunicate și opiniei publice prin intermediul presei. Transparența obligă.
Aceste demersuri, constituind încălcări flagrante ale dreptului internațional și ale bunelor practici în relațiile internaționale, vizau teme cât se poate de variate. Parlamentului i se spunea ce legi să adopte și ce legi să nu adopte sau cum să își exercite competențele în raport cu procurorii – altminteri simpli agenți ai executivului, teoretic supus controlului parlamentar iar nu invers. Guvernului i se spunea ce politici să promoveze și ce politici să nu promoveze, pe cine să numească în fruntea instituțiilor statului și pe cine să nu numească, cum să se raporteze la Președinție și la alte structuri ale puterii sau administrației de stat. Până și opiniei publice i se comunica cine sunt “românii buni”, în care trebuie să se aibă încredere întrucât și America are, și cine sunt “românii răi”, pentru care nu trebuie votat întrucât nu sunt pe placul Americii.
4.8. Cea mai recentă încercare de acest fel îi aparține însărcinatului cu afaceri al SUA, dl Dean Thompson, care în primăvara anului curent i-a convocat la reședința sa, cu un preaviz de 24 ore, pe Președinții celor două Camere ale Parlamentului României – demnitarii cu numărul doi și trei în ordinea de precădere a ierarhiei statului român – pentru ca în prezența unor politicieni români din opoziție, presupus agreați de administrația americană și la rândul lor invitați (evident fără consultarea părții române și fără vreo logică protocolară sau regulă diplomatică), să le ceară abandonarea unor acte normative cu impact exclusiv intern, aflate pe agenda legislativului, sau modificarea unor decizii ale acestuia vizând ridicarea imunității parlamentare. Nici unul dintre aceste subiecte nu privea relațiile bilaterale dintre SUA și România.
Spre cinstea sa și spre satisfacția opiniei publice, Președintele Senatului a declinat o asemenea convocare, refuzând atât locul, cât și formatul și agenda discuției. Bănuindu-se că în spatele acestei neuzuale și neașteptate nesupuneri se găsește sprijinul ocult al unor “americani răi” de la Washington, “românii buni” de la București au fost încurajați să se plângă Departamentului de Stat pentru obstrucționarea efortului “americanilor buni” areditați la ambasada SUA, de a combate rătăcirile “românilor răi” aleși în Parlamentul României. Ceea ce s-a și întâmplat. Din câte se pare plângerile respective au utilizat și date din comunicările confidențiale între ambasada SUA în România și centrala de la Washington. (!)
Găsim aici un exemplu edificator asupra felului în care implicarea diplomaților americani în luptele politice intestine din România transferă dezbinarea românească în serviciul extern american, divizându-l și destructurând politica americană față de România.
4.9. În același spirit s-a ajuns la situația aberantă ca primarul unui mare municipiu românesc să se adreseze (este adevărat, informal) Departamentului de Stat pentru a cere aprobarea de a participa la recepția oferită de Ambasada Federației Ruse la București cu ocazia celei de a 70-cea aniversări a Zilei Victoriei în cel de al Doilea Război Mondial. Acesta nu este decât un exemplu din multele analoge.
Veți spune, stimate domnule ambasador, că niciodată SUA nu au pretins așa ceva. Eu unul cred același lucru. Problema este că în cugetul multor români, inclusiv dintre aceia aparținând clasei politice, s-a înrădăcinat ideea că asemenea gesturi sunt necesare sau măcar bine văzute. Din nefericire, chiar dacă diplomații americani nu le-au impus, ei s-au comportat ca și când ele le-ar face plăcere sau nu au făcut nimic pentru a înlătura o atare percepție. Vă revine dvs. misiunea de a o corecta.
4.10. Cu ocazia audierii dvs în Senatul SUA, senatorul Ron Johnson v-a cerut să o sprijiniți pe șefa DNA, pe care a caracterizat-o ca pe “o femeie curajoasă”. Din păcate, această recomandare, pe care sper și vă îndemn să o ignorați, reflectă o concepție destul de răspândită în SUA, asupra felului în care poate fi și trebuie tratată relația cu România. Ea este profund greșită și total contraproductivă.
În primul rând, trebuie să știți că nimic nu o amenință pe dna Kovesi, așa încât nu are nevoie să dovedească vreun curaj deosebit pentru a-și face datoria. Asta dacă nu cumva libertatea de opinie și libertatea de expresie, respectiv criticile formulate în exercițiul lor, ar fi o amenințare la adresa șefilor procuraturii. Ceea ce – nu-i așa? – nu poate fi conceput de un exponent al democrației americane.
Este adevărat că unui magistrat român de azi (judecător sau procuror) îi trebuie mai puțin curaj pentru a abuza de funcția sa decât pentru a se comporta în respectul legii. Abia această situație trebuie corectată dar problema nu vă privește pe dvs. și nu intră în competențele dvs. Ea ține de bolile democrației românești. De rezolvarea ei responsabili sunt românii. Dvs trebuie să apărați instituțiile americane și să vegheați la promovarea intereselor lor în cadrul și prin intermediul dialogului și cooperării bilaterale româno-americane. Ceea ce nu ar trebui să fie foarte dificil atâta timp cât interesele strategice americane și cele române rămân congruente iar opinia publică din cele două țări susține parteneriatul nostru strategic.
Dincolo de aceasta însă și tocmai pentru salvgardarea amintitului parteneriat se impune înțelegerea faptului că singurii îndreptățiți să decidă asupra persoanelor care trebuie așezate în fruntea instituțiilor românești sunt românii. Ce șanse ați da unui cetățean american pe care un senator român l-ar propune pentru ocuparea funcției de Procuror General al SUA sau de director al Serviciului Secret? Cum obișnuia să spună un prieten și fost colaborator al meu în AP-OSCE, diplomat cu state vechi în Congresul SUA unde ani buni fusese șeful de cabinet al Președintelui Comisiei de Politică externă din Camera Reprezentanților, Dante Fascell, “aceasta ar fi sărutarea morții” pentru sărmanul american. Nimeni nu ar putea înțelege cu ce, când și cât a greșit acesta față de America încât îl promovează străinii.
De ce în cazul României să fie altfel? Când în aprilie 1997, la Washington, am pus bazele parteneriatului strategic dintre SUA și România în discuțiile purtate cu Secretarul de Stat Madeleine Albright și cu eminentul său adjunct Strobe Talbott, când apoi în vara aceluiași an Președintele Bill Clinton a lansat oficial partneriatul respectiv la București, împreună cu Președintele Emil Constantinescu, și când ceva mai târziu, în toamnă, tot la București, am definit primele elemente concrete ale parteneriatului pe baza non-paperului prezentat de asistentul Secretarului de Stat Marc Grossman, am convenit cu toții asupra principiului că ceea ce este bun pentru SUA va fi bun și pentru România. Corolarul acestui principiu este că ceea ce este rău pentru SUA este rău și pentru România, că ceea ce este inacceptabil pentru SUA este inacceptabil și pentru România.
Orice îndepărtare de la acest cadru și de la aceste principii aruncă în aer parteneriatul româno-american împingând România de la statutul de partener la acela de vasal al SUA. Chiar dacă lideri politici români, trecători și trădători, ar accepta o asemenea transformare, ea nu este durabilă fiind injustă și împotriva naturii. Un atare aranjament nu poate fi funcțional. Vă îndemn să nu cădeți pradă tentației de a crede în viabilitatea lui căci dacă veți încerca să acționați într-o asemenea logică, în cele din urmă veți afla cât de coroziv este poporul român cu cei care încearcă să îl domine și veți ajunge, după cum sună versurile unui mare poet român, Mihai Eminescu, ca în țara asta “dușmăniți să fiți de toate, fără a prinde chiar de veste”.
Va urma
Pe data de 4 decembrie 2004, o mașină condusă de un cetățean american aflat în post la București – plutește încă misterul cu privire la identitatea lui exactă – a intrat violent într-un taxi care circula regulamentar și astfel a provocat moartea unui cetățean român. Întâmplarea face ca acel român să fie un artist foarte popular, pe numele său Teo Peter. În loc să fie cercetat și judecat de autoritățile române, presupusul criminal a fost imediat scos din România pentru a fi judecat și … achitat de instanțele americane în condiții scandaloase. Justiția americană a înlăturat fără ezitare acuzația pentru omor din culpă învârtind astfel cuțitul americano-scepticismului în rana conștiinței publice românești.
Comentariile sunt de prisos. Mă limitez la a vă informa, domnule ambasador, că jurisdicția consulară (dreptul supușilor străini de a fi judecați pentru fărădelegile săvârșite pe teritoriul Principatelor române, de către împuterniciții diplomatici ai țărilor lor de origine) a fost abolită în țara mea încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, chiar înainte ca România să își fi cucerit independența, prin actul Principelui Alexandru Ioan Cuza. Românii nu pot privi decât cu ochi răi reinstaurarea acestui regim caracteristic pentru statele cu suveranitate limitată, în secolul al XXI-lea, prin grația campionilor democrației globale și ai universalismului drepturilor omului care sunt SUA – partenerul lor strategic.
4.7. Asemenea ofense, cu atât mai regretabile cu cât sunt inutile, au fost nimic însă în comparație cu practica predecesorului dvs, ambasadorul Mark Gitenstein, și a colaboratorilor săi de a convoca la sediul lor demnitari români – miniștri, parlamentari, capii autorității judiciare, șefi de instituții administrative sau de partid etc. – spre a-i certa pentru “greșelile” comise în exercițiul funcțiilor lor, și a-i instrui în legătură cu ceea ce să facă și cu modul în care să se comporte în viitor. Atât mustrările cât și instrucțiunile erau comunicate și opiniei publice prin intermediul presei. Transparența obligă.
Aceste demersuri, constituind încălcări flagrante ale dreptului internațional și ale bunelor practici în relațiile internaționale, vizau teme cât se poate de variate. Parlamentului i se spunea ce legi să adopte și ce legi să nu adopte sau cum să își exercite competențele în raport cu procurorii – altminteri simpli agenți ai executivului, teoretic supus controlului parlamentar iar nu invers. Guvernului i se spunea ce politici să promoveze și ce politici să nu promoveze, pe cine să numească în fruntea instituțiilor statului și pe cine să nu numească, cum să se raporteze la Președinție și la alte structuri ale puterii sau administrației de stat. Până și opiniei publice i se comunica cine sunt “românii buni”, în care trebuie să se aibă încredere întrucât și America are, și cine sunt “românii răi”, pentru care nu trebuie votat întrucât nu sunt pe placul Americii.
4.8. Cea mai recentă încercare de acest fel îi aparține însărcinatului cu afaceri al SUA, dl Dean Thompson, care în primăvara anului curent i-a convocat la reședința sa, cu un preaviz de 24 ore, pe Președinții celor două Camere ale Parlamentului României – demnitarii cu numărul doi și trei în ordinea de precădere a ierarhiei statului român – pentru ca în prezența unor politicieni români din opoziție, presupus agreați de administrația americană și la rândul lor invitați (evident fără consultarea părții române și fără vreo logică protocolară sau regulă diplomatică), să le ceară abandonarea unor acte normative cu impact exclusiv intern, aflate pe agenda legislativului, sau modificarea unor decizii ale acestuia vizând ridicarea imunității parlamentare. Nici unul dintre aceste subiecte nu privea relațiile bilaterale dintre SUA și România.
Spre cinstea sa și spre satisfacția opiniei publice, Președintele Senatului a declinat o asemenea convocare, refuzând atât locul, cât și formatul și agenda discuției. Bănuindu-se că în spatele acestei neuzuale și neașteptate nesupuneri se găsește sprijinul ocult al unor “americani răi” de la Washington, “românii buni” de la București au fost încurajați să se plângă Departamentului de Stat pentru obstrucționarea efortului “americanilor buni” areditați la ambasada SUA, de a combate rătăcirile “românilor răi” aleși în Parlamentul României. Ceea ce s-a și întâmplat. Din câte se pare plângerile respective au utilizat și date din comunicările confidențiale între ambasada SUA în România și centrala de la Washington. (!)
Găsim aici un exemplu edificator asupra felului în care implicarea diplomaților americani în luptele politice intestine din România transferă dezbinarea românească în serviciul extern american, divizându-l și destructurând politica americană față de România.
4.9. În același spirit s-a ajuns la situația aberantă ca primarul unui mare municipiu românesc să se adreseze (este adevărat, informal) Departamentului de Stat pentru a cere aprobarea de a participa la recepția oferită de Ambasada Federației Ruse la București cu ocazia celei de a 70-cea aniversări a Zilei Victoriei în cel de al Doilea Război Mondial. Acesta nu este decât un exemplu din multele analoge.
Veți spune, stimate domnule ambasador, că niciodată SUA nu au pretins așa ceva. Eu unul cred același lucru. Problema este că în cugetul multor români, inclusiv dintre aceia aparținând clasei politice, s-a înrădăcinat ideea că asemenea gesturi sunt necesare sau măcar bine văzute. Din nefericire, chiar dacă diplomații americani nu le-au impus, ei s-au comportat ca și când ele le-ar face plăcere sau nu au făcut nimic pentru a înlătura o atare percepție. Vă revine dvs. misiunea de a o corecta.
4.10. Cu ocazia audierii dvs în Senatul SUA, senatorul Ron Johnson v-a cerut să o sprijiniți pe șefa DNA, pe care a caracterizat-o ca pe “o femeie curajoasă”. Din păcate, această recomandare, pe care sper și vă îndemn să o ignorați, reflectă o concepție destul de răspândită în SUA, asupra felului în care poate fi și trebuie tratată relația cu România. Ea este profund greșită și total contraproductivă.
În primul rând, trebuie să știți că nimic nu o amenință pe dna Kovesi, așa încât nu are nevoie să dovedească vreun curaj deosebit pentru a-și face datoria. Asta dacă nu cumva libertatea de opinie și libertatea de expresie, respectiv criticile formulate în exercițiul lor, ar fi o amenințare la adresa șefilor procuraturii. Ceea ce – nu-i așa? – nu poate fi conceput de un exponent al democrației americane.
Este adevărat că unui magistrat român de azi (judecător sau procuror) îi trebuie mai puțin curaj pentru a abuza de funcția sa decât pentru a se comporta în respectul legii. Abia această situație trebuie corectată dar problema nu vă privește pe dvs. și nu intră în competențele dvs. Ea ține de bolile democrației românești. De rezolvarea ei responsabili sunt românii. Dvs trebuie să apărați instituțiile americane și să vegheați la promovarea intereselor lor în cadrul și prin intermediul dialogului și cooperării bilaterale româno-americane. Ceea ce nu ar trebui să fie foarte dificil atâta timp cât interesele strategice americane și cele române rămân congruente iar opinia publică din cele două țări susține parteneriatul nostru strategic.
Dincolo de aceasta însă și tocmai pentru salvgardarea amintitului parteneriat se impune înțelegerea faptului că singurii îndreptățiți să decidă asupra persoanelor care trebuie așezate în fruntea instituțiilor românești sunt românii. Ce șanse ați da unui cetățean american pe care un senator român l-ar propune pentru ocuparea funcției de Procuror General al SUA sau de director al Serviciului Secret? Cum obișnuia să spună un prieten și fost colaborator al meu în AP-OSCE, diplomat cu state vechi în Congresul SUA unde ani buni fusese șeful de cabinet al Președintelui Comisiei de Politică externă din Camera Reprezentanților, Dante Fascell, “aceasta ar fi sărutarea morții” pentru sărmanul american. Nimeni nu ar putea înțelege cu ce, când și cât a greșit acesta față de America încât îl promovează străinii.
De ce în cazul României să fie altfel? Când în aprilie 1997, la Washington, am pus bazele parteneriatului strategic dintre SUA și România în discuțiile purtate cu Secretarul de Stat Madeleine Albright și cu eminentul său adjunct Strobe Talbott, când apoi în vara aceluiași an Președintele Bill Clinton a lansat oficial partneriatul respectiv la București, împreună cu Președintele Emil Constantinescu, și când ceva mai târziu, în toamnă, tot la București, am definit primele elemente concrete ale parteneriatului pe baza non-paperului prezentat de asistentul Secretarului de Stat Marc Grossman, am convenit cu toții asupra principiului că ceea ce este bun pentru SUA va fi bun și pentru România. Corolarul acestui principiu este că ceea ce este rău pentru SUA este rău și pentru România, că ceea ce este inacceptabil pentru SUA este inacceptabil și pentru România.
Orice îndepărtare de la acest cadru și de la aceste principii aruncă în aer parteneriatul româno-american împingând România de la statutul de partener la acela de vasal al SUA. Chiar dacă lideri politici români, trecători și trădători, ar accepta o asemenea transformare, ea nu este durabilă fiind injustă și împotriva naturii. Un atare aranjament nu poate fi funcțional. Vă îndemn să nu cădeți pradă tentației de a crede în viabilitatea lui căci dacă veți încerca să acționați într-o asemenea logică, în cele din urmă veți afla cât de coroziv este poporul român cu cei care încearcă să îl domine și veți ajunge, după cum sună versurile unui mare poet român, Mihai Eminescu, ca în țara asta “dușmăniți să fiți de toate, fără a prinde chiar de veste”.
Va urma
