Unul dintre cei mai apreciaţi regizori ai generaţiei 2000 - şi
printre puţinii care s-au făcut remarcaţi în afara Bucureştiului -, Radu
Nica a primit Premiul UNITER pentru debutul său cu Nora lui Ibsen (la
Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu), iar în prezent, după o
"escală" ca director artistic al Teatrului German de Stat din Timişoara
şi un doctorat despre istoria teatrului de limbă germană la Sibiu,
alternează lucrul la spectacole cu predarea, chiar în cadrul şcolii pe
care a absolvit-o, la aceeaşi secţie de Regie Teatru.
Iulia Popovici: Să începem cu sistemul în care te-ai format tu profesional. Care a fost experienţa ta ca student, la clasa de Regie de la Cluj?
Radu-Alexandru Nica: Era o perioadă de pionierat. La vremea
aceea, catedra de Teatru făcea parte din Facultatea de Litere, eram a
doua sau a treia promoţie, aveam un singur studio unde să lucrăm, iar în
rest, făceam extrem de multă teorie. Pentru că aveam acces în studio
cîte o zi, am trăit şi experienţa ca primul şnur să coincidă cu
examenul. Tot în acea vreme s-au instituit nişte cutume pe care le
întîlnesc şi acum, de pildă, raporturile dintre specializări, Actorie - a
fost şi este în centrul atenţiei - şi Regie, care în continuare
beneficiază de mai puţine spaţii, bugete mai mici etc. Nu există un
principiu obiectiv de împărţire a spaţiilor, pur şi simplu. Ceea ce
contează este statutul unui profesor sau al altuia în cadrul şcolii, iar
asta afectează potenţialul Regiei.
I.P.: Care au fost profesorii tăi în şcoală?
R.-A.N.: Iniţial, Tudor Chirilă, soţul, pe atunci, al Monei
Chirilă (Marian). În anul III am plecat în Germania, am făcut doi ani
acolo, iar cînd m-am întors, am terminat la Mona Chirilă.
I.P.: Cîţi studenţi eraţi în an?
R.-A.N.: Mulţi. Eram şapte la început, am terminat (în 2003) trei: eu, Vadas László şi Ovidiu Caiţa.
I.P.: Care era, în acele momente de început, profilul şcolii de la Cluj?
R.-A.N.: Aşa cum o perceapeam eu era o continuare, un fel de
filială a şcolii de la Bucureşti. Toţi cei care aveau clasă pe atunci,
Tudor Chirilă, Mona Chirilă şi Mihai Măniuţiu, înainte, sînt absolvenţi
de Bucureşti.
I.P.: Ce crezi că ţi-a lipsit în primii ani de facultate?
R.-A.N.: Pentru mine, abordarea era profund nefirească, o
abordare despre care am înţeles că se practica pe vremuri la Bucureşti:
începem prin a nivela personalitatea studentului şi apoi o reconstruim
după chipul şi asemănarea noastră. Din acest punct de vedere, sistemul
de maestru mi s-a părut pernicios şi am avut mari probleme de adaptare;
mi se părea că nimeni nu e interesat să mă cunoască pe mine, să ţină
seama de felul în care gîndesc eu. De aceea am vrut să plec în Germania.
Culmea e că acolo am început să înţeleg ce e aceea o situaţie, o
relaţie etc., lucruri de bază, care, teoretic, îmi erau explicate şi la
Cluj, unde însă exista un fel de presiune estetică accentuată, probabil
şi în contextul în care şcoala de aici încerca să-şi găsească o
specificitate. La Cluj, se mergea mult pe teatru de imagine şi pe o zonă
mai formalistă, care încă face parte din identitatea estetică a
locului. Iar eu nu rezonez foarte tare cu acest tip de teatru.
I.P.: Care erau lucrurile comune şi unde intervenea diferenţa între ceea ce se făcea la Cluj şi ceea ce-ai făcut în Germania?
R.-A.N.: Lucruri comune, nu prea. De pildă, în Germania existau
cursuri de actorie pentru regizori, adaptate pentru ei, dar ţinute de
profesori de actorie. Erau şi cursuri de sport comune, care permiteau o
cunoaştere reciprocă a studenţilor de la Actorie şi de la Regie. Erau
cursuri teoretice, despre cum să "desfaci" un text dramatic, dar
aplicaţiile practice erau imediate. Exista practica asistenţei (de
regie). Eu l-am asistat pe unul dintre profesori (nu al meu), a cărui
perspectivă era diferită de cea a profesorului meu de la clasă.
I.P.: Altfel spus, sistemul era construit în aşa fel încît să te expună cît mai multor direcţii şi practici teatrale.
R.-A.N.: Absolut. Iar studentul putea alege ceea ce-l
interesează. De exemplu, şcoala unde m-am dus eu era şi de operă, mulţi
dintre colegii mei făceau asistenţă la spectacole de operă. De la
început, sistemul de admitere era diferit de cel din România şi axat pe
personalitatea fiecăruia.
I.P.: Adică?
R.-A.N.: La început, trimiteai prin poştă un concept regizoral pe
o piesă la alegerea ta, putea să fie tragedie antică, teatru extrem
contemporan sau orice altceva. Existau nişte linii directoare pe site,
despre ce înseamnă un concept regizoral şi ce aşteptau de la candidaţi,
dar erau şi foarte toleranţi, îi interesa personalitatea fiecăruia.
Profesorul meu mi-a şi spus: "O să fii regizor atunci cînd mă omori pe
mine în mintea ta, simbolic". În România, este exact invers, eşti
considerat regizor atunci cînd devii epigonul perfect.
I.P.: Iată-te, 12 ani mai tîrziu, profesor, tu însuţi, la
Cluj, acolo unde teatrul nu mai e o catedră la Litere, ci o facultate de
sine stătătoare.
R.-A.N.: O facultate, dar nu o universitate, cu bunele şi relele
acestei situaţii. Cred că, în acest moment, toate facultăţile de arte
sînt supuse unor presiuni financiare destul de mari, iar umbrela
Universităţii "Babeş-Bolyai" e o garanţie de continuitate. În acelaşi
timp, sînt foarte multe hîrtii, foarte multe rapoarte, standardizate
pentru peste 20 de facultăţi, cîte are UBB, şi sînt foarte greu de
adaptat elementele unei şcoli vocaţionale cu cele ale unui învăţămînt
general de aulă. De exemplu, e greu să-i explici unui prorector
matematician că la Regie nu trebuie să stai tot timpul lîngă student şi
că e nevoie de lucru individual, de văzut spectacole, participat la
festivaluri etc. Sau că uneori se repetă la 12 noaptea, fiindcă numai
atunci e disponibil spaţiul, deşi Universitatea se închide la 10.
I.P.: Dar Clujul are două teatre publice mari (unul de limbă
română, altul de limbă maghiară) şi altele independente. Există forme
instituţionalizate de colaborare între şcoală şi aceste teatre, la nivel
de licenţă sau masterat, mai ales avînd în vedere această criză de
spaţii din facultate?
R.-A.N.: Nu, nu efectiv. Nu există un sistem obiectiv şi
previzibil, dar e un anume tip de flexibilitate care permite ca studenţi
de la Regie sau de la Actorie să colaboreze cu teatrele, sînt studenţi
care-şi dau examenele de licenţă acolo. E o atitudine binevoitoare, e o
anume deschidere, dar nu un sistem. În plus, personalul tehnic din
teatrele de stat e atît de prost plătit încît nu poate fi motivat să
lucreze pentru spectacole ale studenţilor, iar preluarea de producţii
universitare care să aducă încasări e "nerentabilă" pentru teatre,
fiindcă dacă ele depăşesc veniturile proprii la care s-au angajat în
buget, în anul următor primesc o subvenţie mai mică, pe modelul nu
încurajăm performanţa, încurajăm neputinţa.
I.P.: Tu ai terminat într-un sistem de licenţă de cinci ani şi
acum predai într-un sistem de trei ani. Cum s-a reformat / restructurat
programa la trecerea de la cinci la trei ani?
R.-A.N.: Nu s-a reformat, căci nu avea cum. Pur şi simplu au
dispărut lucruri din programă, unele - esenţiale din punctul meu de
vedere. Astăzi nu mai apuci să faci Shakespeare, Cehov sau Caragiale,
n-apuci să faci diferenţa dintre teatrul contemporan şi cel extrem
contemporan (chestiuni foarte diferite) şi nu ai timp să acumulezi
suficientă informaţie şi experienţă de viaţă şi de meserie cît să ai o
bază atunci cînd ieşi "pe piaţă". S-a mizat foarte tare pe masterat, iar
acesta, din cauza unui vid legislativ, pur şi simplu nu funcţionează.
Majoritatea şcolilor de teatru din România au nişte masterate profund
ficţionale. După trei ani, eşti oficial regizor, toată lumea îşi caută
de lucru, nu ai nici un avantaj financiar dacă faci masteratul,
masteranzii lipsesc de la ore cînd vor ei, profesorii au ajuns în
situaţia să dea note ca să-şi păstreze norma, iar consecinţa e că nu se
face şcoală.
I.P.: Tu eşti un regizor care şi lucrează mult. Care sînt
efectele actualului sistem educaţional teatral în viaţa de zi cu zi a
producţiei de spectacol?
R.-A.N.: În primul rînd, oamenii ies nepregătiţi şi intră într-un
sistem concurenţial mult mai dur decît cel cu care ne-am confruntat eu
şi generaţia mea. După blocajul din teatrul public de după 2008, aş
spune că în jur de 50 de absolvenţi pot fi absorbiţi de piaţa muncii în
sistemul de stat, în toată ţara, iar de terminat facultatea termină în
jur de 300. În aceşti ani, sau adunat 1.000-2.000 de oameni care nu şiau
găsit de lucru, care gravitează în jurul teatrelor şi care nu-şi pot
forma companii particulare funcţionale fiindcă nu există nici un fel de
sprijin şi nici un fel de cadru legislativ pentru asta. Dacă 10% din
valoarea subven ţiei teatrelor de stat s-ar duce către zona privată,
situaţia ar fi cu totul alta, dar în prezent cred că nici 1% nu circulă
pe scena independentă. Actualul sistem creează şomeri pe bandă rulantă,
el fiind făcut nu în principal pentru student, nu ca să-l pregătească
pentru viaţa de după absolvire, ci doar ca să susţină salariile cît mai
multor profesori, ceea ce e o strategie de supravieţuire pe termen
foarte scurt.
Absolvenţii nu ştiu să se prezinte la un casting, vin cu un one-man sau one-woman show de
50 de minute pe care nu stă nimeni să-l asculte. Pentru galele de
absolvire se scot multe spectacole, în regim profesionist, cu lumini, cu
distribuţii mari, care se joacă de două-trei ori, doi-trei actori sînt
angajaţi, eventual, în teatre, iar restul nu rămîn cu nimic. Nu sînt
monospectacole sau spectacole mobile, cu distribuţii restrînse, pe care
actorii să le poată prezenta în continuare. Puţini sînt cei care au un
repertoriu care să-i pună în valoare şi cu care să se prezinte. Aşa se
risipesc resursele şcolii, inutil şi în dezavantajul studentului. În
plus, studenţii termină facultatea fără să aibă nici cea mai mică idee
despre contextul în care urmează să lucreze. E un anume stil aproape
religios de predare, teatrul e ceva misterios, ţine de energii care nu
ştim de unde vin... Pe scurt, studenţii sînt pregătiţi insuficient,
într-un mod care n-are legătură nici măcar cu realitatea românească,
darămite cu cea europeană, nu ştiu nici ce obligaţii, nici ce drepturi
au, ceea ce-i face un fel de masă manipulabilă, iar contextul în care
ajung se rezumă aşa: n-ai unde, n-ai cu ce.
I.P.: Cum ai vedea tu schimbarea?
R.-A.N.: Cred că, în primul rînd, trebuie revenit la numărul de
ani care s-a dovedit mai performant (4+1 Actorie, Teatrologie,
Scenografie, 5+1 Regie). În anii terminali, deja se pot crea legături cu
mediul profesionist. Cred că trebuie desfiinţată clasa de maestru şi
acest stil mistic de predare. Maestrul e un semizeu, reprezentant al
zeului pe pămînt, care are din cînd în cînd acces la adevăr şi le oferă
studenţilor cîte o picătură din revelaţiile sale, studenţi ce oricum nu
vor ajunge niciodată la nivelul maestrului. Exagerez puţin, dar e un
sistem care trebuie spart, pentru a ne concentra pe nevoile studentului.
Cred că fiecare şcoală de teatru trebuie să-şi găsească punctele forte -
sînt şcoli care vor să exploreze mai mult zona performativă, altele
care se orientează spre zona de mişcare, altele sînt interesate de
teatrul clasic. Fiecare ar trebui să aibă un anume specific, pentru ca
studentul să aleagă în cunoştinţă de cauză. Pe de altă parte, cred că
80% dintre şcolile de teatru din România ar trebui să nu mai existe -
calitatea trebuie să fie măsurabilă cumva, nu doar cantitatea, numărul
de studenţi. Finanţarea per capita încurajează mediocritatea.
Cred că trebuie mărite salariile lectorilor şi ale conferenţiarilor
pentru ca ei să poată trăi decent din această meserie. Cred că trebuie
găsită o formulă care să le permită practicienilor să lucreze modular cu
studenţii, suplimentar faţă de profesorii curenţi. Cred că trebuie
redus drastic numărul de studenţi, peste tot (60 de studenţi pe an la
Actorie la UNATC este mult), în primul rînd din cauză că asta omoară
calitatea. Dar cred că şi sistemul teatral trebuie reformat din
rădăcini.
Cred în beneficiile aduse de existenţa trupelor stabile. Nu cred că e
constructiv ca un actor să rămînă toată viaţa în acelaşi teatru, dar
nici să stai cu frica-n sîn că peste şase luni eşti şomer. Trebuie
schimbată generaţia directorilor de teatru. Chiar şi cei care sînt
foarte buni sînt în funcţie de 15-20 de ani, ceea ce e prea mult. Poate
că mandatele ar trebui limitate, ca la preşedinţie, la două (fără să se
ajungă ca-n Germania, la rotaţia directorilor între teatre). Managerului
ar trebui să i se dea mai multă libertate în recompensarea performanţei
şi sancţionarea incompetenţei (fără să ajungem la "flexibilizarea"
totală a relaţiilor de muncă, cu directorii pe post de patroni
nemiloşi). Trebuie schimbate şi criteriile de evaluare a managerilor de
teatru, nu mi se pare firesc ca cele mai importante elemente să fie
gradul de ocupare a sălii şi încasările din bilete, generînd astfel o
goană după comercial, indiferent de calitate, în condiţiile în care
teatrele publice au între 75% şi 90% din buget subvenţie. Teatrul public
ajunge astfel să facă o concurenţă neloială teatrului privat comercial,
ceea ce e aberant. Cred că e nevoie de stabilirea unui sistem de
colaborare cu teatrul neinstituţionalizat, teatrele publice trebuie să
se deschidă, iar o parte din acea subvenţie extrem de mare trebuie
direcţionată înspre susţinerea zonei independente, care, din punctul meu
de vedere, reprezintă motorul, fermentul de regenerare estetică a
oricărei culturi teatrale vii. În fine, cred că teatrul trebuie să-şi
asume faptul că e formator de cetăţeni inteligenţi şi responsabili ai
acestei planete.
Radu Nica este lector univ. dr. (Regie), Facultatea de Teatru şi Televiziune, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu