Experiențe educaționale pe care nu le poți avea în living. Câteva reflecții marginale cu privire la învățământul românesc

Recenta dezbatere despre școlarizarea în particular (homeschooling) a scos la iveală nu doar nemulțumirile profunde pe care le avem mai toți cu privire la sistemul de educație națională, ci și suspiciunile profunde pe care le nutresc unele figuri ale intelighenției românești față de alternativa la sistemul clasic de învățământ.
Mă opresc, dintr-un unghi strict personal, asupra declarației făcute de fostul ministru al Educației, domnul Mircea Miclea, căruia trebuie să-i dau parțial dreptate: „nici un «profesor particular» nu poate sa reproducă la tine în living experiențele socio-emoționale pe care ți le oferă integrarea într-o comunitate școlară”.
La vârsta de 35 de ani, trecut fiind prin toate etapele sistemului de învățământ românesc, de la grădiniță la doctorat, pot împărtăși câteva reflecții despre experiențele „socio-emoționale” de neuitat pe care mi le-a prilejuit școala românească, experiențe care cu greu ar putea fi reproduse în afara ei.
Din vremea grădiniței o amintire indelebilă privește rigla groasă de lemn aruncată cu furie de către tovarășa educatoare înspre un neastâmpărat „șoim al patriei” așezat la vreo două scaune  distanță de mine. Văd și acum obiectul zbârnâind în zbor către ținta umană pe care urma să o reducă la tăcere. Pe măsură ce zăbovesc asupra acestei scene aproape ireale, încep să mă întreb dacă nu cumva sunt victima unei false memorii, a unei confabulații. Să trecem, prin urmare, la etapa școlară căreia i se asociază amintiri mai puțin șubrede. Pentru clasele primare îmi pot verifica amintirile cu ajutorul surorii mele, pe care am avut-o colegă în primii opt ani de școală. Ascuțimea pantofilor tovarășei învățătoare am simțit-o amândoi în câteva rânduri, căci respectiva doamnă, aflată la apusul carierei și la capătul răbdării, aplica metode old school ca să îndese hărnicia în loazele care formau ultima ei promoție. Din gimnaziu rețin mai ales palma strașnică pe care a încasat-o colegul meu de bancă din partea dirigintelui. Lovitura a fost atât de puternică, încât colegul s-a prăvălit peste mine, proiectându-mă afară din bancă. Metoda era aplicată mai des decât consideram normal chiar și pentru o vreme în care astfel de practici erau subînțelese.
Îmi imaginez că incidența violenței fizice s-a diminuat în cei 20 ani care au trecut de când am absolvit școala generală. Dar nu sunt la fel de sigur că la fel stau lucrurile cu violența verbală manifestată de profesori. Dacă ați fost unul din cele câteva sute de mii de copii aparținând unui spațiul confesional minoritar, nu se poate să nu fi simțit în ceafă, încă din primii ani de școală, suflul disprețului „majoritar”. Învățătoarea mea s-a asigurat din vreme că îmi cunosc locul în societate. Ea nu folosea, ca dl Daniel Funeriu, sintagme fine precum „sectanți ciudați” (demne de prestigiul unui doctor format în Franța, sub oblăduirea unui laureat Nobel), ci epitete neaoșe, precum „pocăitul dracului”. Chiar și așa, umilirea practicată la tablă, sub ochii a treizeci de elevi, erau mângâieri în comparație cu alte forme de stigmatizare socială căreia îi cădeau victime, în comunism, minorităților religioase (neo)protestante. Căci una e să fii scos în fața clasei și făcut cu ou și cu oțet; altceva este să fii scos „în careu”, în fața întregii suflări școlare, și să ajungi ținta deriziunii venite din partea politrucilor aflați la conducerea școlii.
Veți spune: „Se mai întâmplă! Sunt excepții nefericite ale unui sistem care nu este perfect nicăieri în lume. Micile rateuri și derapaje nu trebuie să ne zdruncine încrederea în beneficiile pe care le aduce sistemul luat în ansamblu. Să nu aruncăm apa din copaie cu tot cu bebeluș.” Aș fi de acord cu această idee dacă ea n-ar trece cu vederea un fapt alarmant: apa educațională în care este botezat bebelușul conține un ingredient foarte toxic: corupția.
Cu toate eforturile DNA-ului de o stăvili, corupția continuă să curgă năvalnic prin toate arterele instituțiilor din România: justiție, poliție, vamă, administrație locală, administrație centrală, sistem de sănătate, învățământ etc. Principalul ganglion canceros din care coboară în cascadă limfa ubicuă a ticăloșiei rămâne parlamentul, despre ale cărui isprăvi întru sporirea impunității și apărarea penalilor auzim în mod constant în ultima vreme. Numai că, până să ajungă membru al parlamentului putregăios care otrăvește democrația valahă, cutare senator și-a exersat îndelung capacitatea de a comite fraude și turpitudini fără să clipească. Și a început foarte devreme, fiindcă școala românească este primul mediu care îl expune pe elev la aerul viciat al corupției. Aici deprinde micul școlar primele metode de a obține note mari prin eforturi minime, de a copia, de a „fenta”, de a face lucruri de mântuială. Ploconelile față de atotputernicele învățătoare și plata meditațiilor făcute la domiciliul profesorilor (altminteri greu de „capacitat” să deschidă vistieriile cunoașterii) sunt experiențe inițiatice care nu se pot deprinde în living. Cititorii acestui text nu trebuie să caute exemple prea departe. Fiecare își poate sonda propria istorie. În liceu auzeam povești incredibile: cutare profesoară de la clasa vecină și-a ales singură, în magazin, ploconul care să-i fie livrat cadou de ziua ei. Nu avea suficientă încredere că tinerele fete pe care le educa ar fi putut, fără îndrumare directă, să aleagă taman articolul vestimentar visat. Nefiind membru al unei clase populate cu odrasle ale notabilităților locale, am fost scutit de grotescul acestui spectacol. Dar problema sistemului e veche, atât de veche, încât nu poți deschide un volum de memorialistică românească fără să te lovești de realități frapante prin actualitatea lor. Ofer, spre exemplificare, un citat din Petre Pandrea („Memoriile mandarinului valah”, vol. 1, p. 49): „Ralea și Pătrășcanu se cunoșteau de mult, de la Liceul Internat din Iași, acea pepinieră de groaznici carieriști, liceu care a crescut generații întregi de oameni fără caracter, fără morală, concupiscenți de cunoaștere, de averi, de plăceri, de cariere. Pedagogia Liceului Internat era clădită pe Lustprinzip (principiul plăcerii)”.
Probabil forma de corupție cea mai răspândită în învățământul românesc, aisbergul uriaș cu ale cărui vârfuri se luptă presa românească de ani buni de zile, rămâne plagiatul. Din motive asupra cărora nu pot zăbovi aici, școala românească nu reușește să cultive pe scară largă deprinderile fără de care nu este posibilă cercetarea academică originală: capacitatea de a sintetiza un text și de a-l evalua critic. Vă mai aduceți aminte de „toceala” necesară pentru învățarea „comentariilor literare”? Elevul era pus să memoreze ca Trăsnea conținuturi care îi erau complet străine. Toceam mecanic, pur și simplu. Puși în fața unui text, nu eram în stare să-i identificăm articulațiile și firul logic. În materie de scris n-am învățat, pe băncile liceului, că un text, mai cu seamă unul științific, trebuie să fie construit după anumite rigori argumentative. Epidemia referatelor copiate din cărți sau de pe internet a zădărnicit orice efort al acelor profesori dornici să-i învețe pe elevi că originalitatea trebuie strunită de hățurile gândirii critice.
Ca să privesc lucrurile din celălalt capăt, al „școlii de acasă”, voi observa că, în mod paradoxal, limba străină din care am tradus lucrări de specialitate și de care mă servesc cel mai adesea la simpozioanele din străinătate nu este rusa care mi-a fost îndesată pe gât cinci ani de zile, în clasele 4-8, ci engleza, pe care am deprins-o în regim de „homeschooling”. În clasa a șasea, când am început să studiez și franceza, am decis că engleza mi-ar fi chiar mai necesară și mi-am procurat singur materialele. În primul an de liceu, puteam scrie și conversa în această limbă mai bine decât mulți dintre colegii mei care avuseseră șansa (irosită, din păcate) de a studia engleza din clasa a doua sau a treia. Cu limba germană, care îmi este de mare trebuință în munca de cercetare, m-am luptat tot singur, tot în perioada liceului. Dacă nu am atins încă nivelul de performanță pe care mi-l doresc, este fiindcă în acei ani am fost canonit cu alte materii complet irelevante din perspectiva intereselor mele. Aș fi preferat, de pildă, să fiu scutit de cel puțin două din cele trei ore de matematică săptămânale (algebră, trigonometrie, geometrie), în condițiile în care, ca elev la filologie, mă pregăteam să lucrez cu literatură, nu cu abstracțiuni matematice. Ca biblist, mă aplec asupra unor texte din diferite epoci, pentru a căror înțelegere se cere studiul limbilor vechi (latină, greacă, ebraică) și moderne (engleză, germană, franceză). Orele de matematică – un timp irosit – mi-au dovedit, deși nu mai era nevoie, că șansa de a se mai descoperi printre tocilarii de la filologie vreun Srinivasa Ramanujan se epuizaseră definitiv încă din gimnaziu.
Alte domenii pe care le consider fundamentale pentru dezvoltarea armonioasă au lipsit aproape cu desăvârșire din educația primită în școală: muzica și istoria artei. Ambele au fost izgonite la periferie, încât din gimnaziu am ieșit cu vreo trei titluri muzicale: „Petrică și lupul” de Prokofiev, „Surpriza” lui Haydn și „Vltava” lui Smetana. Poate că memoria îmi joacă iarăși feste. Putem sonda progresul școlii românești dacă-l întrebăm pe un elev de clasa a opta care este concertul lui de vioară preferat. Aș fi foarte curios să aflu care sunt răspunsurile. Nici cu istoria artei nu stăm mai bine. Puținele cunoștințe pe care le-am dobândit în materie de artă europeană se datorează nu școlii românești, ci vizitelor făcute în muzeele din Londra, Paris, Roma, Chicago, Hamburg, Köln, Aachen.
Mai gravă decât predarea superficială a celor două materii mi se pare criza care afectează predarea istoriei. Când nu sunt prezentate deformat, nesincer sau trunchiat, unele capitole de istorie lipsesc cu desăvârșire. Mă opresc asupra unuia singur: influența Reformei protestante asupra culturii românești. Câți absolvenți de Litere și de Istorie știu care este prima carte publicată în limba română și în ce context socio-politic a apărut? Faceți un test și puneți această întrebare primului „intelectual” care vă iese în cale. Dacă primiți răspunsul corect, ridicați miza. Sunt șase bune să aruncați asupra interlocutorului un văl gros de mister, dacă îl întrebați când a fost introdusă prima dată limba română în Bisericile românești. Căror „cuvioase pricini” datorăm omiterea acestui capitol de cultură din manualele noastre de istorie ar putea fi lejer subiectul unei teze de doctorat.
Desigur, școala românească nu poate fi redusă la cele câteva disfuncții prezentate mai sus. Aș fi nedrept dacă n-aș spune în încheiere că între dascălii pe care i-am avut s-au numărat persoane cu formație intelectuală solidă, cu simț pedagogic și cu multă pasiune pentru profesie. Faptul că școala românească nu a intrat încă în colaps total se datorează în bună măsură eforturilor și dedicării acestor oameni. Însă meritele lor, departe de a compensa deficiențele sistemului, le fac pe acestea din urmă și mai evidente. Iar dacă suntem dispuși să le vedem, vom fi probabil mai puțin îndârjiți față de ideea de homeschooling.