Cu toate că şi-a câştigat notorietatea ca literat, Goethe făcea, în anii senectuţii, următoarea confesiune lui Eckermann: “În ceea ce priveşte ce am realizat ca poet… nu sunt foarte mândru… dar faptul că în secolul nostru sunt singura persoană care cunoaşte adevărul în dificila ştiinţă a culorilor – de asta sunt într-adevăr mândru, şi asta îmi dă un sentiment de superioritate faţă de mulţi.” Pe ce se bazează autorul lui Faust, când face această afirmaţie?
Goethe a fost interesat nu numai de literatură, ci şi de mineralogie, biologie sau meteorologie, iar de “dificila ştiinţă a culorilor” s-a ocupat circa 40 de ani – deci cam două treimi din viaţa sa activă. Interesul pentru culori i s-a trezit, în principal, din pasiunea sa pentru artele plastice. În timpul primei călătorii în Italia (1786 – 88), Goethe a realizat că pictorii nu aveau reguli pentru culoare şi colorit, astfel că s-a hotărât să umple această lacună.
După întoarcerea la Weimar, Goethe, care cunoştea vag experienţele prismatice ale lui Newton descrise în Noua teorie a luminii şi culorilor (1672), lucrare pe care poetul nu o citise, se hotărăşte să le refacă şi să le verifice. Concluzia lui Newton – anume că lumina albă (solară) este formată dintr-o multitudine de raze monocromatice, corespunzând culorilor curcubeului, îi era antipatică lui Goethe. Spirit de factură şi educaţie clasicistă, profund ataşat clasicismului greco-roman, Goethe este adeptul teoriei aristotelice, care explică formarea culorilor prin interacţia dintre lumină şi întuneric.
Goethe îşi amenajează o cameră a locuinţei sale drept camera obscura, după exemplul lui Newton, obturând fereastra şi făcând într-unul din obloane un mic orificiu circular. Apoi, împrumută o prismă de la un prieten. Procurarea unei prisme nu era un lucru uşor, în secolele XVII sau XVIII: înainte de începerea celebrelor sale experienţe prismatice (1666), Newton cumpără o prismă din iarmarocul anual de la Cam, dar pentru a o procura pe a doua, necesară unor experimente mai sofisticate, trebuie să aştepte aproape un an, până la iarmarocul următor…
Ocupat cu alte treburi, Goethe întârzie începerea experimentelor, iar prietenul său îi cere prisma înapoi. Goethe se execută imediat, dar înainte de a se despărţi de prismă, priveşte prin ea încăperea în care se afla şi constată că ceea ce vede diferă de ceea ce descrie Newton. “Mi-am zis atunci imediat, aproape instinctiv, că doctrina newtoniană e falsă” – avea să declare Goethe.
Mai mulţi fizicieni îi spun că, privind prin prismă într-o cameră obişnuită, nu putea vedea imaginea obţinută de Newton pe un ecran, după trecerea luminii prin prismă, într-o cameră obscură, dar Goethe rămâne neclintit în convingerea sa.
Acesta este punctul de plecare al implicării efective a lui Goethe în studiul experimental al culorilor. El efectuează un număr mare de experienţe prismatice, publicând rezultatele într-o broşură care nu a trezit nici un interes, Beitrage zur Optik (1791 – 1792).
Goethe înţelege că trebuie să atace frontal, studiind Optica lui Newton, din care reuşeşte să parcurgă prima parte, din cele trei ale cărţii. El nu cunoaşte însă nici una dintre lucrările contemporanilor săi, inclusiv ale savanţilor germani (Tobias Mayer, Lambert), în care se puseseră bazele colorimetriei moderne. Unicul său scop pare a fi demolarea lui Newton. Aşadar Goethe reia o parte dintre experienţele lui Sir Isaac, şi propune altele noi, dar repetă greşala copilărească pe care a făcut-o în primul moment: compară situaţia descrisă de Newton cu situaţia observată într-un montaj experimental diferit, după care decide că concluziile lui Sir Isaac sunt incorecte. Rezultatul experienţelor şi reflecţiilor sale sunt publicate în Farbenlehre (Teoria culorilor, sau Doctrina culorilor).
Evident, încercarea sa de a demonstra falsitatea fizicii newtoniene este un eşec total. Convins însă de faptul că adevărul este de partea sa, Goethe îl blamează sever pe Newton, în maniera unui pamflet ce frizează grotescul. Sir Isaac devine un “şef de bandă de cazaci”, iar rezultatele sale în optică – “cel mai mizerabil exemplu de neruşinare din istoria ştiinţelor”. Adepţii lui Newton ar trebui, după Goethe, să poarte “haine speciale, pentru a fi deosebiţi de oamenii întregi la minte”. Ideea de a impune îmbrăcăminte discriminatorie unei categorii de oameni, pentru a-i supune oprobiului public, nu este originală: fusese aplicată de musulmani creştinilor, după cucerirea Siriei de la bizantini; şi avea să fie aplicată în Germania nazistă. Ne oprim aici cu înşiruirea invectivelor lui Goethe, deşi lista este mult mai lungă.
Fizicienii (inclusiv cei germani) au privit cu stupefacţie prestaţia lui Goethe. Pentru Thomas Young, cel care a descoperit interferenţa undelor, tricromaticitatea vederii şi a contribuit la descifrarea hieroglifelor egiptene, doctrina lui Goethe reprezintă “o stranie perversiune a facultăţilor umane”. Această “stranie perversiune” a fost ulterior explicată fie prin orientarea panteistă a lui Goethe, fie printr-o atitudine mistică faţă de culoare (Farbentheologie), fie prin oroarea de abstractizare, fie prin opţiunea pentru o abordare globală a ştiinţelor naturii, fie prin agnosticismul său asumat, fie prin argumente psihanalitice, fie prin incapacitatea de a-l înţelege pe Newton. Fiecare dintre aceste explicaţii conţine o parte de adevăr. Pentru o abordare recentă, se poate consulta articolul (open source): V. Bârsan, A. Merticariu: “Goethe’s theory of colors between the ancient philosophy, middle ages occultism and modern science,” Cogent Arts & Humanities (2016), 3: 1145569; în opinia acestor autori, rătăcirea lui Goethe este o dovadă tulburătoare de vulnerabilitate a spiritului uman, oricât de strălucit ar fi, la fanatism. Atacul lui Goethe poate fi privit ca un război religios, al religiei panteiste împotriva ştiinţei.
Este uimitor că Goethe, ca cercetător al ştiinţei culorilor, are încă adepţi, inclusiv în mediul academic. “Abordarea lui Goethe este pluralistă şi democratică, spre deosebire de abordarea despotică şi tiranică a şcolii newtoniene.” Un exemplu de ştiinţă democratică poate fi găsit în transcrierea unei prelegeri a lui Steiner:
Steiner: [Ar trebui să vedeţi] un gri monocromatic; aşa e? corect? sau vedeţi altceva?
Publicul: Purpuriu… roşcat…
Steiner: Da, asta pentru că roşul este puţin prea puternic […] Am încercat să compensez asta lăsându-i mai puţin spaţiu… dacă aranjamentul ar fi aşa cum trebuie, aţi vedea un gri monocromatic…
În fapt, orice aranjament ar fi făcut Steiner, publicul n-ar fi putut să vadă un “gri monocromatic”, din simplul motiv că aşa ceva nu există (griul nu este o culoare a curcubeului).
Dată fiind deriva unor medii academice în “polemica Goethe – Newton”, devine mai puţin surprinzătoare simpatia manifestată de bloggerii unor site-uri conspiraţioniste , unde IFERS este acronimul instituţiei “International Flat Earth Research Society”. Goethe thought Newton was full of shit with his “proof” that white light contains all the other colors… When the establishment ignores or ridicules, its [sic] a sure sign, that he was onto something! – comentează, vigilenţi, forumiştii.
Pe aceeaşi pagină a ştirii Mediafax referitoare la Goethe, aflăm că Experţii au ajuns la concluzia că oamenii inteligenţi sunt dezordonaţi, adorm târziu şi înjură mult. De aici rezultă că Goethe nu era inteligent, pentru că nu avea nici unul din năravurile de mai sus.
Scopul acestor rânduri nu este nicidecum acela de a diminua statura de geniu a lui Goethe, ci de a semnala pericolul super-simplificării, inerent aplicării de scheme simpliste unor situaţii extrem de complexe. Este un pericol tot mai prezent, în lumea noastră grăbită şi avidă de senzaţional.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu