Cei care îl ştiu pe Luc Besson doar ca pe
scenaristul şi producătorul din anii 2000 se gândesc probabil că un film
pe care el ni-l oferă - iar la opera aceasta cineastul francez a lucrat
şapte ani - este plin de violenţă. Pentru că, am văzut, îi plac teribil
împuşcăturile, urmăririle, înfruntările dure.
Şi, e adevărat, astea sunt prezente în filmele de acum, dar existau şi înainte, în prima parte a carierei sale, unde a condensat ce a putut el mai bun - şi în Subway, şi în Nikita, ca să nu mai pomenesc de clasicul Léon, pe care îl ştiu şi îl iubesc toţi.
Aşa cum despre James Ivory se spune că este cel mai britanic dintre regizorii americani, Luc Besson este cel mai american dintre cei francezi. Filmele sale, de forţă, originale, puternice, stau bine pe picioarele poveştilor lor şi fără ruşine lângă unele surate de la Hollywood mult mai scumpe. Besson a demonstrat cu splendissimul Le Grand Bleu că ştie să aducă şi o poveste delicată, că poate să impresioneze şi să emoţioneze profund cu economie de mijloace. Că personajele lui contează, nu sunt simple fantoşe purtătoare de replici. Că pentru el muzica are importanţă covârşitoare, egală cu a cuvântului şi că ştie să o mânuiască ca să creeze scene poetice. A arătat asta cu muzica de operă în documentarul său despre lumea submarină din Atlantis. Şi că este destul de curajos să se întindă într-un film epic cu multe costume, dar să folosească şi efecte şi scene de luptă mereu altfel, ocolind clişeele, când a realizat istoricul The Messenger: The Story of Joan of Arc.
Însă, aşa cum la Ridley Scott ne întoarcem mereu către Blade Runner ca reper şi mare iubire, la Besson filmul de genul acesta din filmografie se cheamă The 5th Element, aventura lui galactică cu desfăşurare de stil şi de forţe, filmul în care a dat tot ce a putut la momentul acela, în 1997, şi atât cât îl ajuta tehnica la momentul respectiv. Aici apare povestea delicată de dragoste, aici lumile şi civilizaţiile uluitoare şi care să nu semene cu nimic, nici cu Dune, nici cu Star Trek, nici cu Star Wars. Aici avem personajul feminin puternic, frumos, perfect, cu fragilitatea sa asumată. Umorul tot aici. Gadgeturile, armele, oraşul futurist semănând dar altfel decât în Blade Runner. Mai mult, mereu mai mult. Aici asiatici şi oraşul underground. Aici muzica cu inflexiuni arabe-magrebiene atât de dragă lui care să dea ritm şi suspans. Aici lupta dintre Bine şi Rău şi tot aici ca morală că Iubirea învinge orice. Cu sărutul final, ca în orice basm modern.
Şi iată-l la 20 de ani distanţă preluând de acolo tot ce se poate şi mergând mai departe. Mult mai departe. Pentru că tot se poartă ca un regizor să-şi remastereze opera de început, să realizeze continuări şi chiar remake-uri la propriile filme. Dacă am acceptat la Matrix şi Star Wars, de ce să nu se ambiţioneze şi Luc Besson să ne facă un cadou SF, în 3D de data aceasta, la fel de complex şi uluitor vizual? Şi, veţi vedea, cel mai scump film european de până acum are tot ce îi trebuie ca să te ţină fără să respiri, pe care să-l priveşti cu o bucurie de copil. Nu seamănă cu nimic, doar cu universul lui Besson. Nici cu Avatar - chiar dacă are lumi ideale şi pure ca acolo -, nici cu Star Wars ori Blade Runner-ul vechi. Industrial Light & Magic, studioul care a asigurat efectele pentru Star Wars, Weta Digital - pentru Avatar şi Rodeo FX - pentru Game of Thrones sunt implicate şi în acest proiect. Poate tocmai de aceea un aer familiar pentru privitor, dar, repet, fără să trimită sau să semene cu altceva.
Şi sunt ticsite cadrele, scenele, de idei, de figuri, de costume, de machete. Cadrul este mereu plin, ca şi sufletul spectatorului când se uită la el. Filmul său de acum are protagoniştii cei mai tineri din filmele de gen, dacă nu îi punem la socoteală şi pe copiii din Ender's Game. Sigur, la noi nu se ştiu benzile desenate, dar se pare că vârsta eroilor este la fel ca acolo. Frumoşi şi sexy, regizorul îi lasă singuri în cadru să vorbească, să se tachineze, să se certe domestic.
Dane DeHaan, cu faţa lui încercănată, a mai crescut ceva de la Chronicle, Metallica Through the Never sau serialul True Blood încoace. Are sarcină grea să ţină povestea şi soarta umanităţii pe umeri şi o scoate la capăt. Este plăcut, credibil, serios în misiunea sa. Besson declara într-un interviu că el crede că tânărul actor va fi următorul Leonardo DiCaprio. Are într-adevăr acelaşi tipar, iar Hollywoodului tare îi mai plac modelele, aşa că vom vedea. El joacă acum alături de modelul celebru Cara Delavigne, trecută cu succes la actorie. Cea care era rebela Margo în Paper Towns, atât de suprinzătoare prezenţă ca voce şi chip are parte aici de un rol mai dificil, mai atletic, mai solicitant fizic. Şi de mai multe costume care să o pună în valoare. Veţi vedea, ea cu pălărie albă cu boruri enorme, chiar de ţinut minte.
Dacă în Avatar populaţia de pe idilica, paradisiaca Pandora aducea cu cea a nativilor americani, cea de aici, a Perlelor Celeste de pe planeta Mul, înalţi, sidefii şi subţirei, trimit la triburi africane din realitate. Oamenii aceştia ai perlelor energetice, cu puteri dincolo de spaţiu şi timp, precum şi un zid de monoliţi cu inserţii ce amintesc de desenele de pe casele dogonilor vin să completeze frumos redările de lumi extraterestre din istoria filmelor SF. Lor li se dedică un sfert bun de film, iar fiecare detaliu este o încântare, reuşeşte să placă, să fie altfel, unic, să nu cadă în ridicol sau kitsch. Nici măcar animăluţele acelea simpatice şi comice.
Numai George Lucas a reuşit cu ajutorul studioului său de efecte să creeze un univers atât de clar de sine stătător, ticsit cu tipologii, de chipuri şi figuri cu particularităţi ciudate, de tot felul de creaturi şi roboţi, fiecare cu armura şi uniforma sa. Besson în acest Valerian şi oraşul celor o mie de planete reuşeşte performanţa să găsească idei de universuri şi creaturi noi, toate în întregime originale. Toate care să aibă sau să pornească de la al său The 5th Element. Să plece de acolo şi să pluseze mereu, aşa cum se poartă în ultimul timp al exceselor.
Puternicul mesaj ecologic îţi intră în ochi şi-n cap încă de la început. În filmul lui vechi o aveam pe Leeloo, Fiinţa Supremă. Aici este prinţesa Lihio, cea care va ajuta şi ea la salvarea lumii.
Chiar dacă filmul este puţin lungit şi fracturat în două şi dacă vorbăria personajelor nu amuză mereu, regizorul reuşeşte să te ţină absorbit în proiectul acesta de mari dimensiuni. Este SF-ul perfect pentru noile generaţii care vor să se bucure de o poveste de acţiune cu sufletul la gură.
Şi, pentru că orice poveste are nevoie de un conducător, de un lider, aşa cum în Ender era Harrison Ford ca locomotivă care să dea greutate rolului, aici îl avem pe Clive Owen, generalul planetei, îmbrăcat - ca să fie şi mai evident şi mai dramatic - chiar în uniformă militară.
Însă Rihanna are numărul cel mai fascinant, o secvenţă memorabilă şi reuşită, de un farmec perfect. Veţi vedea.
Şi, e adevărat, astea sunt prezente în filmele de acum, dar existau şi înainte, în prima parte a carierei sale, unde a condensat ce a putut el mai bun - şi în Subway, şi în Nikita, ca să nu mai pomenesc de clasicul Léon, pe care îl ştiu şi îl iubesc toţi.
Aşa cum despre James Ivory se spune că este cel mai britanic dintre regizorii americani, Luc Besson este cel mai american dintre cei francezi. Filmele sale, de forţă, originale, puternice, stau bine pe picioarele poveştilor lor şi fără ruşine lângă unele surate de la Hollywood mult mai scumpe. Besson a demonstrat cu splendissimul Le Grand Bleu că ştie să aducă şi o poveste delicată, că poate să impresioneze şi să emoţioneze profund cu economie de mijloace. Că personajele lui contează, nu sunt simple fantoşe purtătoare de replici. Că pentru el muzica are importanţă covârşitoare, egală cu a cuvântului şi că ştie să o mânuiască ca să creeze scene poetice. A arătat asta cu muzica de operă în documentarul său despre lumea submarină din Atlantis. Şi că este destul de curajos să se întindă într-un film epic cu multe costume, dar să folosească şi efecte şi scene de luptă mereu altfel, ocolind clişeele, când a realizat istoricul The Messenger: The Story of Joan of Arc.
Însă, aşa cum la Ridley Scott ne întoarcem mereu către Blade Runner ca reper şi mare iubire, la Besson filmul de genul acesta din filmografie se cheamă The 5th Element, aventura lui galactică cu desfăşurare de stil şi de forţe, filmul în care a dat tot ce a putut la momentul acela, în 1997, şi atât cât îl ajuta tehnica la momentul respectiv. Aici apare povestea delicată de dragoste, aici lumile şi civilizaţiile uluitoare şi care să nu semene cu nimic, nici cu Dune, nici cu Star Trek, nici cu Star Wars. Aici avem personajul feminin puternic, frumos, perfect, cu fragilitatea sa asumată. Umorul tot aici. Gadgeturile, armele, oraşul futurist semănând dar altfel decât în Blade Runner. Mai mult, mereu mai mult. Aici asiatici şi oraşul underground. Aici muzica cu inflexiuni arabe-magrebiene atât de dragă lui care să dea ritm şi suspans. Aici lupta dintre Bine şi Rău şi tot aici ca morală că Iubirea învinge orice. Cu sărutul final, ca în orice basm modern.
Şi iată-l la 20 de ani distanţă preluând de acolo tot ce se poate şi mergând mai departe. Mult mai departe. Pentru că tot se poartă ca un regizor să-şi remastereze opera de început, să realizeze continuări şi chiar remake-uri la propriile filme. Dacă am acceptat la Matrix şi Star Wars, de ce să nu se ambiţioneze şi Luc Besson să ne facă un cadou SF, în 3D de data aceasta, la fel de complex şi uluitor vizual? Şi, veţi vedea, cel mai scump film european de până acum are tot ce îi trebuie ca să te ţină fără să respiri, pe care să-l priveşti cu o bucurie de copil. Nu seamănă cu nimic, doar cu universul lui Besson. Nici cu Avatar - chiar dacă are lumi ideale şi pure ca acolo -, nici cu Star Wars ori Blade Runner-ul vechi. Industrial Light & Magic, studioul care a asigurat efectele pentru Star Wars, Weta Digital - pentru Avatar şi Rodeo FX - pentru Game of Thrones sunt implicate şi în acest proiect. Poate tocmai de aceea un aer familiar pentru privitor, dar, repet, fără să trimită sau să semene cu altceva.
Şi sunt ticsite cadrele, scenele, de idei, de figuri, de costume, de machete. Cadrul este mereu plin, ca şi sufletul spectatorului când se uită la el. Filmul său de acum are protagoniştii cei mai tineri din filmele de gen, dacă nu îi punem la socoteală şi pe copiii din Ender's Game. Sigur, la noi nu se ştiu benzile desenate, dar se pare că vârsta eroilor este la fel ca acolo. Frumoşi şi sexy, regizorul îi lasă singuri în cadru să vorbească, să se tachineze, să se certe domestic.
Dane DeHaan, cu faţa lui încercănată, a mai crescut ceva de la Chronicle, Metallica Through the Never sau serialul True Blood încoace. Are sarcină grea să ţină povestea şi soarta umanităţii pe umeri şi o scoate la capăt. Este plăcut, credibil, serios în misiunea sa. Besson declara într-un interviu că el crede că tânărul actor va fi următorul Leonardo DiCaprio. Are într-adevăr acelaşi tipar, iar Hollywoodului tare îi mai plac modelele, aşa că vom vedea. El joacă acum alături de modelul celebru Cara Delavigne, trecută cu succes la actorie. Cea care era rebela Margo în Paper Towns, atât de suprinzătoare prezenţă ca voce şi chip are parte aici de un rol mai dificil, mai atletic, mai solicitant fizic. Şi de mai multe costume care să o pună în valoare. Veţi vedea, ea cu pălărie albă cu boruri enorme, chiar de ţinut minte.
Dacă în Avatar populaţia de pe idilica, paradisiaca Pandora aducea cu cea a nativilor americani, cea de aici, a Perlelor Celeste de pe planeta Mul, înalţi, sidefii şi subţirei, trimit la triburi africane din realitate. Oamenii aceştia ai perlelor energetice, cu puteri dincolo de spaţiu şi timp, precum şi un zid de monoliţi cu inserţii ce amintesc de desenele de pe casele dogonilor vin să completeze frumos redările de lumi extraterestre din istoria filmelor SF. Lor li se dedică un sfert bun de film, iar fiecare detaliu este o încântare, reuşeşte să placă, să fie altfel, unic, să nu cadă în ridicol sau kitsch. Nici măcar animăluţele acelea simpatice şi comice.
Numai George Lucas a reuşit cu ajutorul studioului său de efecte să creeze un univers atât de clar de sine stătător, ticsit cu tipologii, de chipuri şi figuri cu particularităţi ciudate, de tot felul de creaturi şi roboţi, fiecare cu armura şi uniforma sa. Besson în acest Valerian şi oraşul celor o mie de planete reuşeşte performanţa să găsească idei de universuri şi creaturi noi, toate în întregime originale. Toate care să aibă sau să pornească de la al său The 5th Element. Să plece de acolo şi să pluseze mereu, aşa cum se poartă în ultimul timp al exceselor.
Puternicul mesaj ecologic îţi intră în ochi şi-n cap încă de la început. În filmul lui vechi o aveam pe Leeloo, Fiinţa Supremă. Aici este prinţesa Lihio, cea care va ajuta şi ea la salvarea lumii.
Chiar dacă filmul este puţin lungit şi fracturat în două şi dacă vorbăria personajelor nu amuză mereu, regizorul reuşeşte să te ţină absorbit în proiectul acesta de mari dimensiuni. Este SF-ul perfect pentru noile generaţii care vor să se bucure de o poveste de acţiune cu sufletul la gură.
Şi, pentru că orice poveste are nevoie de un conducător, de un lider, aşa cum în Ender era Harrison Ford ca locomotivă care să dea greutate rolului, aici îl avem pe Clive Owen, generalul planetei, îmbrăcat - ca să fie şi mai evident şi mai dramatic - chiar în uniformă militară.
Însă Rihanna are numărul cel mai fascinant, o secvenţă memorabilă şi reuşită, de un farmec perfect. Veţi vedea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu