Steinhardt – un apologet bonom al culturii şi credinţei

Cu înfăţişarea sa indecisă de cărturar şi de sfînt, N. Steinhardt – acest apologet bonom al culturii şi credinţei – putea îmbrăca toate formele libertăţii interioare, indiferent de vitregia contextului. Condamnarea la închisoare (în lotul Noica-Pillat), pentru refuzul denunţului, l-a eliberat, de fapt, de frică şi angoasă. Apoi, trecerea la credinţa creştină i-a întărit şi mai mult curajul de a fi el însuşi. Paradoxal, Jurnalul fericirii s-a putut naşte într-un univers concentraţionar tocmai pentru că autorul lui a mizat pe virtuţile libertăţii conştiinţei, pe puterea ultimă de a depune mărturie despre o formă trăită de adevăr. La o primă analiză logică, pare aproape nefiresc să-ţi extragi fericirea dintr-un loc al recluziunii şi damnării. Dar nu este singurul în această insolită ipostază. C. Noica, prietenul său, va proceda la fel în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru. Amîndoi, pe căi diferite, vor urma calea pustniciei – unul la Rohia, celălalt la Păltiniş.
Jurnalul lui N. Steinhardt este o incursiune fascinantă într-o memorie de tip palimpsest, în care amintirile, mărturisirile şi excursurile livreşti se interpătrund într-un discurs unificator, conturînd un portret polifonic al unui cărturar creştin care şi-a găsit liniştea acolo unde alţii şi-o pot pierde. Cît priveşte postmodernismul, el este primul nostru postmodern în rasă monahală… N. Steinhardt a găsit lumina chiar în străfundurile beznei, iar acest miracol personal reiese din jurnal. Adept al paradoxurilor existenţiale, el a evoluat în registre greu de conciliat. Manifesta o patimă şi un neastîmpăr literar jucăuş, dar şi o smerenie creştină autentică, o eudaimonologie derutantă. (R. Enescu povestea cum, atunci cînd Steinhardt a vizitat Oradea, l-a însoţit cîteva zile, prilej cu care a murit de foame, pentru că acesta nu mînca decît un covrig şi bea un ceai pe zi, ca atare a trebuit să se adapteze şi el la acest auster regim). Aş apropia Jurnalul lui N. Steinhardt de Confesiunile Sf. Augustin, în amîndouă arzînd aceeaşi patimă şi comprehensiune a credinţei şi culturii. Amîndoi şi-au exersat ego-ul în perspectiva alterităţii imediate ca interfaţă a transcendentalităţii. Amîndoi au rupt-o brutal cu trecutul, unul şi-a schimbat credinţa, celălalt a renunţat la aventurile necredinţei. Între afirmaţia augustiniană, cea conform căreia „credinţa care nu e gîndită e nulă” şi cea steinhardtiană, după care „Dumnezeu nu ne vrea proşti”, există o interferenţă logică şi teologică.
Jurnalul fericirii este o lungă confesiune în „tainele libertăţii” interioare, după cum confesiunile augustiniene sînt jurnalul (fericit al) formării şi autoformării reperelor tainice ale credinţei. În legătură cu literatura augustiniană din Confesiuni, e greu de decelat între frumuseţea şi captivanţa literarităţii, pe de o parte, şi profunzimea adevărului rostit, pe de alta. Mărturisirile sale nu sînt doar un fascinant teren de manifestare a literarităţii şi frumosului estetic, ci sînt, mai ales, o experienţă interioară trăită la limită. Frumosului spunerii augustiniene i se asociază în mod direct pasiunea sondării adevărului. Frumuseţea literaturii augustiniene este şi o frumuseţe a adevărului asumat integral. Amîndoi au apropiat sfinţenia de datele culturale ale umanului, de căderile care ne pot înălţa.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro