Schimbările climatice – O problemă vicioasă, cu patru E-uri. Între Aristotel și Ayn Rand

The smallest minority on earth is the individual.

Those who deny individual rights

cannot claim to be defenders of minorities.

Ayn Rand

A început semestrul de toamnă la Brooklyn College. Și, ca de fiecare dată, începând din februarie 2004, predau cursul de „Climate Change – Torn between Myth and Fact” în fața unei săli fără nici un loc liber, o dovadă a interesului pe care acest curs îl trezește printre studenții de la BC.
După discutarea în detaliu a programei de studiu (syllabus) – obiective, forme de evaluare, bibliografie obligatorie și recomandată (pentru ultima, indic și articolele mele de pe Contributors, traduse aproximativ cu Google Translator), i-am întrebat pe studenți ce întrebări au pentru mine pe marginea syllabus-ului tocmai discutat. Și atunci, s-a auzit o voce dintr-o margine a sălii: Dacă ar fi să luăm cu noi doar o singură propoziție după absolvirea cursului dumneavoastră, care ar fi aceea? În secunda 1 am fost derutat: Cum aș putea transpune 14 săptămâni de curs într-o singură propoziție-logo, asemănătoare celor care încheie orice reclamă comercială?! Dar, în secunda 2, am avut o revelație și am răspuns: Climate change is a wicked problem (Schimbările climatice sunt o problemă vicioasă).
Urmează ca în restul semestrului să demonstrez adevărul acestei simple propoziții. În articolul de față, aș dori să schițez liniile de forță ale răspunsului meu laconic dat studenților în prima zi de curs.

*

*                               *

Noțiunea de problemă vicioasă (wicked problem) a fost introdusă, cu peste 40 ani în urmă, de Rittel și Webber[1], în planificarea politicilor sociale. Pentru cei doi autori, o problemă vicioasă este una a cărei definiție este greu de formulat și pentru care o soluție definitivă s-ar putea să nu existe. În principiu, problemele vicioase sunt probleme societale având, uneori, o componentă științifică ori tehnică. Dar, spre deosebire de problemele tehnico-științifice pure, care pot fi definite precis și pot avea o soluție, problemele societale apar într-un cadru social complex, plin de incertitudini,  cu o diversitate de opinii, tradiții, interese și valori. Într-un astfel de cadru, rareori vom găsi un consens asupra problemei însăși, cu atât mai puțin asupra soluției posibile.
O problemă vicioasă este comună multor părți interesate (simpli cetățeni, comunități, organizații, popoare etc.); de aceea, orice încercare de găsi o soluție va avea consecințe multiple, unele nebănuite chiar, care se vor reflecta asupra părților participante. Rittel și Webber (1973) ne asigură că o soluție a unei probleme vicioase nu poate fi bună (corectă) sau rea (greșită). Iar statutul soluției nu poate fi judecat pe baza unor standarde obiective sau absolute, ci pe baza credințelor, intereselor și valorilor (subiective) adoptate de cei implicați în problemă.  Cu alte cuvinte, „nu are sens să vorbim despre ‘soluții optime’ ale acestor probleme [vicioase]…Mai rău chiar, nu există soluții în sensul unor răspunsuri definitive”.
În 2006, Jeffrey Conklin a generalizat conceptul de problemele vicioase pentru alte domenii decât cele descrise inițial de Rittel și Webber (1973).
Caracteristicile definitorii sunt următoarele:[2]

1. Nu există o formulare definitivă a unei problemei vicioase.
2. Probleme vicioase nu au o regulă de limitare a timpului de căutarea a unei soluții (no stopping rule).
3. Soluțiile problemelor vicioase nu sunt corecte ori greșite.
4. Fiecare problemă vicioasă este în esență nouă și unică.
5. Oricare soluție a unei probleme vicioase este o operație de tipul „un singur glonț”.
6. Nu se cunosc soluții alternative ale problemelor vicioase.

După publicarea articolului lui Rittel și Webber din 1973, probleme vicioase au fost identificate în varii domenii: hazardurile naturale, sistemele de sănătate, pandemiile de SIDA și gripă, traficul internațional de droguri, injustiția socială ș.a.
Schimbările climatice, mai exact schimbările climatice antropogenice, sunt o problemă vicioasă prototipică.[3] Luând în considerare multitudinea aspectelor contradictorii legate de schimbările climatice antropogenice, de exemplu nevoia „restrângerii prezentului pentru a elibera viitorul” ori, mai grav, „restrângerea viitorului nostru pentru a ameliora schimbările climatice globale”, Lazarus (2009)[4] și, respectiv, Levin et al. (2012)[5] au introdus conceptul de „problemă super-vicioasă (super-wicked problem)”.
În viziunea ultimilor autori citați, schimbările climatice ar constitui o problemă super-vicioasă pentru că:

1. Timpul este pe sfârșite.
2. Autoritatea centrală necesară pentru a aborda problema este slabă sau inexistentă.
3. Cei care caută să rezolve problema sunt tot cei care o produc.
4. Există politici iraționale de discount care împing soluțiile în viitor.

Diferența majoră dintre o problemă (simplu) vicioasă și una super-vicioasă, precum schimbările climatice, este următoarea: În timp ce elementele definitorii ale primei probleme sunt legate de problema însăși, în cazul schimbărilor climatice, elementele caracteristice sunt legate de un agent care trebuie să rezolve problema. Acel agent, care nu există sau este prea slab, ar avea misiunea să intervină ca să aibă grijă de nevoile noastre pe termen lung.
Un obstacol major în discutarea și/sau rezolvarea unei probleme vicioase este că o mare parte a populație din Statele Unite și alte țări nu recunoaște existența acestei probleme. În ciuda tuturor evenimentelor care au fost breaking news (cele mai calde veri înregistrate vreodată, topirea alarmantă a ghețarilor, crește nivelul mărilor și oceanelor etc.), un sondaj al opiniei publice americane, realizat în 2011, indică un procentaj de numai 44% de oameni care cred în schimbările climatice antropogene, mult sub nivelul de 75% înregistrat în 2001[6].
Dacă în 2009, proporția americanilor „alarmați” și „îngrijorați” de schimbările climatice era de 51%, numărul lor a scăzut la 45% în 2016. În același timp, proporția scepticilor și celor care neagă existența schimbărilor climatice antropogene a crescut de la 18%, în 2009, la 21%, în 2016.[7]
Conform unui sondaj de opinie realizat mai recent (în 2014) de către IPSOS[8], majoritatea americanilor, chinezilor și indienilor consideră că schimbările climatice sunt un fenomen natural,  care se întâmplă din timp în timp. Mulți cetățeni din Marea Britanie (48%), Australia (47%), Rusia (45%, Franța (41%) ori Germania (32%) sunt de aceeași părere.
Ce-i de făcut?
Respectând opiniilor celor care recunosc și rămân îngrijorați de efectele schimbărilor climatice asupra mediului și umanității, voi spune că, în acest caz particular, caracterul vicios al problemei este dat de un cocktail compus din patru E-uri.

Energie, Economie, Ecologie, Etică – Cele patru E-uri ale schimbărilor climatice

Despre juxtapunerea primelor trei E-uri am scris în majoritatea articolelor mele publicate pe Contributors și invit cititorii interesați să revadă arhiva.
Aș vrea acum să propun o versiune puțin modificată a identității Kaya[9] pentru a exprima cantitatea de dioxid de carbon, CO2 (a), emisă anual  de o națiune sau de întreaga umanitate:

unde:
P este populația;
PIB/P – nivelul de trai, exprimat ca produsul intern brut (PIB) per capita;
IE – intensitatea energetică, reprezentând cantitatea de energie necesară pentru a produce o unitate PIB. IE se măsoară în mega Joule (MJ)/$ (dacă exprimăm PIB în dolari);
(CO2I)_medie – valoarea medie a intensității CO2, calculată pe baza conținutului de carbon al surselor energetice folosite de o națiune.
Conform relației de mai sus, emisiile antropogene de dioxid de carbon, considerate ca inamicul public #1 al ecologiei actuale, cresc proporțional cu creșterea populației și a nivelului de trai, dar descresc odată cu descreșterea (teoretică) a intensității energetice și a ponderii  energiilor bazate pe combustibili fosili în mixul energetic al unei națiuni.
Dacă în 2011 populația planetei se cifra la 7 miliarde, în 2016 a ajuns la 7,4 miliarde și tendința este de continuă creștere. În 2011, ONU a estimat că în 2050 vom fi între 8,1 și 10,6 miliarde de locuitori pe planeta Pământ[10]. Pentru 2100, estimările variază între 6,2 și 15,8 miliarde. Va fi oare nevoie de un nou Thomas Malthus să ne sperie, așa cum a făcut-o în 1798?  Nu cred că putem cere nici unei nații să nu-și sporească numărul locuitorilor ei. La urma urmei, creștinii, cel puțin, urmează îndemnul divin:
„Creșteți și vă  înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți…și stăpâniți … peste tot pământul” (Facerea 1:28)
și nu mă îndoiesc că și practicanții altor religii se conduc după precepte asemănătoare.
Speranța analiștilor se leagă de faptul că imensa creștere a populației va avea loc în țările mai sărace, acolo unde dezvoltarea economică va fi redusă și, prin urmare, emisiile de gaze cu efect de seră vor fi diminuate în secolul următor. Dar, iarăși, nu avem dreptul moral (și nici capacitatea fizică) de a cere miliardelor de chinezi, indieni sau brazilieni, de pildă, să nu aspire la un standard de viață similar cu cel al vest-europenilor sau nord-americanilor.
Despre al treilea E din identitatea de mai sus, intensitatea energetică, se așteaptă să descrească pe măsură ce eficiența energetică va crește. În ultimul secol, rata medie de scădere a intensității energetice globale a fost de circa 1%/an. În perioada 1990 -2015, ea fost de circa 1.28%/an. Pentru a stabiliza concentrația de CO2 la 450 ppm  în anul 2100, va trebui, conform modelărilor specialiștilor, ca descreșterea intensității globale să se tripleze (3%/an) – adică ceea ce nu am realizat în ultima sută de ani să se tripleze în următorii 85 ani! Este posibilă o astfel de rată de scădere a intensității energetice? Probabil că da, însă cu o singură condiție: să nu apară diverse fenomene de recul, detaliate aici.
De exemplu, în perioada 1990- 2002,  China a reușit să-și reducă intensitatea energetică cu 96% (!). Dar creșterea populației, creșterea PIB-lui per capita și creșterea conținutului de carbon din mixul său energetic cu 15%, 122% și, 8%, respectiv, a făcut că emisiile chineze de CO2 să crească în perioada studiată cu 49%. În India, o reducere a intensității energetice cu 31% a fost eclipsată de creșteri cu 28%, 55% și 19%, respectiv, ale populație, nivelului de trai și contribuției combustibililor fosili în mixul energetic. Nu este de mirare că emisiile de CO2 ale Indiei au crescut astronomic, cu 70%!!! Brazilia și-a crescut emisiile de CO2 cu 57%, în condițiile în care toți ceilalți parametri au crescut( PIB per capita cu 17%, populația cu 21%, intensitatea energetică cu 7% și conținutul de carbon din mixul energetic cu 13%). Pe de altă parte, într-o țară dezvoltată, ca SUA, unde s-au înregistrat reduceri de 20% ale intensității energetice și de 1% al combustibililor fosili, emisiile de CO2 au crescut în perioada 1990-2002 cu 18% din cauza creșterii populației (+16%) și a nivelului de trai (+23%)[11].
Aceste cifre dau de gândit pentru că concluzia este clară: Chiar dacă ar avea loc o scădere semnificativă a cantității de energie consumate pentru a produce o unitate PIB, emisiile de CO2 vor continua să crească datorită creșterii populației, a nivelului de trai și a dependenței de combustibilii fosili.
Până aici, cocktailul primelor trei E-uri juxtapuse în diverse concentrații nu oferă garanții suficiente care să îndreptățească speranțele majore ale ecologiștilor și altor persoane că schimbările climatice își vor pierde caracterul lor vicios.
Mai rămâne, totuși, o speranță: al patrulea E, atitudinea etică față de schimbările climatice. Dacă suntem de acord că există implicații etice ale comportamentului nostru față de schimbările climatice, putem defini un cadru  moral în care să se manifeste aceste implicații? O primă excursiune în acest domeniu am făcut-o cu ceva timp în urmă, când am descris Schimbările climatice și percepțiile lor culturale. Voi explora aceste aspecte etice dintr-o nouă perspectivă.

Schimbările climatice – Între Aristotel și Ayn Rand

Ideea că schimbările climatice nu sunt doar o problemă economică sau ecologică, ci și una morală și etică, nu este nouă. Politicieni, filosofi, oameni de știință, lideri religioși și spirituali ș.a. s-au angajat, în ultimele decenii, în dialoguri și luări de poziție vizavi de percepția etică a schimbărilor climatice în sânul opiniei publice. Literatura de specialitate este vastă, dar recomand două titluri pe care se bazează această parte a articolului.[12]
Punctul de plecare al acestor discuții este simplu: Unul din motivele pentru care avem opinii contradictorii despre schimbările climatice este că noi credem diferite lucruri despre obligațiile pe care le avem față de semeni, față de Natură și față de zeii noștri.
Din multitudinea de teorii etice, aplicate în cazul schimbărilor climatice, se detașează trei. Făcând parte din domeniul filosofiei morale, aceste teorii sunt sisteme de gândire, care exprimă și discută drepturile morale, obligațiile și comportamentul uman în raport cu mediul înconjurător, aflat sub presiunea variațiilor climei.
1. Prima teorie se referă la obligațiile numite imperative categorice, care formează partea centrală a filosofiei deontologice a lui Immanuel Kant. În cazul schimbărilor climatice, imperativele categorice înseamnă simplu că este greșit să induci pericolele încălzirii globale în rândurile săracilor, celor nenăscuți și altor specii din biosferă. Invocarea acestor imperative este cu dublu tăiș: dacă renunțăm la combustibilii fosili, vor fi mai puține emisii antropogene de gaze cu efect de seră. Dar, pe de altă parte, combustibilii fosili au fost și sunt capabili să scoată din sărăcie milioane de oameni de pe întreaga planetă (vezi exemplele de mai sus ale valorilor PIB/capita). Cei care au urmărit documentarul BBC The Great Global Warming Swindle, își amintesc, desigur, apelurile disperate ale economistului kenyan James Shikwati de a nu „ucide visul Africii. Africa visează la dezvoltare”. El descrie energiile regenerabile ca pe un „experiment de lux” care ar putea funcționa în țările bogate, dar niciodată nu va fi funcțional în Africa. Pentru el, renunțarea la petrol și cărbuni este echivalentă cu o „sinucidere”.
Utilizarea imperativelor categorice pentru a pretinde un suport moral viguros în cazul reducerii emisiilor de gaze cu efect  de seră este un drum alunecos.
2. A doua teorie, numită utilitarism, descrie comportamentul etic în termeni de rezultate. Acțiunile noastre sunt corecte dacă vor fi utile sau dacă vor produce cel mai mare bine celui mai mare număr de oameni. Cu alte cuvinte, există o viziune teleologică, focalizată pe consecințele acțiunilor umane.  În cazul nostru, economiștii vor recomanda cu căldură această teorie, ambalată astfel: Cel mai mare bine pentru cel mai mare număr de oameni ar putea fi obținut prin impunerea unor taxe care să descurajeze utilizarea combustibililor fosili și prin investiții în măsuri de atenuare a efectelor climatice indezirabile.
Dar contra-argumentul pleacă tot de la considerații economice. Eforturile de a reduce astăzi emisiile de gaze cu efect de seră ar putea fi prea costisitoare prin raportare la (nu prea clare) beneficii viitoare. Cred că cel mai mare bine pentru omenire ar fi acumularea actuală de bogăție prin creștere economică. Astfel, multe națiuni sărace sau în curs de dezvoltare vor putea obține standarde mai ridicate de trai. Iar în viitor, o țară mai bogată va face față mai ușor provocărilor climatice și, daca va fi nevoie, va dispune de mijloacele necesare pentru operațiuni de atenuare și adaptare la schimbările climatice.
Când vine vorba de impunerea unor constrângeri financiare din partea Statului – cap-and-trade ori taxe pe carbon – este important să păstrăm respectul față de funcționarea piețelor libere. Pentru că nici un sistem politic nu a revoluționat atât de mult așteptările obișnuite ale vieții de zi cu zi și nu a lărgit gama de opțiuni umane precum capitalismul democratic.
3. În fine, o a treia teorie, numită etica virtuților (aretaică) sau etica aristoteliană, delimitează acele trăsături de caracter care produc un beneficiu societății și, prin urmare, un bine mai mare.
O distincție între valori și virtuți este necesară pentru început.
Valorile se referă la importanța unui lucru, acțiuni etc., și în economie ele se pot cuantifica în unități monetare: d. ex., valoarea unui automobil sau a unui serviciu medical. Dar se poate vorbi și despre valori sociale (idealuri îmbrățișate de majoritatea, daca nu chiar toți, membrii unei colectivități) și valori umane (caracteristice unui singur individ). Uneori, cele două tipuri de valori se pot suprapune.
Valorile sociale, în multe societăți, înseamnă libertatea, onestitatea, educația, dar și ceea ce se numesc valori de consum (confortul, conveniența și plăcerea de a cumpăra).[13]
O valoare personală poate reprezenta o virtute, adică o trăsătură de caracter care exemplifică o comportare morală. Platon indică patru virtuți: curajul (tăria), înțelepciunea (prudența), cumpătarea (moderația) și justiția (dreptatea).
Există o linie de separație între valorile sociale, care dăunează mediului ecologic, și valorile personale, care au un efect minim asupra mediului înconjurător. Considerați , de exemplu, miliardele de aparate de aer condiționat și de încălzire, care au efecte ecologie adverse, dar produc și mențin o temperatură confortabilă pentru milioane de oameni. Similar, cele peste 700 milioane de automobile de pe planetă emit CO2, dar fac viața a milioane de oameni mult mai convenientă.
Antiteza valorilor de consum ar fi valorile de supraviețuire: moderația, simplicitatea și mulțumirea de sine. Există riscul însă ca îmbrățișarea ultimelor valori să fie sinonimă cu austeritatea, frugalitatea sau ascetismul.
Ecologiștii susțin că, dacă valorile de consum nu sunt modulate de moderație și simplicitate, este puțin probabil că umanitatea va fi capabilă să adopte măsuri de atenuare și adaptare la viitoarele schimbări climatice.
Teoria aretaică (aristoteliană) discută modul în care putem fi o persoană mai bună printr-o conduită mai virtuoasă. Pe urmele lui Platon, Aristotel identifică virtuți ale gândirii (înțelepciunea, empatia) și virtuți ale caracterului (dreptatea, cumpătarea, prudența, generozitatea și curajul). Un om virtuos este acela ale cărui acțiuni contribuie la binele comun.
Plecând de la etica aretaică, Hawken (2010) distinge două forme de activitate economică: chremastitica, în care utilizează  resursele naturale și bunurile produse de oameni pentru un câștig personal, pe termen scurt; și oikonomia, care utilizează resursele pentru beneficii pe termen lung ale unei comunități lărgite.[14]
Primul tip de activitate economică corespunde  creșterii economice, cel de-al doilea reprezintă dezvoltarea economică. Alegerea între creștere și dezvoltare economică este o chestiune de valori sociale și personale.
Dacă etica aristoteliană se concentrează pe binele comun, ce se poate spune despre omul ca individ? Aici intră în scenă Ayn Rand și teoria sa, denumită obiectivism, în care interesele individuale sunt comparate cu obligatiile față de societate. Rand consideră etica drept un cod de supraviețuire și subzistență umană, în care individul este „cea mai mică minoritate de pe pământ” ale cărei drepturi trebuie apărate de toți cei care se declară suporterii minorităților.
La baza obiectivismului se găsește legătura intrinsecă dintre rațiune și cunoaștere a realității. Conform gânditoarei americane, supraviețuirea și subzistența omului depind de mintea sa, de abilitatea de a gândi și a trage concluzii bazate pe realitate și de a acționa pe baza lor. Procesul de gândire trebuie să fie  disciplinat și lipsit de emoții, sentimente personale sau de conformare cu normele culturale. Obiectivistul obține succesul prin muncă îndârjită și dedicată. Politic, este vorba de o viziune libertariană a lumii.
Publicată în 1957, capodopera lui Ayn Rand se numește Atlas Shrugged (tradusă cam neinspirat la Chișinău, în 2014, sub titlul Revolta lui Atlas). Circulă zvonul că aceasta este cea mai citită carte, după Biblie, în Statele Unite. Atlas Shrugged este o apologie a muncii îndârjite și a capitalismului, care, ambele, oferă cadrul moral împlinirii nevoilor și dorințelor individuale.  Același cadrul moral, însă, descris poate fi folosit și pentru justificarea egoismului sau lăcomiei, ambele fiind non-virtuți aristoteliene.
Pentru un autor de teatru modern, Ayn Rand  ar juca personajul cu mai puțină răbdare pentru justiția socială sau etica inter-generațională, văzute ca argumente pentru limitarea emisiilor gazelor cu efect de seră, și cu mai multă îndârjire pentru creșterea avuției economice a societății. Și chiar dacă emisiile de CO2 ar trebui să fie limitate, ea tot ar câștiga simpatia majorității spectatorilor americani, pentru că atitudinea ei ar reprezinta pe cei mai productivi membri ai societății, liberi să beneficieze de fructele productivității lor pentru interesele individuale și ale familiilor lor. Libertatea personală va trece înaintea responsabilității sociale.
Personajul Aristotel ar aproba reducerea emisiilor de CO2 necesare pentru a asigura nevoile de bază ale umanității, și ar face-o cu moderație și prudență. Mai mult ca sigur, el nu va tolera acele emisii produse de supra-consum și supra-abundență.
Pentru Ayn Rand, cel mai mare bine se exprimă în termeni de auto-împlinire și fericire personală (Life, Liberty and the pursuit of Happines, citat din Declaration of Independence). Pentru ea, nevoile și dorințele personale sunt în centrul atenției.
Pentru Aristotel, cel mai mare bine se exprimă în termeni de realizări care nu sunt excesive, nici deficiente, și nu se obțin prin risipă.  El aspiră la o balanță între nevoile personale și cele colective.
O alegere între cele două tipuri de etică va controla semnificativ viitoarele emisii de gaze cu efect de seră pe planeta noastră.

Epilog

Mai mult ca sigur, studenții de la Brooklyn College așteaptă curioși să le tălmăcesc sensurile problemei vicioase, numite schimbări climatice, și importanța celor patru E-uri. Probabil, le voi traduce acest articol și voi încheia cam așa:
În acest moment, problema nu are nicio soluție. Departe de a fi o simplă problemă de știință sau de economie, schimbările climatice pot fi înțelese numai prin recunoașterea dimensiunilor lor etice.
Schimbările climatice au ajuns într-o intersecție nefericită, unde știința, economia, politica și comportamentul uman se confruntă cu complexități și incertitudini irezolvabile.
Dar factorul om este cheia posibilă pentru ca povestea aceasta să aibă un final fericit. Prin acțiunile sau inacțiunile sale, omenirea își va determina propriul destin.
NOTE__________________________
[1] Rittel, H. W. J. și Webber, M. M., 1973, Dilemmas in a General Theory of Planning, Policy Sciences, vol. 4, pp. 155–169. [2] Conklin, J., 2006, Dialogue mapping: building shared understanding of wicked problems, Wiley, 266 p.
[3] Incropera, F. P., 2016, Climate Change: A Wicked Problem Complexity and Uncertainty at the Intersection of Science, Economics, Politics, and Human Behavior, Cambridge University Press, New York, 337 p.
[4] Lazarus, R., 2009, Super Wicked Problems and Climate Change: Restraining the Present to Liberate the Future, Cornell Law Review, vol. 94, no. 5, pp. 1153–1233.
[5] Levin, K. et al., 2012, Overcoming the tragedy of super wicked problems: constraining our future selves to ameliorate global climate change, Policy Sciences, vol. 45, no. 2, pp. 123–152.
[6] Harris Poll, 2011, A Change in the Wind. Americans Increasingly Doubt Global Warming (www.achangeinthewind.com/2011/07/americans-increasingly-doubt-global-warming-harris-poll.html)
[7] Vezi datele și detaliile prezentate aici: Schimbările climatice și polarizarea opiniei publice. Despre efectul vești bune vs. vești proaste
[8] IPSOS, 2014, IPSOS Global Trends 2014, http://www.ipsosglobaltrends.com/environment.html
[9] O lume fără creștere economică – utopie sau realitate? și referința #3
[10] UN, 2011, World Population Prospects: The 2100 Revision, United Nations, New York, http://esa.un.org/unpd.wpp/index.htm
[11] Kintisch, E. și Buckheit, K., 2006, Along the Road from Kyoto, Science, vol. 311, pp. 1702-3
[12] Hulme, M., 2009, Why are Disagree About Climate Change? Understanting Controversy, Inaction and Opportunity, Cambridge, cap. V The Things We Believe, p. 142 – 177 și passim

Incropera (op. cit.), cap. 10 The Ethics of Climate Change, p. 214 – 241 și passim.
[13] Sayre, K. M., 2010, Unearthed: The Economic Roots of  Environmental Crisis, Univ. of Notre Dame Press, South Bend, Indiana, 448 p.
[14] Hawken, P., 2010, The Ecology of Commerce Revised Edition: A Declaration of Sustainability, Collins Business Essentials, New York, 226 p.