Familia moderna. Foto: sxc.hu
Nu, aceasta este o chestiune serioasă despre imaturitatea cu care privim
instituția aceasta teribilă care trebuie să asigure societății prunci
sănătoși la trup și la suflet, precum și pensionari fericiți. Felul cum o
societate se raportează la instituția familiei -și aici nu vorbesc de
autorități, ci de fiecare membru al societății- este un indicator al
maturității acelei societăți.
Chestiunea familiei este una serioasă care privește capacitatea sau incapacitatea noastra de a ne face ascultați, nu doar auziți, capacitatea sau incapacitatea noastra de a ne armoniza cu celălalt, disponibilitatea sau indisponibilitatea noastră la celebrele compromisuri sau:
“Hai iubitule să cumpărăm o sofa. “
“Dar pentru ce ne trebuie dragă?”
Familia este rezultatul unei pluralități de opinii și o singură hotărâre, este un “deasupra” al individului singular, este un mineral vital al omenirii.
Familia este primul loc în care ne asumăm responsabilitatea de a fi cuminți, răbdători, de a ne educa împreună cu partenerul nostru, cel dintâi și cel din urmă moșternitor: al genelor noastre, al năravurilor noastre, al datoriilor sau bunăstării noastre, după cum ne-am gospodărit sau nu veniturile, sufletul, ființa noastră întreagă.
Familia înseamnă să navighezi împreună, cu aceeași barcă, spre același port. Iată, cea mai frumoasă imagine pe care literatura și arta ne-o poate aduce despre familie (există o pictură a lui Caspar David Friedrich care se numește ”Pe velier” iar Christoph Andre, pornind de la această pictură consideră că relația dintre doi oameni presupune această navigare împreună).
Familia adevărată este un contract pe termen cât se poate de lung, un contract al cărui motiv de reziliere este eventual dispariția unuia dintre cei doi. Deseori nici aceasta. Dar nu este un loc unde trebuie să te simți neocrotit, unde trebuie să simți că nu mai poți respira, că nu ai libertatea de a fi tu însuți. Deoarece familia are tocmai acest rol: de a te face să te simți ocrotit, este locul unde îți refaci resursele pentru a te reîntoarce în lupta din marea societate.
Familia modernă este marcată ea însăși de o problemă serioasă, care este, în același timp, o problemă generală a societății actuale: nu mai avem modele, nu mai avem reguli, principii, nu mai avem spre ce să ne orientăm, în afara unor scopuri materiale, nu ne cunoaștem țelurile noastre personale, deci cum să le recunoaștem în aceste entități de lângă noi?
În plus, contrastele foarte mari între familia tradițională și familia modernă este poate un rezultat al slăbiciunii, comodității și iresponsabilizării bărbatului în fața impunerii femeii moderne, femeie care își uită obligațiile fundamentale de mamă și soție, nu mai știe să-și îngrijească copiii sau bărbatul, dar pretinde drepturi și libertăți fără număr.
Există în familia modernă, în locul unei colaborări, o luptă constantă între bărbat și femeie, între interesele personale și drepturile acestora, o luptă oarbă și fără nici un rezultat creativ.
Mahatma Gandhi spunea undeva că “femeia nu este proprietatea intimă a bărbatului ci camaradul și ajutorul său, o parteneră de onoare în toate bucuriile și grijile bărbatului, - la fel de îndreptățită precum acesta să-și urmeze drumul său propriu.”
Gandhi vorbește de egalitatea dintre femeie și barbat, punând, aproape cu un secol în urmă, femeia pe același plan cu bărbatul. Femeia nu e sclav tot așa cum nu e nici stăpân. Femeia este egală cu bărbatul, dar nu în cantitatea musculară sau în puterea de a se descurca în viață, ci în faptul că și ea dispune de drepturi și obligații. Dar femeia își exprimă prost acest drept la egalitate de aproape o jumătate de secol. Și riscă să nu se mai înțeleagă pe sine. Poate și pentru că această egalitate în drepturi și obligații nu înseamnă că drepturile și obligațiile celor doi sunt identice, ci diferite. În familie, fiecare trebuie să-și găsească locul său și în același timp să respecte ființa de lângă ea și locul celorlalți membri ai familiei. Singurul mare drept al femeii nu e nicidecum acela la libertate, ci acela de a fi respectată. Căci, atunci când o femeie își iubește cu adevărat partenerul și își dorește să-și creeze o familie cu acesta, ea nici nu se gândește la libertate, de fapt nici nu are nevoie de ea. Când femeia țipă că-și dorește ocrotire, ea nu-și dorește nicidecum libertate. Libertatea înseamnă să știi să te ocrotești singur/singură. Aceasta înseamnă ca o femeie să nu fie sclava bărbatului: să fie respectată de acesta, nu să i se acorde libertatea de a spune ce gândește și ce face. Căci atunci când un bărbat respectă o femeie, lui îi folosește ca femeia sa să spună ce gândește și să aibă libertatea de a face lucruri. Respectul înseamnă încredere. Încrederea înseamnă libertate. Restricția libertății nu este frica, ci respectul efectiv al partenerilor. În relațiile în care nu există respect și încredere se strigă după libertate, fie în sufletul nostru, fie în urechile noastre. Și atunci trebuie să fugi. Fiindca respectul și încrederea odată pierdute, nu se mai regăsesc niciodată. A rămâne într-o astfel de relație înseamnă a-ți amâna șansa la a-ți trăi propria ta viață, șansă care nu vine foarte des în viața cuiva. Când se va întâmpla să-și construiești a doua oară o relație adevărată vei ști ce vei avea de făcut ca să fii fericit, și vei ști doar dacă îți vei fi înțeles și îți vei fi acceptat greșelile anterioare.
Familia este, spre deosebire de relația sentimentală, un cadru esențial, statornic. Vorbim însă despre familia adevărată, nu despre relații dintre oameni unde există falsele și incontestabilele sacrificii ”de dragul copiilor”, deși în realitate în aceste cupluri planează o imensă nefericire și ei se ascund în spatele bietelor ființe umane care nu au nici o vină. Și ei se ascund fiindcă există comoditatea de a schimba ceva, de a-și lua viața în mâini și de a lupta pentru propria ta existență în loc să stai pe canapea și să butonezi programele firmelor de cabluri, antenele și telenovelele. Nu știu de ce oamenii se ascund în spatele acestor ”sacrificii” care sunt niște monstruoase egoisme. Eu nu m-am ascuns și nu regret, deși a fost greu. Am preferat să respir decât să mă sufoc. Și plecarea mea nu a fost un egoism, deși el a fost catalogat astfel la acel moment. Dar eu am preferat atunci să-l văd pe celălalt fericit mai târziu decât sufocat și el cu sufletul alături de mine, scoțându-ne ochii pentru cele mai mărunte prostii ale vieții. Iar copilul meu mi-a mulțumit și îmi mulțumește în fiecare zi că l-am scutit de certuri interminabile, de teama de violență și neliniște. În aceste relații care nu funcționează și care sunt continuate la nesfârșit, oare acești parteneri chiar cred cu adevărat că copiii lor cresc fericiți și nu simt nimic din ceea ce se întâmplă în familia lor?
Priviți-vă copiii și veți vedea pe chipul lor propria voastră tristețe, privirea lor, dusă mereu pe gânduri, e privirea voastră, maturizarea lor prematură vine din teama că lor nu li se întâmplă ce trebuie. Acești copii care cresc cu părinți nefericiți, vor fi viitorii mari egoiști ai societății. Copiii au nevoie să-și cunoască părinții fericiți, să le vadă fericirea pe chip, ca să poată ei înșiși învăța ce este fericirea. Nu, nu pledez pentru destrămarea familiei, dar pledez pentru a cunoaște din vreme partenerul cu care dorești să aduci pe lume un copil. Aceasta este cea mai mare responsabilitate din viața unui om: de a-și cunoaște partenerul cu care dorește să întemeieze o familie.
Chestiunea familiei este una serioasă care privește capacitatea sau incapacitatea noastra de a ne face ascultați, nu doar auziți, capacitatea sau incapacitatea noastra de a ne armoniza cu celălalt, disponibilitatea sau indisponibilitatea noastră la celebrele compromisuri sau:
“Hai iubitule să cumpărăm o sofa. “
“Dar pentru ce ne trebuie dragă?”
Familia este rezultatul unei pluralități de opinii și o singură hotărâre, este un “deasupra” al individului singular, este un mineral vital al omenirii.
Familia este primul loc în care ne asumăm responsabilitatea de a fi cuminți, răbdători, de a ne educa împreună cu partenerul nostru, cel dintâi și cel din urmă moșternitor: al genelor noastre, al năravurilor noastre, al datoriilor sau bunăstării noastre, după cum ne-am gospodărit sau nu veniturile, sufletul, ființa noastră întreagă.
Familia înseamnă să navighezi împreună, cu aceeași barcă, spre același port. Iată, cea mai frumoasă imagine pe care literatura și arta ne-o poate aduce despre familie (există o pictură a lui Caspar David Friedrich care se numește ”Pe velier” iar Christoph Andre, pornind de la această pictură consideră că relația dintre doi oameni presupune această navigare împreună).
Familia adevărată este un contract pe termen cât se poate de lung, un contract al cărui motiv de reziliere este eventual dispariția unuia dintre cei doi. Deseori nici aceasta. Dar nu este un loc unde trebuie să te simți neocrotit, unde trebuie să simți că nu mai poți respira, că nu ai libertatea de a fi tu însuți. Deoarece familia are tocmai acest rol: de a te face să te simți ocrotit, este locul unde îți refaci resursele pentru a te reîntoarce în lupta din marea societate.
Familia modernă este marcată ea însăși de o problemă serioasă, care este, în același timp, o problemă generală a societății actuale: nu mai avem modele, nu mai avem reguli, principii, nu mai avem spre ce să ne orientăm, în afara unor scopuri materiale, nu ne cunoaștem țelurile noastre personale, deci cum să le recunoaștem în aceste entități de lângă noi?
În plus, contrastele foarte mari între familia tradițională și familia modernă este poate un rezultat al slăbiciunii, comodității și iresponsabilizării bărbatului în fața impunerii femeii moderne, femeie care își uită obligațiile fundamentale de mamă și soție, nu mai știe să-și îngrijească copiii sau bărbatul, dar pretinde drepturi și libertăți fără număr.
Există în familia modernă, în locul unei colaborări, o luptă constantă între bărbat și femeie, între interesele personale și drepturile acestora, o luptă oarbă și fără nici un rezultat creativ.
Mahatma Gandhi spunea undeva că “femeia nu este proprietatea intimă a bărbatului ci camaradul și ajutorul său, o parteneră de onoare în toate bucuriile și grijile bărbatului, - la fel de îndreptățită precum acesta să-și urmeze drumul său propriu.”
Gandhi vorbește de egalitatea dintre femeie și barbat, punând, aproape cu un secol în urmă, femeia pe același plan cu bărbatul. Femeia nu e sclav tot așa cum nu e nici stăpân. Femeia este egală cu bărbatul, dar nu în cantitatea musculară sau în puterea de a se descurca în viață, ci în faptul că și ea dispune de drepturi și obligații. Dar femeia își exprimă prost acest drept la egalitate de aproape o jumătate de secol. Și riscă să nu se mai înțeleagă pe sine. Poate și pentru că această egalitate în drepturi și obligații nu înseamnă că drepturile și obligațiile celor doi sunt identice, ci diferite. În familie, fiecare trebuie să-și găsească locul său și în același timp să respecte ființa de lângă ea și locul celorlalți membri ai familiei. Singurul mare drept al femeii nu e nicidecum acela la libertate, ci acela de a fi respectată. Căci, atunci când o femeie își iubește cu adevărat partenerul și își dorește să-și creeze o familie cu acesta, ea nici nu se gândește la libertate, de fapt nici nu are nevoie de ea. Când femeia țipă că-și dorește ocrotire, ea nu-și dorește nicidecum libertate. Libertatea înseamnă să știi să te ocrotești singur/singură. Aceasta înseamnă ca o femeie să nu fie sclava bărbatului: să fie respectată de acesta, nu să i se acorde libertatea de a spune ce gândește și ce face. Căci atunci când un bărbat respectă o femeie, lui îi folosește ca femeia sa să spună ce gândește și să aibă libertatea de a face lucruri. Respectul înseamnă încredere. Încrederea înseamnă libertate. Restricția libertății nu este frica, ci respectul efectiv al partenerilor. În relațiile în care nu există respect și încredere se strigă după libertate, fie în sufletul nostru, fie în urechile noastre. Și atunci trebuie să fugi. Fiindca respectul și încrederea odată pierdute, nu se mai regăsesc niciodată. A rămâne într-o astfel de relație înseamnă a-ți amâna șansa la a-ți trăi propria ta viață, șansă care nu vine foarte des în viața cuiva. Când se va întâmpla să-și construiești a doua oară o relație adevărată vei ști ce vei avea de făcut ca să fii fericit, și vei ști doar dacă îți vei fi înțeles și îți vei fi acceptat greșelile anterioare.
Familia este, spre deosebire de relația sentimentală, un cadru esențial, statornic. Vorbim însă despre familia adevărată, nu despre relații dintre oameni unde există falsele și incontestabilele sacrificii ”de dragul copiilor”, deși în realitate în aceste cupluri planează o imensă nefericire și ei se ascund în spatele bietelor ființe umane care nu au nici o vină. Și ei se ascund fiindcă există comoditatea de a schimba ceva, de a-și lua viața în mâini și de a lupta pentru propria ta existență în loc să stai pe canapea și să butonezi programele firmelor de cabluri, antenele și telenovelele. Nu știu de ce oamenii se ascund în spatele acestor ”sacrificii” care sunt niște monstruoase egoisme. Eu nu m-am ascuns și nu regret, deși a fost greu. Am preferat să respir decât să mă sufoc. Și plecarea mea nu a fost un egoism, deși el a fost catalogat astfel la acel moment. Dar eu am preferat atunci să-l văd pe celălalt fericit mai târziu decât sufocat și el cu sufletul alături de mine, scoțându-ne ochii pentru cele mai mărunte prostii ale vieții. Iar copilul meu mi-a mulțumit și îmi mulțumește în fiecare zi că l-am scutit de certuri interminabile, de teama de violență și neliniște. În aceste relații care nu funcționează și care sunt continuate la nesfârșit, oare acești parteneri chiar cred cu adevărat că copiii lor cresc fericiți și nu simt nimic din ceea ce se întâmplă în familia lor?
Priviți-vă copiii și veți vedea pe chipul lor propria voastră tristețe, privirea lor, dusă mereu pe gânduri, e privirea voastră, maturizarea lor prematură vine din teama că lor nu li se întâmplă ce trebuie. Acești copii care cresc cu părinți nefericiți, vor fi viitorii mari egoiști ai societății. Copiii au nevoie să-și cunoască părinții fericiți, să le vadă fericirea pe chip, ca să poată ei înșiși învăța ce este fericirea. Nu, nu pledez pentru destrămarea familiei, dar pledez pentru a cunoaște din vreme partenerul cu care dorești să aduci pe lume un copil. Aceasta este cea mai mare responsabilitate din viața unui om: de a-și cunoaște partenerul cu care dorește să întemeieze o familie.
Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".
Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro.
Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la
fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale,
iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei
sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.
Materialele de la rubrica "Articolul tau" reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.
Autor: Al.C.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu