Când vorbești mult și înțelegi puțin

Lumea trece printr-o perioadă foarte dificilă, iar politicile urmate de autoritățile principalelor economii ale lumii încearcă să găsească o cale către lumină, deși marja de manevră este tot mai restrânsă, în condițiile datoriilor publice record și ale dobânzilor coborâte în teritoriul negativ.
Este drept, România se află într-o situație ceva mai bună, pentru că are o creștere economică relativ robustă, pe fondul unei datorii publice mai reduse, deși în creștere, și a unor rate ale dobânzii rămase în teritoriul pozitiv. În treacăt fie spus, aceasta situație mai bună este, printre altele, rodul unor politici corecte, urmate un număr semnificativ de ani, după criza din 2008.
Cu un context internațional foarte problematic și unul intern ceva mai rezonabil, poate ar fi fost de dorit ca mediul public să se concentreze asupra a ceea ce țara noastră ar avea de făcut pentru a continua o creștere susținută, pentru a reduce decalajul care ne separă de țările avansate din Uniunea Europeană. Asemenea teme sunt puțin prezente în spațiul public, dar în schimb se mențin în actualitate opinii cu privire la politici urmate de România după criza declanșată în toamna anului 2008. Poate că nici acest subiect nu ar fi lipsit de interes, dacă ar putea fi trase concluzii despre ceea ce ar trebui să facem de aici înainte pentru a evita intrarea într-o nouă criză, în viitor. Din păcate, ceea ce pot observa în spațiul public este cu totul altceva. Politici publice îndelung analizate înainte de a fi fost implementate, validate mai întâi prin negocieri pe plan internațional, iar apoi sancționate prin legi adoptate de Parlament sunt puse în discuție de persoane a căror lipsă de calificare în materie este manifestă. A fost mai întâi o plângere penală adresată DNA și semnată de persoane care au luat credite în franci elvețieni. Aceștia acuzau în stânga și în dreapta (pentru că nu era deloc clar pe cine și de ce anume îi învinuiesc) în legătura cu pachetul de împrumuturi încheiat de guvern și de Banca Națională cu FMI și cu alte instituții internaționale în anul 2009.
Mai nou, ținta revine pe Banca Națională în legatură cu politica monetară urmată după declanșarea crizei, în septembrie 2008. Subiectul are o complexitate ridicată, întrucât situația României era deosebit de vulnerabilă, într-un moment în care lumea întreagă, dar în special țările dezvoltate, intrau într-o criză de cu totul altă natură decât cele anterioare. Și, așa cum s-a văzut, politicile adoptate de economiile cele mai dezvoltate au urmărit menținerea încrederii într-un sistem financiar vulnerabilizat sever de amploarea creditelor neperformante, inclusiv pe seama unor masive subvenții acordate de guverne pentru stabilizarea sistemului financiar.
Iată că acum, la mai bine de 8 ani de la declanșarea crizei mondiale, câțiva critici vehemenți ai Băncii Naționale revin cu alte acuzații aiuritoare.
România a intrat în criză după 8 ani de creștere economică rapidă, dar în care a acumulat și dezechilibre primejdioase. În anul 2008 deficitul public nominal a urcat la 5,7 la sută din PIB, dar deficitul structural a ajuns la circa 9 la sută din PIB. Deficitul de cont curent a fost de 13,8 la sută din PIB în 2007 și de 11,8 la sută din PIB în 2008. Acestea sunt cifre ametițoare, rar întâlnite pe plan mondial, mai ales în economii relativ mari, și care declanșează inevitabil programe de reformă, uneori foarte dure, pentru corectarea situației. (A se vedea în acest sens cazul Greciei). În cifre absolute, deficitul de cont curent a fost de 17,3 miliarde euro în 2007 și 16,8 miliarde euro în 2008. Cei care critică pentru motive fantasmagorice Banca Națională au reprezentarea a ce înseamnă o nevoie de finanțare de peste 34 miliarde euro doar pentru a susține deficitul curent din ultimii doi ani, la momentul respectiv ? Sau vorbim precum copiii de 3 ani când aud de prima dată de catralioane ?
Problema de finanțare a unor deficite de aceasta magnitudine este oricum serioasă. Lucrurile devin deosebit de severe când finanțarea trebuie realizată într-un context internațional mai mult decât nefavorabil, marcat de cea mai gravă criză financiară de după marea depresiune din 1929-1933. Așa cum am arătat pe larg într-o alta intervenție publică în realitate nevoia de finanțare a României era de peste 123 miliarde euro în perioada 2011-2013, iar asta în condițiile reducerii susținute a deficitului extern, prin politici de corectare a cererii interne.
Corectarea cererii interne este termenul uzual folosit pentru a desemna ansambluri de politici menite să micșoreze, chiar drastic, deficitul bugetar (ceea ce înseamnă cheltuieli publice mai mici și impozite mai mari) să măreasca exporturile și să reducă importurile, dar și să reducă, fie și temporar, veniturile disponibile ale cetățenilor, inclusiv prin creșterea impozitelor. În acest mix, banca centrală participă numai prin acțiuni care determină deprecierea controlată a monedei naționale și prin menținerea sau, în funcție de situație, prin majorarea ratelor dobânzilor, care crește atractivitatea economisirii și scade apetitul pentru credit. Un asemenea program este întotdeauna nepopular – dar el nu poate fi evitat. (A încercat să îl evite primul guvern Tzipras, dar urmările au fost devastatoare pentru țara lui, iar în final programul său a respectat fix ce recomandă tomuri de literatură de specialitate).
Nevoia imposibil de amânat de a restabili echilibrul extern este declanșatorul procesului, dar de fapt măsurile din program vizează echilibrul intern, viabilitatea poziției bugetului de stat, revenirea la o creștere sănătoasă și de durată. Este ceea ce s-a întâmplat și la noi, prin programele succesive adoptate de guvern, cu participarea Băncii Naționale, agreate de organisme financiare și politice internaționale și sancționate de fiecare dată de Parlamentul României. Totul, inclusiv descrierea amănunțită a politicilor, făcut public de fiecare dată.
Trebuie subliniat că politicile adoptate în aceasta conjunctură dramatică de către autoritățile române au primit girul instituțiilor internaționale. Finanțarea primită de la FMI, de la Banca Mondială și de la Comisia Europeană a permis depășirea momentelor celor mai dificile ale crizei. Deși căderea PIB din 2009 a fost severă, ea s-a realizat în condițiile în care a fost lansată corectarea deficitelor structurale majore de dinainte de criză. Au putut fi puse bazele înscrierii deficitului public în limitele stabilite de Obiectivele pe Termen Mediu (MTO), iar deficitul extern a coborat sub 1 la sută din PIB în ultimii ani. Se trece cu prea multă ușurință peste faptul că nu a fost acordată nicio subvenție din bani publici pentru nicio bancă, spre deosebire de multe alte țări dezvoltate. Aceste baze solide au permis reluarea creșterii și performanțele din prezent. Fără o politică riguroasă și congruentă, fără asigurarea finanțării externe absolut indispensabile, rezultatele ar fi fost dezastruoase.
Dar toate acestea nu contează. Un duet de așa-ziși analiști repetă fără să se sature aceleași inepții, care dovedesc neînțelegerea celor mai elementare corelații macroeconomice. Astfel, a vorbi despre reducerea abruptă a ratelor dobânzii, pentru că – vezi Doamne – așa au procedat alte țări sunt pur și simplu vorbe goale, aruncate în vânt. Dar criticii Băncii Naționale vorbesc foarte mult și înțeleg foarte puțin.