Chador - Timbuktu & A Girl Walks Home Alone at Night

Timbuktu (Franţa-Mauritania, 2014), de Abderrahmane Sissako.

Co-producţia franco-mauritană Timbuktu, în regia lui Abderrahmane Sissako, reconstituie perioada din 2012 în care o parte din Republica Mali s-a aflat sub controlul unor forţe rebele radical-islamiste. Operă a unui regizor născut în Mauritania, crescut parţial în Mali, şcolit în cinema la Moscova şi stabilit în Franţa, reconstituirea se prezintă ca un mozaic narativ de episoade din perioada ocupaţiei. Mozaicul nu pune însă la dispoziţia publicului prea mult context politic pentru evenimentele reprezentate; perspectiva rămîne una la firul ierbii - într-un sat şi în împrejurimile acestuia, unde lucruri precum cîntatul, fotbalul sau statul degeaba pe stradă le-au fost interzise localnicilor, la rîndul lor musulmani. Cum au preluat jihadiştii controlul (în alianţă cu separatiştii tuaregi), cu ce arme (provenite în parte din Libia lui Gaddafi) etc. - filmul nu clarifică asemenea aspecte pentru publicul (mai ales) occidental căruia îi este adresat, după cum nu se referă la sfîrşitul ocupaţiei islamiste în regiune (în urma intervenţiei militare a Franţei, fostă putere colonială în Mali şi ţară producătoare a acestui film). Concentrîndu-se pe reprezentarea vieţii sub un regim care, în numele lui Allah, pedepseşte concubinajul prin lapidare şi cîntatul prin 40 de bice, Timbuktu nu adaugă prea multe date concrete la imaginea generică a unui public occidental despre teroarea de tip radical-islamist, dar se distinge oricum prin refuzul lui Sissako de a-i prezenta pe jihadişti ca fioroşi, demonici, lipsiţi complet de creier sau de sentimente umane etc. Atunci cînd un judecător îl condamnă la moarte pe autorul unei crime accidentale (pentru că acesta nu are de unde să adune 40 de vaci cu care să-şi răscumpere fapta), gîndul că familia condamnatului va rămîne pe drumuri nu-l lasă chiar indiferent. Atunci cînd trebuie să înregistreze un mesaj video în care să vorbească despre convertirea sa, un fost rapper devenit jihadist are trac şi e neconvingător. Un lider se dedă pe-ascuns viciului interzis al fumatului. Atunci cînd o localnică li se plînge de noua lege care o obligă să poarte mănuşi tot timpul, sau atunci cînd un localnic li se plînge de noua lege care-l obligă să umble pe străzi numai cu pantalonii suflecaţi, forţele de ocupaţie dau semne comice de descumpănire, cum dau şi atunci cînd un imam local le trage la răspundere în privinţa acţiunilor lor abuzive. În pofida aspectului comic - jihadiştii ca nişte birocraţi multiplicînd interdicţii - pe care filmul îl semnalează iar şi iar cu gentileţe, gravitatea acestor abuzuri nu e nici un moment pierdută din vedere - fapta pentru care imamul local a venit să le ceară socoteală, în numele religiei ai cărei adepţi se pretind cu toţii, e luarea cu forţa în căsătorie a unei femei localnice, adică un viol. Foarte pe scurt ne e arătată şi o execuţie cu pietre - cu o consecvenţă ce sugerează cîntărire temeinică, Sissako nici nu insistă în reprezentarea ororii, dar nici n-o evită. Pe de altă parte, felul în care Sissako se ocupă de expoziţiunea narativă, recursul său la clişeu (personajul nebunei satului, care e lăsată să spună adevărul) şi la melodramă (în piesa centrală a mozaicului său narativ, adică în povestea păstorului condamnat la moarte pentru o crimă accidentală) - toate astea nu sînt deasupra unor suspiciuni de stîngăcie scenaristică şi regizorală.

A Girl Walks Home Alone at Night (SUA, 2014), de Ana Lily Amirpour.

Prezentat în premieră internaţională la Sundance 2014, iar în premieră românească la Bucharest International Film Festival 2015 (în aprilie 2015), filmul de debut al Anei Lily Amirpour, A Girl Walks Home Alone at Night, se adresează unui public festivalier foarte tînăr, hipsteresc-studenţesc. Amirpour e o cineastă americană născută la Londra din părinţi iranieni. Filmat în alb-negru, debutul ei e plasat într-un oraş-fantomă care, în măsura în care poate fi plasat undeva după scenografie, pare american, dar unde se vorbeşte farsi şi se ascultă mai ales muzică din Iran. Străzile pustii sînt patrulate noaptea, cu paşi răsunători, de vampira locală, tînără şi purtătoare de chador, care, cel puţin după unele dintre acţiunile sale, dacă nu şi după altele, pare pornită să răzbune inechitatea relaţiilor de gen: printre victimele sale se numără doi bărbaţi care au molestat o prostituată (pe unul îl lasă mai întîi să-i bage lubric arătătorul în gură, apoi în mod la fel de sugestiv i-l retează cu dinţii şi i-l scuipă afară), precum şi un băieţel pe care doar îl deposedează de skate, după ce l-a ameninţat că va fi cu ochii pe el toată viaţa lui. Alunecînd pe skate în noapte, vampira cu chador e încă şi mai cool - nu doar conţinutul unor asemenea imagini, ci şi cadrajul şi eclerajul le transformă în virtuale casete de bandă desenată. (Lucrînd cu un buget foarte mic, Amirpour e silită să-şi construiască lumea mai mult prin ecleraj.) Din păcate, în afară de arătat cool, de speriat băieţelul şi de muşcat trei gîturi (printre care al unui homeless), tot ce mai face vampira cu skate şi chador este să se privească visător în ochi cu un tînăr al cărui look şi a cărui maşină bat spre James Dean şi în general spre the fifties; asta în timp ce boemul ei bîrlog bate spre anii '70-'80 - o disco-sferă cu lumini, poster cu Prince, poster "iconic" cu Madonna în care faţa Madonnei a fost înlocuită cu faţa scriitoarei Margaret Atwood. Din păcate, regizoarea nu face mult mai mult decît să etaleze aceste fetişuri şi aproprieri culturale - care mai includ westernuri spaghetti, filme de Jim Jarmusch şi altele. Forţa de invenţie e slabă în acest film.