De ce-am tăcut?

Cristina Tunegaru august 20, 2015 Analize, Educatie
4 comentarii 2,169 Vizualizari

Așa cum Dante a pătruns în Infern, la fel pășește orice tânăr profesor în sistemul de educație din România, fără să știe și fără să înțeleagă ce înseamnă să fii profesor. Cunoașterea este treptată, pe dibuite, pe întuneric și în singurătate. Încerci să te integrezi în rândul profesorilor, căci știi că numai colegii tăi te pot învăța, ajuta, căci ei fac parte din sistem de atâta timp. Apoi le vezi metodele, le aplici, îți amintești cum se comportau profesorii tăi cu elevii, pe vremea când erai copil, ții cont de teoria seacă din facultate și încerci să încropești o oră. Treptat înveți, observi reacțiile copiilor, îți modifici stilul în funcție de ei, îți dai seama că nimic nu e bătut în cuie, când vine vorba despre lucrul cu oameni mici. Un lucru important însă pare să fie disciplinarea copiilor. Câtă vreme masa aceea de oameni mici face ce trebuie, totul e minunat. Nu îți poți dori mai mult, ți se spune.
Într-o școală uitată de lume, din mediul rural, îl întâlnești pe Marinescu și pe colegii lui, masacrați de sistemul de educație, ignorați de părinți și de școală, părăsiți de dorința de a face ceva bun. Orice încercare de a-i stăpâni, domoli este inutilă, îți dai seama că în ochii lor îndurerați nu însemni nimic. Când Marinescu întrece o anumită limită a indisciplinei, școala reacționează, așa cum a făcut-o dintotdeauna probabil, fără menajamente. Marinescu este lovit cu brutalitate de un profesor de biologie, în cancelarie sau în clasă. Numai atunci băiatul știe că a greșit, acceptă pedeapsa, strângând din dinți, din pumni. După ce a rămas repetent o dată, după ce a fost agresat verbal și fizic de școală și făcând parte dintr-o familie care nu se implică în viața lui, Marinescu pare abandonat.
Mă îndrept spre clasa a VIII-a pentru a-mi susține ora și mi-e teamă. Mi-e teamă de ce aș putea găsi în clasă. Ionescu și Petrescu sunt în mijlocul clasei reparând o bancă care a căzut în timpul pauzei. Râd, cu chipurile lor schimonosite de o maturitate precoce, dar nu-și opresc lucrul când ajung în clasă. Negociez cu ei, în timp ce Marinescu își aruncă picioarele nesfârșite pe culoarul dintre bănci. Trebuie să încep ora cât de curând. Pentru că este gălăgie, ridic glasul, iar Marinescu este deranjat de aceasta și strigă la mine. Toți se liniștesc. Andrei le cere să se liniștească, că „a venit profesoara”. Petrescu ridică banca căzută, o proptește în așa fel încât să rămână în picioare. Ionescu își ia un scaun și se așază la acea bancă, oricum nu intenționează să scrie nimic.
Verific tema. Între timp, Marinescu se joacă cu ciocanul. Îl rog să scrie, întâi mai blând, apoi mai vehement. Știu că trebuie să-l tratez cu atenție. Strigă să fie lăsat în pace, are treabă cu lemnele din bancă. Uneori îl conving să scrie de la tablă. Nu are răbdare decât să copieze câteva rânduri, se enervează, nu înțelege nimic, bate cu pumnul în bancă, apoi își găsește de lucru. Băiatul îmi stârnește frică, căci privește profesorii și colegii cu ură. Nu este receptiv la blândețe, la rugăminți, nu are compasiune. Urmăresc ceasul și îmi doresc ca Marinescu să stea liniștit, să nu se ridice în picioare, să nu-și amenințe colegii. Când ora se încheie răsuflu ușurată, s-a terminat bine și de data aceasta. A mai trecut o săptămână.
Cuvintele plăcute, încurajările trec neauzite pe lângă urechile lui Marinescu. Poate că a auzit prea multe. Și totuși, te doare suferința lui Marinescu, dar nu știi ce e de făcut, ești un jucător marginal pe scena școlii și ai vrea să supraviețuiești jocului de-a profesorii. După ce ai văzut îngrozită cum Marinescu este lovit de profesorul de biologie, îți dorești să nu mai facă nicio boacănă. Ești legat la mâini, nu poți face nimic pentru a-l ajuta pe acest copil. Școala funcționează după metode rudimentare, de stăpânire a copiilor, de supunere a celor cu probleme. Dacă vorbești cu dirigintele clasei, el va apela la părinți sau la alți colegi din școală. Părinții lui Marinescu nu vor să știe de el, iar dacă află că face probleme la școală, îl lovesc.
Profesorul de biologie este o persoană importantă în comunitate, profesor de o viață în școală, cunoscut pentru fermitatea, caracterul lui neînduplecat. Toți colegii au numai cuvinte de laudă la adresa dumnealui. Școala este guvernată de acești profesori la o venerabilă vârsta, iar directorul, exterior comunității, nu se implică. La rândul meu, vin din afara comunității și nu am forța de a atrage atenția asupra problemelor pe care le văd. Am asistat la o colaborare tacită între toți membrii comunității. Primarul participă la consiliile profesorale, dar uită să se ocupe de problemele reale ale școlii, deși promite mereu că va repara centrala termică din grădiniță. În schimb, se laudă cu „investițiile” din sat făcute cu fonduri europene.
Problema școlii o reprezintă un cadru didactic al școlii primare care vine la școală în stare de ebrietate. Copiilor le e frică de doamna și nu le place cum se comportă dumneaei, strigă la ei, îi bruschează. Părinții se plâng de ceea ce se întâmplă la școală. Nici colegii din școală nu agreează comportamentul doamnei și dau dreptate părinților. De multe ori, doamna nu vine deloc la ore. Noi, profesorii, suntem nevoiți să stăm cu copiii, câte o oră. Găsim o clasă în haos, copii nu știu să stea în bănci și vorbesc unul peste celălalt. Alteori, copiii rămân nesupravegheați. De câțiva ani, școala încearcă să rezolve această problemă, dar sancționarea profesoarei se face treptat și nu reușim decât să o sancționăm cu scăderea salariului timp de câteva luni. Copiii vor avea însă aceeași doamnă, școala nu poate să o înlăture, nici măcar cerând sprijin din partea inspectoratului. Poliția nu se implică nici în această situație. Primarul este de acord că avem o problemă.
Făcând parte din mașinăria educațională, am înțeles că planul, sistemul a fost construit demult și eu sunt numai un pion minor, nesemnificativ. Dacă plec, va veni altul și nu se va schimba nimic.
De ce scriu acum?
După ce am învățat ce înseamnă să fii profesor în România, m-am opus acestui sistem, chiar atunci când făceam parte din el. Revolta a fost treptată. Am pus pe primul plan copiii mei de la clasă, pe care i-am tratat așa cum am crezut eu de cuviință, și nu așa cum mi s-a spus. Am ignorat regulile stupide pe care cei mai mulți profesori le impun copiilor. Uneori am ignorat manualul și am ales să studiezi cu ei anumite teme pe care le consider importante. Apoi, mi-am dat seama că în mare parte, manualul nu folosește la nimic. Am adaptat totul din mers, în funcție de nevoile copiilor. Am încercat să fac școala mai atractivă, mai interesantă pentru ei. M-am jucat cu ei și i-am învățat în același timp. Le-am arătat că unui profesor poate să îi pese de ei, că  un profesor face și activități neplătite, că îi ajută, că îi tratează egal și speră că vor progresa. Am vorbit cu ei despre problemele lor, știind că orice situație de indisciplină este o manifestare a unei alte probleme. Făcând toate acestea, am avut copiii aproape și n-am avut probleme la clasă. Nu am acceptat ca un copil, orice copil să devină un Marinescu.
Când se vor întâmpla toate acestea, profesorule, vei fi un revoltat. Vei ști că ai devenit un profesor bun și că părerea ta este importantă. Vrei să știe și alții că nu e bine ce se întâmplă în școli, că se pot face schimbări care ar avea un impact important, care ne-ar salva pe mulți dintre noi și mai ales pe copiii noștri. Pentru copiii tăi, dar și pentru alți copii pe care i-ai cunoscut, vei începe să vorbești, să scrii ce se găsește cu adevărat dincolo de porțile școlii și de ușile claselor închise.
În comentariile pe care le-am primit la articolele anterioare am fost acuzată de lipsă de reacție, respectiv de complicitate. Într-o anumită măsură îmi asum vina de a fi tăcut și, fără să găsesc scuze, mărturisesc că tot ceea ce am văzut și lipsa mea de experiență m-au paralizat atunci. Cred că este important să aduc la lumină aceste situații pentru că numai prin recunoașterea adevăratelor probleme, putem să le rezolvăm. Abia acum, când mă revoltă multe alte aspecte observate în școlile românești, am curajul de a vorbi.
Dacă nimeni nu spune nimic, înseamnă că școala funcționează de minune. Îmi doresc ca această idee greșită să nu se perpetueze. Iar școala românească abia se târăște cu coatele însângerate, mai ales în anumite zone periferice ale țării.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro